De ce nu cred că a existat un „holocaust” românesc… ?

http://www.rbnpress.info/wp/de-ce-nu-cred-ca-a-existat-un-holocaust-romanesc/

Prof. dr. Gică Manole

Nu există, nu poate exista în istorie fapt/eveniment care să nu poată fi explicat: nu pot exista evenimente fără cauze, de orice natură ar fi ele. Important rămâne un fapt: cel/cei care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să ţină seama de întregul ansamblu de factori cauzali ce a determinat un eveniment sau altul să se producă. În judecata istorică se impune, obligatoriu, ca o axiomă, sfatul istoricului roman Cornelius Tacitus din Anale: „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire). Dar, când judecata asupra unor evenimente istorice este profund marcată, viciată, de interese care nu au nimic comun cu adevărul istoric, sintagma marelui istoric roman este călcată, cu brutalitate, în picioare, iar interesele de care vorbesc se substituie adevărului istoric.

De câţiva ani buni se scrie mult, îndeosebi de către istorici străini, despre existenţa unui holocaust românesc în anii celui de-al doilea război mondial. Istoricii români, cu foarte puţine excepţii, au o reacţie palidă, se simt timoraţi, aproape că le este frică să abordeze chestiunea în cauză. Alţi istorici, au trecut fără ezitare şi discernământ, de partea acelora care ne aşează stigmatul holocaustului pe frunte. Înţeleg că, indiferent cum ar fi fost, noi trebuie să fim solidari, dar şi răspunzători, cu/de trecutul nostru. Noi, şi nu străinii, trebuie să fim interesaţi în cel mai înalt grad, de ceea ce s-a petrecut cu poporul nostru în trecutul recent. Căci, în cazul despre care doresc să-mi exprim opiniile, nu mai este vorba doar de aflarea adevărului sau de o reconciliere cu trecutul, ci de culpabilizarea statului român, a poporului român, iar dacă vinovăţia care ni se impune cu tot dinadinsul, ne-o vom asuma, consecinţele vor fi dramatice.

Sunt sigur că românii au puterea să înţeleagă că fiecare epocă, inclusiv, sau în mod deosebit, a noastră, trebuie să fie solidară cu trecutul; iarăşi: românii trebuie să ştie că epoca noastră se află prinsă într-o reţea de cauze şi efecte ce nu lasă nici măcar puţin loc hazardului, dar, solidaritatea de care vorbeam, ne obligă, ne descurajează la o judecată subiectivă asupra poporului nostru trecut. Nu avem voie, nu trebuie să dăm voie ca alţii să ne impună punctele lor de vedere, aşa-zisele lor adevăruri cu privire la noi şi istoria noastră recentă. Istoricii, acum, sunt obligaţi să iasă din tăcere, să se aplece organizat, stăruitor, asupra acestor grave acuze ce se aduc statului şi poporului român; sunt obligaţi, de jertfa sutelor de mii de români, victime ale războiului şi genocidului bolşevic, să nu tacă sau să fie indiferenţi. M-am aplecat, încă din adolescenţă, prin specificul ocupaţiei mele, asupra îngrozitoarei tragedii provocată poporului evreu de Holocaustul nazist. Am fost, şi sunt încă, profund impresionat de suferinţa imensă îndurată de poporul evreu în Europa ocupată de Germania nazistă. Sunt de acord cu marele istoric englez A. J. Toynbee, că, chiar şi după câteva mii de ani de penitenţă, poporul german numai cu greu va putea fi iertat de crima comisă. Căci, marea crimă înfăptuită de Germania nazistă împotriva evreilor (şi nu numai împotriva lor), nu s-a constituit într-un accident, ci a fost expresia unei strategii statale, bazată pe discriminare rasială, rezultatul unor teorii rasiale în care antisemitismul cel mai virulent devenise politică de stat. Consecinţele acestei politici se ştiu: milioane de evrei vor fi exterminaţi, iar Germania s-a acoperit de ruşinea unei crime fără egal în istorie.

În legătură cu această problemă, îmi pun o întrebare firească, ştiut fiind faptul că Ion Antonescu a fost aliat (nu satelit) al Germaniei naziste: care a fost rolul, ce loc ocupă România în cazul tragediei de care vorbesc? A practicat România lui Antonescu o politică de stat bazată pe o strategie rasială? Sunt românii părtaşi la „soluţia finală” preconizată de Hitler şi banda sa? A trimis Antonescu evrei români spre lagărele de exterminare germane? Au existat lagăre de exterminare în România celui de-al doilea război mondial? Iată întrebări esenţiale la care trebuie să dăm răspunsuri numai în raport cu adevărurile istorice ale acelor ani.

Spuneam că nu pot exista evenimente istorice care să nu poată fi explicate. Aşa şi în drama unei părţi a evreilor din România lui Antonescu, explicaţiile, cauzele acestei tragedii pot fi identificate fără greş, vinovăţia fiind, într-o primă fază, de partea unei părţi a evreilor basarabeni. Se ştie, statul naţional unitar român se prăbuşeşte în vara anului 1940, ca urmare a înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin, precum şi a agresiunilor ce au derivat de aici. La sfârşitul lunii iunie 1940, când România este ameninţată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunţe, fără luptă, la teritoriile româneşti de peste Prut. În momentul când Armata Română şi o parte a populaţiei civile (inclusiv evreii bogaţi) se retrag din calea invadatorului bolşevic, în Basarabia şi Nordul Bucovinei, o parte a populaţiei evreieşti de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violenţă rară şi de neexplicat. În această direcţie există mărturii documentare numeroase, certe, atât româneşti, cât şi străine. Nimeni nu putea să explice ura atroce manifestată de o parte a evreilor din teritoriile cedate, crimele comise împotriva românilor ce trăiau o adevărată catastrofă naţională. Pentru că din comportamentul agresiv/barbar al unor evrei contra Armatei Române (şi nu numai) în zilele de sfârşit de iunie ale anului 1940, precum şi din prigoana dusă, tot de ei, împotriva românilor în primul an de ocupaţie sovietică (1940 – 1941) în Basarabia şi Nordul Bucovinei, descind direct represaliile militare româneşti de mai târziu, precum şi deportările în Transnistria. Am să ofer câteva mărturii, extrem de elocvente, cu privire la toate acestea.

Astfel, când sovieticii au ajuns, la 28 iunie 1940, la Chişinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roşii, au barat străzile şi au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evrei strigau sloganuri precum „Jos Armata Română”, „Trăiască Stalin”; comisarii de poliţie Pascu Nicolae, Mateescu Severin şi Stol au fost executaţi. La fel, tot în 28 iunie 1940, a început evacuarea şi din Cernăuţi. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Ţenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situaţie: trupele române în retragere au fost atacate şi dezarmate de evrei, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi cu apă fiartă, împuşcarea unor autorităţi militare şi civile româneşti, biserici româneşti devastate şi arse, ocuparea şi distrugerea unor sedii administrative şi militare etc.

La Vijniţa, dr. Wisner, şeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roşu pe piept, urlând că „a sosit ceasul evreilor”. La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniştii evrei au ocupat sediile Poliţiei şi Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împuşcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa şi agentul Eustaţiu Gabriel; au fost asasinaţi căpitanul Georgescu şi administratorul financiar Ion Gheorghe. La Româneşti (Lăpuşna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârşit de an şcolar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comunişti au dezbrăcat şi bătut pe jandarmi. Agravarea situaţiei românilor, în aceste zile, din cauza situaţiei create de numeroşi evrei, l-a preocupat şi pe regele Carol al II-lea. Aşa, în „Jurnalul” său, el notează pe 29 iunie 1940: „Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate… Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelora care voiau să plece.”

Atitudinea evreilor faţă de români a fost atât de neomenească, încât a revoltat până şi pe comandanţii trupelor de ocupaţie sovietice, care au dat ordonanţe prin care avertizau că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele. Şirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocităţi nejustificate, neprovocate: au fost ucişi cu bestialitate perceptorul şi notarul din comuna Ceadar – Lung, preotul din Tighina, perceptorul şi agentul de percepţie din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuţi, inginerul CFR Galbenu, primarul din Bolgrad etc.

O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înţeles şi justificat, s-a produs la Chişinău, unde „400-500 de evrei comunişti constituiţi în bande, înarmaţi cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ionuţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri”. (Raport informativ al Marelui Stat Major, secţia a II-a, din 7 iulie 1940).

Nu-mi propun o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni şi bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau şi câteva extrase din presa străină a timpului, care întăresc, şi mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve”, în articolul „Scene tragice în Basarabia şi Bucovina”, oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii şi unii evrei precum prădarea şi incendierea bisericilor, împuşcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliţiei etc.

La 1 iulie 1940, ziarul italian „La Stampa” în articolul „Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina”, după ce trece în revistă unele din atrocităţile antiromâneşti, anunţă cititorii că la Cernăuţi se formase „un guvern provizoriu compus din evrei şi comunişti”. Iarăşi, importantul „Corriere della Sera”, însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părţi acolo. La Chişinău, şi în alte oraşe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci şi alte instituţii, jefuind totul în timp ce alte bande de alţi nelegiuiţi cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite oraşe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii şi 3 profesoare au fost împuşcate. La Chişinău, opt biserici, între care şi catedrala, ardeau la sosirea ruşilor.” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Scurtu, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182).

În memoriile sale, Alexandru Şafran, rabin şef în România între 1940 – 1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”. Am sublinait, cu altă ocazie, poziţia lui Nicolae Iorga faţă de aceste evenimente, luată în ziarul său „Neamul românesc” (articolul „De ce atâta ură?”), aşa că nu o mai reiau. Ceea ce nu trebuie omis, în perspectiva celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni. Spaţiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reţinere, că în primul an de ocupaţie sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeaşi ferocitate şi ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a câtorva mii de români, precum şi la deportarea, în Siberia, a altor câteva sute de mii, care Siberie le va fi, în veşnicie, iad şi mormânt.
„În zilele grele de la sfârşitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă naţională, unii cetăţeni evrei din Basarabia şi Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacţii fireşti care s-au manifestat contra lor”. (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190).

Nu ezit să redau şi opiniile a doi diplomaţi englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „…evreii urăsc pe români şi au o pronunţată tentă spre comunism.”, iar J. Le Rougetel, având informaţii de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii unui azil din Chişinău fuseseră gazaţi şi ucişi în stil nemţesc şi 10 trenuri încărcate cu moşieri şi ţărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia” (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit. p. 212). Uciderea şi deportarea (tot moarte s-a dovedit până la urmă) a peste 300.000 de români în anii 1940 – 1941 de către sovietici se dovedeşte a fi un atentat grav la existenţa biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor/secundant de nădejde, o mare parte a evreilor basarabeni.

Acestea sunt fapte dovedite de istorici, iar acceptarea şi asumarea lor în faţa probelor de netăgăduit, ar trebui să fie cea mai normală atitudine. Subliniez: acei evrei basarabeni şi bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime şi atrocităţi împotriva românilor în anii 1940 – 1941, erau cetăţeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toţi locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau ştirbire a drepturilor cetăţeneşti garantate de Constituţia din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 – 2 martie 1939), în România profesau 4600 medici evrei şi doar 4200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. XIX şi începutul sec. XX), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înţelegere, toleranţă şi compasiune.

Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, tragedia României din iunie 1940, a căpătat dimensiunile unei adevărate catastrofe naţionale. Astfel, Armata Română a pierdut 356 de ofiţeri şi subofiţeri şi 48.276 soldaţi, de 5 ori mai mulţi decât în războiul de Independenţă, în afara zecilor de mii de civili ucişi sau dispăruţi fără urmă ca urmare a activităţilor criminale a NKVD-ului. Pierderile materiale se cifrează la suma colosală de peste un miliard de dolari. În plan moral, însă, dezastrul României ne va costa şi mai scump: fisurarea, alterarea profundă a fiinţei noastre naţionale. Dar, în această chestiune, vinovăţiile ţin, în primul rând, de iresponsabilitatea celor care conduceau atunci statul român, în frunte cu regele-dezertor Carol al II-lea. Tragedia românilor din iunie – iulie 1940 „a esenţializat relaţia România – evreime, demonstrând, cu puţine excepţii, lipsa totală de aderenţă la problematica naţională a statului – gazdă a acesteia, disponibilitatea de a colabora cu inamicul, ura zăcută, inumană, refulată de două decenii, dezlănţuită paroxistic, atunci când împrejurările tragice pentru România au permis-o.” (Radu Theodoru, „A fost sau nu Holocaust”, p. 110).

Fără a fi provocată în vreun fel, evreimea din Basarabia şi Bucovina a dezlănţuit pogromuri împotriva românilor, a întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităţilor civile şi militare româneşti, a adus grave ofense şi injurii simbolurilor naţionale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părţi a evreimii din teritoriile româneşti din Nord – Est cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacţii antiiudaice justificate. Aşadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relaţia români – evrei, determinând, în baza relaţiei cauză – efect, reacţii şi represalii pe măsura crimelor antiromâneşti înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce şi incidentul de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. Dar, despre acesta, ca şi alte asemenea incidente cu caracter de represalii militare, voi reveni, nu peste mult timp.

În vara anului 1941, mai precis, la 22 iunie, România răspunde la actul de război al Uniunii Sovietice din 1940, trecând la operaţiuni militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia rusească. Prin lupte grele, teritoriile româneşti în cauză sunt eliberate. În faţa înaintării armatei româneşti, ruşii distrug totul, transformând târgurile şi oraşele în mormane de ruine. Odată cu ruşii, peste 100.000 de evrei basarabeni fug din calea armatei române, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, având conştiinţa vinovăţiei faţă de români. După ce administraţia şi autoritatea statului român sunt restabilite, Antonescu hotărăşte deportarea, peste Nistru, a evreilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei. În timpul luptelor pentru dezrobirea provinciilor româneşti din Est, bande de evrei au comis atacuri teroriste şi au luptat alături de sovietici, care, de regulă, îi lăsau pe aceştia în ariergardă.

Ceea ce impresionează neplăcut este faptul că, atunci când se vorbeşte sau se scrie despre unele represalii ale Armatei Române împotriva unor evrei sau despre deportarea altora în Transnistria (care a însemnat, în sine, o tragedie), se prezintă aceste fenomene ca şi cum ar fi picat din senin, nefăcându-se nici o legătură între acestea cu ororile antiromâneşti din 1940 – 1941. Cercetătorii evrei care scriu despre aceste fapte, fac cu totul abstracţie, omiţând cu bună ştiinţă sau, şi mai grav, negând atrocităţile comise de evrei împotriva românilor cu un an în urmă. Un exemplu: pe 9 octombrie 2004, la Radio România Actualităţi, o doamnă evreică (nu i-am reţinut numele, dar asta este lesne să aflu) la emisiunea „Destine şi pasiuni” de la ora 21.00, vorbea cu siguranţă şi reproş despre barbariile româneşti îndreptate împotriva evreilor, în Transnistria, culpabilizându-ne şi pe noi, cei de astăzi. Realizatoarea emisiunii, paralizată de frică, îi punea doar întrebări blânde, inofensive, iar când a vrut să afle de la invitată unele cauze ale deportărilor, a declarat dispreţuitor şi sigur: „Evreii din Basarabia erau acuzaţi că ar fi comis aşa-zise crime împotriva Armatei Române şi românilor cu ocazia retragerii din 1940″. Aşadar, unii evrei nu au comis crime împotriva românilor din 1940, ci „aşa-zise crime”! Se dovedeşte, dacă mai era nevoie, că în drama, atât a românilor, cât şi a evreilor basarabeni, autorii evrei pun accentul doar acolo unde le convine.
Cazul Transnistriei este de o importanţă crucială în acuzarea Statului Român de Holocaust. Peste o sută de mii de evrei au fost deportaţi în Transnistria nu spre a fi exterminaţi, ci pentru a asigura siguranţa statului român faţă de o minoritate ce dovedise puternice atitudini antiromâneşti, stat aflat atunci în război cu un inamic de moarte, Uniunea Sovietică. De altfel, dacă România lui Antonescu ar fi practicat cu adevărat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportaţi peste Nistru, putând înfăptui crima în ţară. Deportările din Transnistria nu înseamnă exterminare, dincolo de Nistru nu au existat lagăre de exterminare româneşti de tipul celor naziste. Numărul evreilor ucişi, chipurile, de statul român în Transnistria, în viziunea Comisiei Wiesel, atinge cifre halucinante, de necrezut: 280 de mii – 380 de mii, Comisia hotărând aceste cifre ca definitive, ameninţând pe oricine are alte opinii, cu puşcăria. Greu de crezut că la începutul mileniului III se mai pot adopta şi impune judecăţi arbitrare, nedrepte, de tipul bolşevico-nazist.

De reţinut: exact în aceşti ani, când unii evrei au fost deportaţi în Transnistria, majoritatea murind din cauze naturale (după cum o recunosc cercetătorii evrei oneşti), în Siberia şi regiunea arctică sovietică au fost deportaţi şi exterminaţi peste 300.000 de români din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Din Siberia nu se va mai întoarce nici un român, din Transnistria mai mult de jumătate dintre evreii deportaţi vor reveni acasă. Iată două tragedii paralele, a două popoare pentru care se folosesc criterii de judecată arbitrare. Cu ce ar valora, impresiona mai puţin tragedia (genocidul) românilor din Basarabia decât tragedia evreilor din Transnistria?

Un important cercetător israelian al problemei, Jean Ancel, în cartea sa „Transnistria”, mânuieşte documentele după bunul său plac, acordă credit nelimitat unor afirmaţii nefondate (cum ar fi cea a lui V. M. Molotov, din 1942, prin care acesta afirma că armata română a ucis 25.000 de evrei la Odesa, important document, nu încape vorbă!), pleacă de la premise şi adevăruri dinainte stabilite, dar, fapt de mare gravitate, culpabilizează Statul Român precum şi întregul popor român ca făptuitori de Holocaust. Iată un exemplu: „Armata Română a fost deplin implicată la toate nivelele, în crime de război şi în crime contra umanităţii la Odessa, mai mult chiar decât în Basarabia şi Bucovina. Armata română a primit şi implementat un ordin de comitere a unui genocid”. (Jean Ancel, Transnistria). Asemenea afirmaţii, prin care românii şi instituţiile statului român sunt acuzaţi global, fără discernământ, sunt extrem de numeroase în cartea autorului israelian. De altfel, Jean Ancel, în faţa adevărurilor ce reies din documente, nu are ce face şi conchide, la un moment dat, că „moartea zecilor de mii de evrei în raioanele nordice şi centrale (din Transnistria – n. n.), a fost de tifos, foame şi frig…” (op. cit., vol. III, p. 259). Acelaşi autor, fără să-şi dea seama, probabil, notează la un moment dat, că: „în iarna lui 1941/’42, autorităţile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor” (op, cit., vol. III, p. 81). Afirmaţia de mai sus îl contrazice flagrant pe Jean Ancel, că România lui Antonescu ar fi practicat Holocaustul. Ce fel de Holocaust ar fi acela când un stat „a încetat să se mai intereseze de soarta evreilor”?
În Transnistria, cei peste 100.000 de evrei deportaţi, nu au fost închişi în lagăre de exterminare de tipul celor naziste, ci au fost aşezaţi în localităţi, pe la localnici. S-au administrat singuri, fiind liberi să muncească şi să se autoadministreze. Şi-au creat grădiniţe, şcoli, spitale, azile de bătrâni, după cum se va vedea cu altă ocazie; primeau pachete şi erau inspectaţi de lideri ai Comunităţii lor. O soartă crâncenă, în Transnistria, au avut-o doar evreii care au fost aşezaţi în localităţi cu etnici germani sau au încăput pe mâna instituţiilor de represiune germane, caz în care au fost lichidaţi cu toţii. Aprovizionarea şi adăpostirea celor 110.000 evrei deportaţi în Transnistria, (cifra o dă cercetătorul evreu Al Dallin), a ridicat probleme grave; de aici, apariţia epidemiilor şi a foametei, creşterea mortalităţii în rândurile lor. Pus în faţa evidenţei, o recunoaşte cu onestitate şi Radu Ioanid, în cartea sa „Evreii sub regimul Antonescu”: „Majoritatea deportaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei şi frigului… din peste 110.000 deportaţi, numai 77.000 se aflau încă în viaţă în martie 1943″ (Radu Ioanid, op. cit., p. 281).

Aşa stând faptele, „Auschwitz-ul românesc de peste Nistru”, cum denumesc unii autori evrei deportările din Transnistria, nu se poate susţine, se dovedeşte un clişeu propagandistic fără suport documentar. La fel, cu toate că dă crezare şi unor ficţiuni memorialistice, acelaşi fapt îl recunoaşte şi cercetătorul englez Dennis Deletant: „din cei 147.000 de evrei din Bucovina şi Basarabia… majoritatea au murit din cauza febrei tifoide şi foametei” (Dennis Deletant, Transnistria: soluţia românească la „problema evreiască”, în vol. „Despre Holocaust şi comunism”, p. 79). Nici vorbă să se mai poata susţine un holocaust românesc. Cine cercetează şi doreşte să afle adevărul privind tragedia evreilor din Transnistria în 1941 – 1944, are de stabilit şi analizat faptele, de stabilit, cu nume, vinovaţii; dacă aceştia nu pot fi identificaţi, de arătat unitatea administrativă, militară sau de jandarmerie corespunzătoare; la fel, în acest caz nu au relevanţă, în raport cu adevărul istoric, acuzele globale, generale, la adresa românilor, ci emitenţii feluritelor ordine, de la centrul puterii şi până la executanţi. Comentariile şi formulările cu caracter global doresc să inducă în rândul opiniei publice următoarele: că românii cu instituţiile lor, sunt cu toţii, global, răspunzători de cele făptuite în anii 1940 – 1944; că antisemitismul, chipurile, ar fi o trăsătură caracteristică şi constantă a naţiunii române; iar vinovăţia aruncată asupra naţiunii întregi din 1940 – 1944 este explicit extinsă asupra celei de astăzi.

O asemenea manieră de cercetare cu caracter etnicizat, când vina este atribuită unei întregi colectivităţi umane, armatei şi instituţiilor ei, pentru crime săvârşite de anumiţi indivizi şi unităţi, când scrisul exprimă făţiş sau abia ocolit, resentimente, ostilitate şi chiar patimă, când incriminarea românilor este proiectată global în trecut şi sugerată şi pentru prezent, atunci cercetarea nu mai respectă regulile cumpănirii şi obiectivităţii, cu atât mai imperative, cu cât faptele au fost de o maximă gravitate.
Este un fapt cunoscut, în România celui de-al doilea război mondial, au existat numeroase reacţii antievreieşti, unele motivate şi religios (Un exemplu: la Ripiceni, în anii războiului, într-o clasă se afla un singur elev evreu, iar copii români aruncau cu pietre după el, strigând: „Voi l-aţi ucis pe Iisus!”), a fost impusă o legislaţie antisemită care a fost îndreptată împotriva averilor evreieşti, nu a vieţilor lor. Aşadar, în România celui de-al doilea război mondial, nu cred că a existat holocaust pentru că:
– statul român a făcut din emigrarea evreilor din România şi Europa Centrală politică de stat, reuşind să ajute să emigreze, cu acceptul lui Antonescu, cca. 200.000 de evrei;
– şcolile, sinagogile, liceele evreieşti au funcţionat, manifestările culturale s-au desfăşurat normal;
– Antonescu a rezistat tuturor presiunilor germane de a-i preda pe evreii români spre a fi duşi şi exterminaţi în lagărele germane;
– la Bucureşti, activa teatrul Baraşeum, singurul teatru evreiesc din Europa dominată de Germania, pe toată perioada guvernării Antonescu;
– Antonescu a avut relaţii amicale cu capii comunităţii evreieşti, Al. Şafran şi dr. W. Filderman, salvându-le vieţile de furia legionarilor;
– pentru că în Transnistria – şi nu numai – nu s-au descoperit gropi comune cu evrei executaţi;
– Comisia Wiesel, care acuză România de Holocaust, trebuie să ne prezinte dovezile acestuia, argumentele pe care se bazează, statisticile celor ucişi.
O profesoară de la Facultatea de Istorie din Iaşi, Janeta Benditer, care a fost deportată în Transnistria, niciodată n-a vorbit colegilor săi sau nouă, studenţilor, despre crime în masă care s-ar fi petrecut dincolo de Nistru. Or, Janeta Benditer n-a avut deloc reţinere în a folosi catedra universitară pentru a ne spune minciuni de cea mai joasă speţă privitor la unele aspecte ale celui de-al doilea război mondial. Aşa, şi acum îmi amintesc cum declama retoric/agresiv, de la catedră, despre „cei 15 mii de ofiţeri polonezi ucişi de criminalul de Hitler la Katin!!!”. Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere ştiinţific, este faptul că această Comisie coordonată de Elie Wiesel, întâi a stabilit fără nici o reţinere, faptul că România, poporul român, sunt vinovaţi de holocaust, fără să aducă dovezi, adică întâi au stabilit, în pură tradiţie bolşevică, sentinţa, pentru ca după aceea cel acuzat să fie obligat să-şi probeze nevinovăţia!!!

Această Comisie a procedat în sensul spuselor secretarei şefe a Facultăţii de Istorie din Iaşi, din anii studenţiei mele, d-na Folescu, care avea obiceiul să spună profesorilor: „Cel mai bun proces verbal este cel scris înainte de şedinţă”. Adică, întâi acuzăm, îi punem la zid, iar adevărul nu ne interesează. Tot Comisia lui E. Wiesel a pus un premiu de 10.000 de dolari, bani pe care i-ar fi primit cel ce ar fi denunţat vreun român care a ucis evrei în anii războiului; în România, nu s-a primit nici un singur denunţ, spre deosebire de Polonia, unde această iniţiativă a dat roade în direcţia dorită de laureatul premiului Nobel. Şi acest fapt, mărunt dar deosebit de relevant, contrazice existenţa vreunul holocaust românesc. Dacă ar fi existat un holocaust românesc, târgurile şi oraşele din Nord-Estul României, Iaşi, Dorohoi, Botoşani, Darabani, Săveni etc., ar fi fost depopulate de evrei, or, la sfârşitul războiului, geografia umană a populaţiei evreieşti din Moldova a rămas aproape intactă. Aceasta-i realitatea, în condiţiile în care, la sfârşitul războiului, peste fiecare casă din satele româneşti se aşternuse doliul, sute de mii de flăcăi murind pe front.

Dl Teşu Solomovici, atât de înverşunat şi de convins de existenţa unui holocaust românesc, uită să ne spună că, în anii războiului, învăţa liniştit la un liceu din Focşani, iar tatăl său muncea pentru a-i asigura traiul. Ce fel de holocaust a practicat un stat în care tinerii elevi învăţau carte în licee evreieşti, sinagogile erau deschise, apăreau gazete, tot evreieşti, capii evreilor se întâlneau cu şeful statului cu care colaborau şi se întreţineau amical, puteau să emigreze (chiar cu acordul guvernului acuzat de holocaust), funcţionau teatre, iar cultural mozaic era subvenţionat de acelaşi stat? Ciudat, straniu holocaust! Iarăşi nu cred în existenţa unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat şi practicat o strategie statală premeditată care ar fi avut ca fundament rasismul.

Ideea unui holocaust românesc se bazează pe cu totul alte considerente decât cele cu caracter ştiinţific. Speranţa lui Antonescu, la procesul său, că „în ce priveşte tratamentul la care au fost supuşi evreii deportaţi în Transnistria, din Basarabia şi Bucovina, şi din ţară, afirm că se exagerează şi se va dovedi aceasta mai târziu, atât în privinţa morţilor, cât şi în privinţa tratamentului”. (Procesul Mareşalului Antonescu, Documente, II, p. 172), în condiţiile actuale, riscă să rămână doar un deziderat. Aşadar, consider construcţia istorică de tipul aceleia ce doreşte să demonstreze şi să impună ideea existenţei unui holocaust românesc se dovedeşte cu totul inconsistentă, şi nu poate convinge că statul român a practicat holocaustul în anii celui de-al doilea război mondial. Această construcţie istoriografică se bazează, în mare parte, pe ficţiuni memorialistice (de observat explozia de titluri memorialistice, spre anul 2000, a unor „supravieţuitori” ai „holocaustului românesc”) pe măsluiri de cifre (nici cei care ne acuză nu au căzut de acord asupra cifrelor), iar „campania insistentă făcută în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu” urmăreşte „pretenţii financiare şi patrimoniale”, (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. II, p. 336).

Formularea tezei vinovăţiei de holocaust a poporului român, la aproape 70 de ani de la sfârşitul războiului, înainte de a se face proba acestei vinovăţii, ne obligă să credem că scopurile urmărite de cei din spatele acestei teorii urmăresc nu adevărul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani. Căci, e bine să se ştie, statul care recunoaşte că a practicat holocaustul în anii ultimei conflagraţii mondiale, va fi obligat, în consecinţă, să plătească despăgubiri uriaşe supravieţuitorilor sau urmaşilor acestora. De luat aminte!