Val Butnaru: Ori Unirea ori pieirea! Mircea Popescu: Gena națională

aceste intrebari le-am pu deja demult inca 4 ani in urma si ginerului moldovean (roman) si uite ca in discutia cu fapte nu a fost in stare sa ma contrazica, ma gandeam blegilor la voi de pe acest forum ca ati fi poate intradevar mai potcoviti la fapte si cel putin erati in stare sa recunoasteti unule momente urate si rusinoase di istoria si trecutul neamului pentru ca dupa cum vad prezent si viitor impreuna e dificil de avut. Voi ca si rusii visati doar sa asupriti si sa conduceti iar maldavenii, badlele dupa spusele voastre sa va fie doar slugi…
Uite doar ata am inteles din voi fartatilor…

Igoraş,ţ-am citit creaţia,deocamdată nu arăţi cît de viteaz eşti,ci cît de debil eşti,unealtă rusească,trădător de neam,porc rusesc,eşti,”naţia maldavenească” au inventat-o ruşii,de acea eşti şi tu doar un excrement rusesc,bun de lins cu–l ruşilor. Un om normal de cap,ştiind că e altceva de meserie,nu ştie istorie,decît rusească,ar intra în viceu de ruşine,de prostie,nu să se pună cu oamenii cărturari. Eşti un simbol debilsmului,ruşinea ruşinii Basarabiei. Cum după mintea ta bleagă toţi vorbitorii de limbă română dint toate cele 9 regiuni a României sunt români, numai cîţiva dedil ce nu ştiu de unde vin şi ce e cu ei pe lumea asta şi au fost la mintea lor „eliberaţi” de afi uniţi cu tot neamul românesc într-o ţară, sunt „naţie moldovenescă”? Locul tău pe vecii vecilor(excepţie poate fi dacă prinzi la minte vre-o dată) e doar la lins locul de unde ruşii lasă ecrementele,rîs necărturar şi ruşine de neam românesc ce eşti…

Igoraş,copil debil,
De ce nu a ajuns în mintea ta,cînd ţi-am zis că nu sunt împotriva de stat moldovenesc independent,dar cu condiţia ca şi Tambovcoe cnejestvo,cnezatul Novgorod,cnezatul Pscov, ce au fost mai înainte de a fi cucerite de Rusia state independente,să-şi cucerească şi ele independenţa de Rusia şi să fie state independente,cum ne învaţă ei pe noi să fim „stat maldavenesc independent”,ceva mic cu debili alde tine ca locuitori şi patrioţi a acestu-i stat,de ce nu te gîndeşti că precum vorbitorii acelor cnezate sau unit ca să fie naţie mare rusească,aşa şi noi vrem, vorbitorii de română să fim uniţi într-o ţară a neamului românesc de la Nistru pînă la Tisa,nu cnezat rusesc maldavenesc,cum te-au învăţat ruşii să vrei să fii tu,ca să te călărească şi să se c-ce în capul vostru de proşti ce suinteţi. Mă, chear tu într-adevăr în gîndire poţi să fii debil maldavanin,naţie mică inventată de ruşi ca să -şi şteargă poponeaţa cu alde voi „viteaz maldavanin”,ori să fi ca noi, moldoveni basarabeni, de rănd cu oltenii,ardelenii,bănăţenii,dobrogenii,etc. fii a unei patrii româneşti unite de la dincolo de Nistru pînă la dincolo de Tisa?

Pentru unii care spun că nu e important cum te autoidentifici: Este important şi foarte important. Dacă te autoidentifici „naţie moldovenească” mică, gîndirea şi faptele sunt ca la unul mic,păcătos şi prost,unul ce se consideră ceva mic nici nu poate gîndi ca cineva ce se consideră de neam mare.
Iată,aveţi exemplu clar aici,acest material didactic pentru a demonstra ce e aia debilism şi prostie, cum e Igoraş,jertvă a propagandei ruseşti de desbinare a poporului român şi ceilalţi,aţi văzut ce gîndire,se exprimare,ce valori au aceşti oameni şi ce valori şi gîndire are alde „naţie moldovenească”. Iată aţi văzut un produs a sistemului rusesc de debilizare şi tîmpire cum a fost şcoala sovietică.
Cum să se gîndească alde „naţie moldovenească” la ceva, propagandiştii istoriei ruseşti nici odată nu ne spuneau că cnezatele ruseşti au fost cucerite şi ucişi toţi acei ce doreau independenţa lor de Rusia (dacă Igoraş ar şti despre sutele de ani de luptă pentru independenţă a cnezatului Novgorod de Rusia) poate ceva ar mai înţelege,da aşa, de unde,el nu vrea să-şi recunoască necărturăria sa, el vorbeşte prostii şi numeşte urît oamenii ce doresc sa-i bage bumbac puţin în cap şi să-l lumineze la minte.
Igoraş,mai citelşte de sus pînă jos, ce ţi-au scris ţie oamenii şi ce ai scris tu şi dăţi seama măcar pe ce lume trăieşti,faţă de oamenii care ţi-au lămurit lucrurile.
Anatol Marin

Istoria Moldovei este reflectată în operele marilor cronicari şi scriitori moldoveni din secolele XV-XVIII, precum şi în cronicile popoarelor vecine. În 1857 apare Istoria Moldovei de Manolaki Drăghici (în două volume) care reflectă 500 de ani din istoria ţării. De atunci şi pînă în zilele noastre istoria Moldovei este scrisă de cuceritori (din vest şi din est), exprimînd punctul lor de vedere.

invatat istoria

Varianta corectată
Igoraş,minte de separatist(conştient sau inconştient),după ultima ta replică îmi vine greu să înţeleg ce vînturi flueră în cap la tine:
Iaraşi ai dat dovadă de debilism şi pupcurism rusesc. Renaşterea naţională a tuturor românilor în masele populare a început-o Şcoala ardeleană încă în prima jumate a secolului XVIII. Moldovenii,prin Dragoş şi oamenii săi,din munţii Mara-Mureşului au venit… În capul tău împlut cu excremente propagandistice ruseşti se vede numai ce le trebuie lor, desbinarea naţiunii române. Dacă floarea naţiunii în secolul XIX a făcut ca să ajungem ca la 1918 să avem un stat unit a tuturor românilor şi moldoveni, şi munteni, şi ardeleni,de ce tu acum,dacă te dai “patriot moldovenist” nu susţii ce au făcut buneii noştri la 27 martie 1918, da susţii pe hoţii de stalin şi hruşciov care ţi-au făcut această parodie de stat RSS Moldovenească la 2 august 1940? Tu ai văzut vre-o dată nota lui Molotov adresată României la 26 iunie 1940, unde spunea că a fost ruptă unitatea de veacuri a Basarabiei şi Ucrainei şi că majoritatea populaţiei Basarabiei sunt ucraineni? Unde atunci era “naţia moldovenească”, pe care tu o vrei într-un stat aparte pe care să-l conducă hoţii noştri care şi-au păstarat structuri stataliste ca să-şi facă mendrele de prostit oamenii simpli mai departe? Da aşa e neamul românesc,a avut mulţi separatişti, proşti,hoţi. Apare acum însă o întrebare: De ce îi trebuie poporului simplu o structură de hoţi statalişti la Bucureşti şi alta la Chişinău? Nu mai bine trimitem vre-o 25-30 basarabeni în Parlamentul de la Bucureşti şi terminăm cu structurile stataliste de la Chişinău(treuca hoţilor de la Chişinău)? Vor fi hoţi mai puţini.
Principala sursă de hoţie este însăşi existenţa a acestor structuri stataliste,dacă le lichidăm prin reîntregire naţiunii române într-un stat pe carel-au avut buneii din 1918-1944,scăpăm de posibilităţile a circa 15 000 de profitori privelegiaţi a “stzatalismului moldovenesc” ca ei să-şi facă interesele pe seama a circa trei milioane de basarabeni. De ce în mintea ta întunecată nu apare o mîndrie o dorinţă aşa cum au vorbitorii de rusă din fostele cnezate ruseşti care nu mai doresc cnezatele lor ce au fost cîndva independente, ci vor ca cnezatele lor să fie unite într-o Rusie mare,de ce în mintea ta îmbolnăvită de separatism moldovenist nu apare ideea ca la majoritatea vorbitorilor de română, ce vor un stat unit a moldovenilor, valahilor,ardelenilor,bănăţenilor,dobrogenilor,etc.? Dacă nu apare aşa idee, ori esti agent străin ce doreşti ca teritoriile istorice româneşti să fie desbinate în entităţi statale mici,ca ruşii să le înghită şi să le călărească mai bine,şi cum doresc, ori,îmi mai confirmi încă o dată,eşti debil, lichea trădătoare şi unealtă rusească.
Aşa că,ceea ce faci tu aici,separatism moldovenist,se poate de calificat doar: Ori serviciu pentru străini şi hoţi noştri ce ne vor neamul desbinat,ca să ne conducă cum vor ei şi să facă ce vor ei din noi,ori debilism de om semidoct. Alte nume îţi sunt excluse. Un om normal reprezentant al naţiunii române,fie el moldovean,fie ardelean,fie muntean, nu poate fi decît unionist,la fel cum sunt uniţi,nemţii,francezi,grecii,ruşii,italienii, spanioli, etc.
Lumineză-te la minte,lecueşte-te de separatism maldavenist,poate îţi ajunge să fii atîta trădător de neam românesc…
Anatol

Despre limba moldovenească
Limba moldovenească, alături de vlahă (în nord-vestul Bulgariei şi în Voievodina), de cea valahă (rebotezată oficial „română” în jumătatea a două a veacului al XIX-lea, astăzi fiind limba de stat a României), de cea dalmată (a dispărut în veacul al XIX-lea) etc., alcătuiesc un grup aparte de limbi.

În virtutea sonorităţii, a unui mister, numele Moldova şi al moldovenilor din veacul al XIV-lea a atras atenţia a numeroşi autori din diferite ţări. Pe baza studiilor, atlaselor apărute din vechime şi pînă astăzi putem stabili statornicirea numelui spaţiului Carpato-Nistrean în istoriografie, răspîndirea toponimului/hidronimului Moldova în Europa. Prima dată Terra Moldaviae este fixată documentar într-un act al cancelariei Ungariei din 20.03.1360. Cronica străină ̶ a lui Ioan Kukullo ̶ menţionează Terra Moldaviae pe la 1382… încercînd să explice originea toponimului Moldova mulţi autori au fost captivaţi de îmbinările Mollis Dacia, Mollis Davia.

Discuţii de lungă durată şi în controversă s-au purtat în jurul ordinii apariţiei hidronimului Molda/Moldava şi a toponimului Molda/Moldava: care a apărut şi a fost atestat primul. În chestiunea Molda/Moldava „rîu” -> Molda/Moldava „ţara” nici un autor medieval nu susţine că numele Moldova s-a aplicat întîi ţării şi pe urmă rîului; toţi acei care tratează această chestiune afirmă că denumirea Molda a trecut de la rîu la ţară. Există şi alte ipoteze privind numele Moldova (Mold+ova), care ar fi provenit de la molda „covată”, a oronimului Molda, a toponimelor Moldiş, Moldoviş.

Alte denumiri: Civitas Moldaviae, Alexandru Moldaovici, documentate pe la 1334, de asemenea confirmă vechimea toponimelor şi antroponimelor cu radicalul Mold ̶ în spaţiul Carpato-Nistrean. Se admite că Civitas Moldaviae (Baia), prima capitală a Moldovei, ar fi de prin 1300. Alexandru Moldaovici, atestat în aceeaşi perioadă la Lvov, era un negustor moldovan din oraşul Molda (Baia).

Moldovlahia ̶ nume de ţară este atestat de acum în veacul al XIII-lea într-un document al ţarului vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan (1241-1245). În acte bisericeşti, în creaţii populare străine se întîlnesc şi denumirile Rosovlahia, Moldoslavia.

Cea mai obişnuită şi limpede pentru circuitul istoriografic şi politic european denumire pentru Ţara Moldovei, pentru Statul Moldovenesc ar fi Regno Moldaviae ̶ Regatul Moldovei, ca în „Cronica” lui Ioan Kukullo (1320-1394) ̶ „Qummodo Moldavia (…) in regnum est dilatata”. Aşa cum este numit Statul Moldovenesc în bula papei Eugeniu IV din 3.07.1446: „regno Moldavie”. Aşa cum este atestată Ţara Moldovei în actul moldovenesc din 18.01.1482 „…domini Stephani Dei gracia waywode regni Moldavie”.

Unii cercetătorii străini sînt induși în eroare de faptul că în actele şi cronicile polone Wolosza înseamnă „Moldova”. În ucraineană Волощина, Волошина denumeşte „Moldova”; în polonă wolochy (în ucraineană – BOЛOШИНИ) înseamnă „moldoveni”.

Nu se poate zice „volohi din Ţara Moldovei” sau „români din Ţara Moldovei”, ci „Moldoveni din Ţara Moldovei”; nici „voievodul volohilor”, pentru „voievodul Moldovei”, căci „Wolochy în polonă înseamnă „moldoveni”.

În glorioasa şi îndelungata sa domnie (1457-1504) Ştefan III cel Mare s-a manifestat, întîi de toate, ca promotor al consolidării puterii centralizate a statului medieval. Aceasta fiind chezăşia independenţei ţării, ocrotirii integrităţii ei teritoriale, afirmării ei în contextul european. În acest scop Ştefan al III-lea promovează o politică de întărire a autocraţiei şi de restabilire a domeniului domnesc. Martor al ruinării economice a ţării, al transformării institutului domniei într-o unealtă a intereselor marii boierimi, a reducerii posibilităţilor de menţinere a suveranităţii statului, drept consecinţă a nesfîrşitelor lupte pentru tron, instigate de partidele boiereşti concurente, Ştefan al III-lea, chiar de la începutul întronării sale, a purces la schimbări radicale primenitoare a ierarhiei instituţionale a statului. Legendele ne relatează şi realităţile istorice în cea mai mare parte confirmă – că Ştefan al III-lea a purtat 40 de războaie… Să observăm, totuşi, că în primii cinci ani ai domniei sale Ştefan al III-lea nu s-a angajat în vreun conflict de amploare cu alte state, n-a organizat vreo expediţie de proporţii. Grija lui cea mare de la început şi de pe urmă a fost întărirea puterii statului, concentrarea tuturor pîrghiilor de conducere în mîinile domnului. Pe măsura avansării în istorie a Moldovei, se dezvoltau şi relaţiile social-economice. Principala bogăţie a Moldovei era – precum şi este! – pămîntul, lucrătorii lui. În rezultatul slăbirii autorităţii domnitorilor preocupaţi, întîi de toate, de menţinerea/reluarea tronului, pămîntul în permanenţă se reîmpărţea, concentrîndu-se în mîinile unui mic număr de proprietari. Marea boierime poseda domenii întinse (moşii, sate). Pe această cale ea concentra în mîinile sale mari posibilităţi de influenţă, care, treptat, limitau atribuţiile domniei.

Pretendenţii diferiţi îşi căutau/cumpărau susţinători diferiţi. Şi unii, şi alţii doreau să pună mîna pe tron spre a-l folosi în interesele personale – de căpătuire. Tranzacţiile se ţineau lanţ, în timp ce ţara se zbătea între boieri, devenind pradă uşoară a străinilor. Ştefan al III-lea a pus capăt unor astfel de tranzacţii cu interesele statului. În Moldova statul, puterea lui, însemna Domnia; Domnitorul. Sfatul domnesc, alcătuit din boieri mari şi înalţi ierarhi bisericeşti, îşi vedea sarcina de a supraveghea în ce măsură domnitorul ales de ei promovează interesul lor. Noul domnitor treptat a modificat funcţiile Sfatului domnesc, limitîndu-i, într-un fel, atribuţiile legislative, reducîndu-le la cele ale unui organ consultativ. Funcţiile executive (de îndeplinire a poruncilor, a voinţei domnitorului) reveneau treptat dregătorilor domniei, numiţi de domnitor.

Cu încetul, domnul şi-a atins scopul major: centralizarea puterii statului în mîinile sale, arogîndu-şi împuterniciri nelimitate.

Iar dregătorii numiţi de domnie au devenit executori ai poruncilor, hotărîrilor domnitorului. Confirmînd astfel deviza sa de suveran, declarată ulterior (1485) apăsat şi hotărît: „Noi sîntem domn al Moldovei…” Evident, pentru astfel de transformări esenţiale era nevoie de voinţa politică, de bărbăţie de a lua decizii definitive, de calităţi de politician vizionar – patriot al ţării sale.

Toate acestea Ştefan al III-lea le-a demonstrat cu vîrf şi îndesat pe parcursul a 47 de ani de domnie, neegalată ca durată şi rezultate. Pentru a obţine toate acestea domnul a folosit în mod netradiţional pîrghiile disponibile. În primul rînd, pămîntul.

Cumpărînd, rechiziţionînd moşiile (satele) boierilor, domnul a mărit domeniul domnesc şi, deci, posibilităţile de a influenţa, de a stimula, încuraja. Ştefan al III-lea mărea posesiunile domneşti nu pentru a se îmbogăţi personal. Dînsul dăruia – pentru merite! – moşii (sate) reprezentanţilor micii boierimi şi chiar unor ţărani pentru „slujbă credincioasă”, pentru faptele vitejeşti. Tot dintre aceştia îşi alegea dregătorii. Pe această cale în primii ani ai domniei sale Ştefan al III-lea a primenit aparatul central al statului, angajînd oameni de credinţă, viteji din păturile medii. Între dregătorii domniei domnul îi evidenţia pe pîrcălabi. Alegîndu-i din cei mai apropiaţi şi mai de nădejde oameni ai săi, Ştefan al III-lea i-a învestit pe pîrcălabi cu atribuţii militare, punînd sub comanda lor nu numai cetăţile, ci şi zonele din preajma acestora avînd sarcina de a le apăra şi aproviziona. Pîrcălabii pe vremea lui Ştefan erau, cum am zice astăzi, guvernatori militari cu funcţii administrative. „Stau de strajă la hotare”, în locurile şi direcţiile strategice pentru sistemul de apărare al Moldovei. Hrisoavele domneşti, letopiseţele moldo-slavone, cronicele în limba moldovenească ale lui Grigore Ureche, Miron Costin, opera istorică a lui Mihail Sadoveanu conţin pagini de glorie despre pîrcălabii de Chilia, Cetatea Albă, Hotin, Suceava. Desigur, limitarea prerogativelor marii boierimi, creşterea influenţei dregătorilor domniei şi, în cele din urmă, concentrarea puterii în mîinile domnitorului n-au decurs în condiţii idilice.

Ştefan al III-lea era bine informat că ucigaşul tatălui său Petru Aron, alungat din Moldova, pribegeşte în Polonia, adunînd oaste şi aţîţînd pe poloni să tăbărască asupra Moldovei. Domnitorul era conştient că printre marii boieri din anturajul său existau şi părtaşi ai lui Petru Aron, nemulţumiţi de reformele noi. Cu fermitatea care l-a caracterizat totdeauna Ştefan al III-lea a hotărît să stîrpească năzuinţa pretendentului la tron. Considerînd că ocrotirea de către alte state a pretendentului e un mare pericol pentru Moldova, domnitorul acţiona fără ezitare pentru a lichida această primejdie, de oriunde ar fi venit. În 1457-1458 moldovenii au pătruns în sudul Poloniei, unde se ştia că se află Petru Aron. În urma acestor intervenţii voievozii Malorosiei (Rusiei Mici), Podoliei se obligau să nu dea voie lui Petru Aron să se apropie de hotarele Moldovei. Aflînd că voievodul Sebastian de Rozgony (Transilvania) îl adăposteşte pe Petru Aron, domnul Moldovei atacă (1.06.1461) posesiunile voievodului ungur. În sfîrşit, Ştefan al III-lea reuşeşte să-l atragă în capcană pe Petru Aron şi porunceşte să-i taie capul. Dar, asmuțați de boieri sau de statele vecine, pretendenţi la tronul Moldovei erau mai mulţi. Orice pretenţie de oriunde ar fi venit, Ştefan al III-lea o curma cu cruzime. Cu o deosebită asprime pedepsea domnitorul pe cei care subminau puterea lui şi a ţării. La 16.01.1471 la porunca lui au fost executaţi marii boieri Isaia vornicul, Negrilă ceaşnicul şi Alexa stolnicul, care unelteau împotriva domnului şi a statului. Nemulțumirea faţă de domnitor mai mulţi boieri, mari şi mici, şi-au divulgat-o în 1467: unii trădînd pe cîmpul de luptă (Bătălia de la Baia), alţii rocoşindu-se deschis în sud-vestul ţării. După biruinţa de la Baia, „Ştefan a executat pentru trădare sau împlinire necorespunzătoare a sarcinii militare 20 de mari boieri care au fost decapitaţi şi 40 de boieri mici care au fost traşi în ţeapă”. Chiar la capătul vieţii sale domnitorul nu permitea boierilor să încerce să revizuiască hotărîrile luate de el personal. La început de iunie 1504 Ştefan III cel Mare numeşte succesor la tronul Moldovei pe Bogdan, feciorul său mezin.

Unii boieri s-au opus acestei decizii. La porunca lui Ştefan au fost masacraţi. Vremurile erau crude. Moldova era ameninţată în permenenţă. Pentru a-şi păstra neatîrnarea, trebuia să fie consolidată în permanenţă puterea centralizată a domniei.

Politica autoritară de centralizare a statului şi de consolidare a obştii moldoveneşti, promovată de Ştefan al III-lea cel Mare, a creat condiţii prielnice pentru dezvoltarea fructuoasă a Moldovei în toate domeniile, perioada domniei lui rămînînd cea mai strălucită în istoria Moldovei. Numai fiind susţinut de ţărani, de boierimea mică, de orăşeni, tîrgoveţi şi slujitori, înăbuşind cu asprime orice încercare a boierimii mari de atentare asupra suveranităţii domnitorului şi a ţării, vodă Ştefan a putut alinia Statul Moldovenesc ţărilor europene. Biruinţele răsunătoare ale moldovenilor sub comanda lui Ştefan voievod asupra otomanilor, valahilor, polonilor, ungurilor au încununat de slavă binemeritată pe oştenii moldoveni, răspîndind în întreaga Europă faima eroicului stat cu mîndrul nume Moldova.

După intrarea în nemurire a lui Ştefan al III-lea cel Mare (2 iulie 1504) moldovenii pentru veşnica lui pomenire i-au compus un cîntec de durere nealinată, de jale nemîngîiată, în care „norodul în hohot plînge”, întrebîndu-se: Cui ne laşi pe noi, Stăpîne?

Bogdan III (1504–1517), urmaşul direct al lui Ştefan cel Mare a moştenit de la părintele său calităţi de luptător curajos, iute în acţiuni şi ambiţios, dar nu şi pe cele de a fi chibzuit, de a prevedea mersul lucrurilor. Împins de boieri Bogdan III cel Chior, de acum după un an de domnie s-a încurcat într-un război cu Polonia, care a durat pînă în 1509. Această acţiune nesăbuită a aţîţat poftele dintotdeauna ale Valahiei. Văzînd că Bogdan III s-a înglodat în conflictul cu Polonia, Radul Vodă al Valahiei a năvălit asupra Moldovei. Bogdan III a întreprins o expediţie de răspuns în Valahia, ajungînd pînă „la locul ce se chiamă Retezaţi, de ceea parte de Rîmnic”. Acolo au venit „Radul vodă cu boierii săi şi au jurat pe Sfînta Evanghelie ca să ţie pacea neclintită în veci şi hotarul pre unde au fost cel bătrîn (= vechi) au lăsat şi să întoarcă Radul vodă toată prada şi arderea cîtă făcuse Moldovei”.
Cîrmuită impulsiv, fără o viziune de ansamblu, Moldova pe plan intern devenea treptat unealtă a boierimii mari. Pe plan extern era văzută ca o ţară condusă haotic, zonă de prădăciune. Conflictele cu Polonia şi Valahia, năvălirile pustietoare ale tătarilor (1510, 1513), altă năpădire a valahilor asupra Moldovei (1514) l-au constrîns pe Bogdan III, să plătească Porţii un haraci mărit (8000 de galbeni).

Bogdan vodă, numit de Gr. Ureche „cel Grozavu” a murit la Iași în 1517. La acea dată, feciorul său Ştefăniţă avea 11 ani. Anume el a fost înscăunat şi a domnit 10 ani (1517–1527). Vreo 5 ani treburile Moldovei au fost orînduite de marele boier Luca Arbore, care era un fel de regent al lui Ştefăniţă numit „vodă”. Călăuzindu-se de principiile marelui Ştefan voievod, Luca Arbore a încercat să menţină Moldova întreagă şi neatîrnată. Dînsul a reglementat pe o vreme neînţelegerile de graniţă cu Polonia. A respins următoarea năvălire a tătarilor. Însă încercările lui Luca Arbore de a ţine ţara în mîni în numele domnitorului minor au stîrnit nemulţămirea boierimii mari. În urma intrigilor, Ştefăniţă vodă, de numai 16 ani, se dezice de sfetnicul şi sprijinitorul său: la porunca domnului în aprilie 1523 Luca Arbore a fost decapitat. Scria cu amărăciune Gr.Ureche: aşa se întîmplă cînd „tinerii se pleacă şi cred cuvintele cele rele ale puhlibuitorilor”. Necopt la minte şi nepriceput în treburile ţării, Ştefăniţă vodă stîrneşte conflicte sîngeroase, vreo trei la rînd (1526–1527), cu Valahia, adîncind şi mai mult Ţara Moldovei în debanda internă, lăsînd-o fără alianţe, fără nici un sprijin extern. În ianuarie 1527 Ştefăniţă vodă moare la Hotin. „Scrie în Letopiseţul moldovenesc că pe acest Ştefan vodă l-au otrăvit doamna sa”.
Petru Rareş vine la prima sa domnie (1527–1538) în împrejurări care aveau să se răsfrîngă adînc asupra Moldovei. Acesta, poate cel mai înzestrat fecior (din flori) al lui Ştefan cel Mare, a moştenit mai multe calităţi ale părintelui său. Fire dinamică, hotărît, iute în acţiuni, dînsul n-a intuit, totuşi evoluţia forţelor în balanţă în sudul Europei Centrale, n-a prevăzut rezultatul ciocnirilor de neocolit. De la început Petru Rareş a avut grijă să aplaneze neînţelegerile cu Polonia, a îmbunătăţit relaţiile cu Poarta Otomană, care, la rîndul ei, încheiase un tratat de alianţă cu Polonia, a stabilit contacte cu Ferdinand de Habsburg. Dar de acum în 1529, în al doilea an de domnie Petru Rareş a întreprins o campanie în Transilvania, în sprijinul pretendentului la tronul Ungariei Ioan Zapolie. Succesul acestei expediţii, cetăţile Ungurasul, Ciceu din Ardeal primite drept recompensă, biruinţa moldovenilor asupra habsburgilor (în bătălia de la Feldioara, 22.06.1529) l-au dezorientat pe voievodul moldovan.

Implicat în conflicte străine, Petru Rareş a înrăutăţit grav relaţiile cu marea boierime, cu Sfatul domnesc. Fără să ţină cont de situaţia internă tot mai încordătă, fără să ia în consideraţie că Polonia şi Poarta Otomană erau aliate, în decembrie 1530 armatele moldovene pătrund în Polonia, eliberînd Pocuţia. Dar în august 1531 polonii recuceresc această regiune, Petru Rareş din nou încearcă să readucă Pocuţia Moldovei, dar armatele moldovene sînt înfrînte la Gwozdiek (19.08.1531). În bătălia de Obertyn (22.08.1531) armata moldovană suferă o grea înfrîngere. Acţiunile nesocotite ale lui P. Rareş în Transilvania, Polonia a învrăjbit Moldova cu toţi vecinii, inclusiv Poarta Otomană. În vara anului 1538 sultanul Soliman Magnificul porneşte o campanie asupra Moldovei, din armata năvălitoare făceau parte „numeroase efective otomane de asemenea tătarii şi muntenii, în vreme ce polonii atacau Hotinul”. Încolţit din trei părţi, Petru Rareş a încercat să opună rezistenţă. Dar la 15.09.1538 Soliman cucereşte Suceava. Boierii trădează. Domnitorul se refugiază la cetatea Ciceul din Transilvania. Aşadar, acţiunile necîntărite ale lui Petru Rareş au avut urmări dramatice pentru Moldova în toate planurile: economic, teritorial şi politic. Bugiacul şi Tighina sînt anexate Porţii Otomane. Sultanul numeşte, fără a mai conculta Statul domnesc un domnitor nou, pe Ştefan Lacustă. Otomanii strămută în Bugiac (= Basarabia) pe tătarii nohai. Anul 1538 marchează instaurarea dominaţiei otomane în Moldova.

Alungarea de la tronul Moldovei a lui Petru Rareş, în urma campaniei otomanilor, valahilor, tătarilor şi a Poloniei din 1538 asupra Moldovei, a marcat prima fază a dominaţiei otomane în Moldova. Din acest an otomanii după ce au răşluit a doua oară Moldova, prefăcînd Tighina în raia şi rebotezînd-o „Bender”, au mărit tributul (haraci) pe care trebuiau să-l plătească moldovenii, au limitat statutul autonom al statului. Din această perioadă sultanul numeşte domnitori fără a mai întreba marea boierime, Sfatul domnesc.

Primul domnitor numit de sultan în Moldova a fost Ştefan Lăcustă (1538–1540). Pus de turci, el a acceptat o garnizoană turcească în cetatea de scaun a Moldovei. Nemulţămiţi de această domnie boierii îl ucid pe Ştefan Lăcustă şi-l aleg domn (decembrie 1540) pe Alexandru Cornea, fost portar al Sucevei. Acesta, susținut de poloni, a atacat Benderul ocupat de turci. Drept rezultat, otomanii l-au detronat şi l-au numit domn în ianuarie 1541 pe Petru Rareş. A doua lui domnie a durat pînă în 1546. Condiţiile şi posibilităţile de cîrmuire erau altele. Petru Rareş moare la 1546 fără ca să-şi vadă ţara eliberată. A lăsat, spre mîntuirea sufletului său şi al supuşilor săi măreţe lăcaşuri sfînte, monumente de artă, centre de cultură.
Aflarea la tronul Moldovei a lui Ilie Rareş (1546–1551) şi a lui Ştefan Rareş s-a caracterizat prin înăsprirea regimului fiscal – majorarea dărilor prin constrîngerea supuşilor, ceea ce a înmulţit numărul bejenarilor din ţară şi a întărit opoziţia boierească. Turcindu-se, Ilie Rareş „au lăsat domnia la mîna frăţine-său”, Ştefan, care însă „pravoslavia şi legea creştinească nu ţinea, numai lăcomie şi asupreală făcea… Boierii şi locuitorii n-au mai putut suferi fărădelegile şi răutăţile lui… Sfătuindu-se boierii bejenari… au ridicat domn pe Petrea Stolnicul şi i-au pus nume Alexandru vodă, pe care l-au numit Lăpuşneanu”. (Gr. Ureche). În prima sa domnie 1552–1561, Alexandru Lăpuşneanu s-a arătat domnitor cumpătat, clarvăzător. A demonstrat loialitate faţă de otomani, a susţinut relaţii cu Rusia. Cît a domnit, ţara n-a fost călcată de nimeni. Se dezvolta oricum economia, au apărut primele bresle meşteşugăreşti. La îndemnul lui Alexandru Lăpuşneanu s-au scris letopiseţe. Domnitorul a construit lăcaşe sfinte, împodobindu-le.
Trădat de boieri, Alexandru Lăpuşneanu în lupta de la Verbia a fost biruit de Iacob Heraclid, care, pus de habsburgi, a domnit în Moldova doi ani (1561–1563). Un afacerist de drumul mare, aventurier de pe o însulă grecească, străin la limbă, cultură şi tradiţii moldoveneşti a fost pus de venetici (habsburgi), acceptat de ocupanţi (otomani) să conducă Ţara Moldovei. În scurt timp toată populaţia s-a ridicat împotriva lui. Încercuit şi prins la Suceava, Iacob Heraclid, poreclit Despotul, a fost ucis la 6.11.1563. După o scurtă domnie a lui Ştefan Tomşa (1563), ales de boieri, Poarta Otomană îl aduce la tron pe Alexandru Lăpuşneanu.
A doua lui domnie (1564–1568) o cunoaştem, literarizată de Ion Neculce în O samă de cuvinte, de Constantin Negruzzi în nuvela Alexandru Lăpuşneanu. A urmat la tronul Moldovei Bogdan Lăpuşneanu (1568–1574). Fiind minor, a fost tutelat de maică-sa Ruxanda.

Toate cele trei domnii ale lui Petru Şchiopul (1574-1577, 1578-1579, 1582-1591) au fost, fiecare în parte, de scurtă durată, tulburate de pretendenţi de tot neamul (Nicoară Potcoavă, fratele acestuia – Alexandru şi alţii), întrerupte de Iancu Sasu (1579-1582). Chiar să fi fost înzestrat cu mari calităţi, P.Şchiopul în repetatele scurtele şi întreruptele sale domnii nu putea să facă cine ştie ce treabă. Singurul domeniu în care dînsul a înregistrat succese remarcabile a fost împovărarea cu noi dări a supuşilor faţă de care era, cică, milostiv. Revoltaţi de atîta „milostivire pentru săraci”, a izbucnit Răscoala ţăranilor din Moldova din 1591. Aşadar, „Moldovenii nu numai că se împotrivesc înscăunării lui Petru, dar împreună cu cazacii zaporojeni izgonesc de cîteva ori din scaun această creatură boierească, ce împovărase ţara cu biruri şi plata haraciului dublu”. Indiferent de calităţile de domnitor, de politician departe de a fi ideale ale lui Petru Şchiopul, societatea moldovenească din acea perioadă se adapta, fie şi anevoios, la necesităţile de administrare ale timpului. În ultimul an de domnie (1591) în Moldova începe să se aplice Legea agrară, inclusă mai tîrziu (1646) în Pravila lui Vaslie Lupu (partea I). La porunca domnitorului s-a întocmit Catastiful birnicilor împărtiţi pe categorii fiscale, cel mai vechi izvor statistic, demografic şi fiscal din Moldova – Catastiful lui Petru Şchiopul. Fiind o cerinţă a timpului şi o necesitate imperioasă a societăţii moldoveneşti, pe timpul primei domnii a lui Petru Şchiopul limba moldovenească este introdusă oficial şi se foloseşte în Cancelaria Domnească a Moldovei. De altfel în biblioteca domnitorului se aflau şi cărţi „traduse în limba moldovenească”. Între cele trei înscăunări ale lui P. Şchiopul au mai domnit nu numai Nicoară Potcoavă, dar şi Iancu Sasu „de naşterea sa sas, de lege luteran. Pravoslavia nu-i pria. Dacă au venit în ţară, toată nedumnezeirea şi ereticia sa şi-au arătat, că lăcomie pentru avuţie nespusă avea, pentru care pe mulţi au omorît”.

Aron Tiranul (1591-1592,1592-1595) ocupă tronul Moldovei plătind Porţii „o sumă nemaipomenită, peste 400.000 de galbeni, ceea ce l-a făcut ca pentru plata datoriilor să înspăimînte ţara cu jafurile, birurile şi omorurile la care a recurs”.
În 1595 vreo patru luni domneşte în Moldova Ştefan Răzvan, înscăunat de Sigizmund Bathory, principele Transilvaniei, fapt ce a stîrnit nemulţumirea Poloniei, care socotea că Moldova intră în sfera ei de interese. Polonii pătrund în Moldova (august 1595), aducînd pe Ieremia Movilă.

Înscăunîndu-se, Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606) proclamă Moldova „membru credincios şi inseparabil” al Coroanei polone. Aceste detronări-întronări au reaprins rivalitatea între Ungaria şi Polonia, ambele urmărind cu îngrijorare campaniile cuceritoare ale ui Mihai Viteazul, vasal al Porţii Otomane, care „luînd Ardealul cu sabia”, „gîndea să ocupe Moldova încă din 1597”.

„Lui Mihai vodă (Viteazul) de la Rodolf (împăratul austriac)… îi aduseră veste cum că să se lase Mihai Vodă de toată Ţara Ardealului… şi să se întoarcă în ţară-şi să-şi ţie Ţara Muntenească … Iar Mihai Vodă nu-şi mai aduse aminte de cea de apoi (de mintea cea de pe urmă) ci-şi înălţa Mihai Vodă sfatul şi mintea de om neînţelept… Mihai Vodă se ridică împotriva Ieremiei Vodă cu oşti mari, la mai 6 dni. Şi intră Mihai Vodă cu oşti în Moldova”. (Letopiseţul cantacuzinesc, 1690). „Mihai Vodă găti pe Marco Vodă şi-l trimise în Moldova să fie domn … Şi deaca sosiră în Iaşi, începură a se veseli. Iar oştile Ieremiei Vodă au fost viind în Moldova. Deci cu cîtă bucurie merseră (trimişii lui Mihai) cu atîta ruşine fugiră…” Aceasta a fost toată domnia lui Mihai Vodă în Moldova, adică a lui Marco „Vodă”. Căci de acum în noiembrie moldovanul Simion Movilă urcă în tronul Valahiei şi domneşte acolo 2 ani (cu întrerupere). Drept scria Miron Costin: „Şi aşa Mihai Vodă, vrînd să dobîndească Ardealul, au pierdut şi Ţara Muntenească.”

După Ieremia Movilă la tronul Moldovei s-au perindat Simion Movilă (1606-1607), Mihail Movilă (1607), Constantin Movilă (1607-1611).

Ştefan Tomşa II (1611-1615, 1621-1623), fiul unui mic boier din regiunea Putnei, vine la tronul Moldovei cu sprijin tătăresc.

În urma luptei de la Drăgşani (3.08.1616), în care armata turco-valahă învinge oastea moldo-polonă, otomanii pun pe tronul Moldovei pe Radu Mihnea (1616-1619, 1623-1626). Lupta de la Drăgşani marchează sfîrşitul protectoratului polon asupra Moldovei.
În 1619 turcii numesc domn al Moldovei pe Gaspar Graţiani, un croat în slujba Porţii, care chiar de la început a trezit ura boierilor şi a ţărănimii.

Alexandru Iliaş (1620-1621, 1631-1633) a obţinut scaunul Moldovei de la turci, promiţîndu-le a plăti haraci 40.000 de galbeni.

Miron Barnovskii (Movilă) a fost ales domnitor de către boieri la începutul lui 1626 şi a domnit trei ani, apoi încă unul (1633). A stabilit normele de exploatare a romilor-holopi (robi) mănăstireşti, boiereşti şi domneşti. Domnia lui Miron Barnovskii a fost întreruptă de un domn trecător – Alexandru zis Coconul (iulie 1629-aprilie 1630), apoi, din 1633, a domnit Moise Movilă (1630-1631, 1633-1634).

Unul din fruntaşii Răscoalei boiereşti din 1633 (contra lui Alexandru Iliaş), Vasile Lupu (pe atunci mare vornic) cu ajutorul turcilor ocupă tronul Moldovei la 20.03.1634 şi se va menţine 19 ani, pînă în 1653. A instaurat o atmosferă de conlucrare cu boierii autohtoni şi cei greci, care îşi întăriseră poziţiile în economia şi administrarea ţării. A stabilit Anii de prescripţie (termen de urmărire a vecinilor fugari) – 5 ani. Pe vremea lui Vasile Lupu, cărturarul moldovean Eustratie traduce în limba moldovenească Pravilele lui Vasile Lupu – primul cod de legi tipărit în Moldova. Domnitorul a ctitorit biserica mănăstirii Trisfetitele din laşi, „monument de o frumuseţe unică”, aici se va deschide la 1640 Academia Vasiliană, o tipografie. De la Vasile Lupu ni s-a păstrat unicul monument din Moldova dintre Prut şi Nistru, ctitorit de un domn – biserica Sf. Dumitru din Orhei. Anume în aceşti ani Gr. Ureche devine vornic al Ţării de Jos, îşi scrie nemuritorul său Letopiseţ al Ţării Modlovei, îşi desfăşoară activitatea mitropolitul Varlaam.

A susţinut legături diplomatice cu Rusia prin rezidentul rus la Iaşi A. Ordin-Naşciokin. A avut pofte cuceritoare: a rîvnit şi chiar a ocupat scurt timp teritoriul Valahiei. Aceste veleităţi au declanşat un îndelungat conflict între Matei Basarab, domnul Valahiei, şi Vasile Lupu. În luptele de la Popricani, Finta, Sirca, Vasile Lupu este învins, tronul Moldovei ocupîndu-l logofătul Gheorghe Ştefan (1653-1658).

Contînd pe sprijinul Rusiei, noul domnitor a consolidat relaţiile cu ea: a semnat un tratat cu ţarul rus Alexei Mihailovici. În anii domniei lui Gheorghe Ştefan îşi începe prodigioasa activitate Nicolai Milescu Spătaru, are loc Răscoala seimenilor (mercenarilor). Din martie 1658 pînă în noiembrie 1659 în Moldova domneşte Gheorghe Ghica de „neam albanez”, apoi, din 1659 pînă la 1661, la tronul Moldovei s-a aflat Ştefăniţă Lupu.

După Vasile Lupu Moldova devenise o „ţară de jac” a tuturor vecinilor şi a diferiţilor aventurieri. S-a „scos la evidenţă gradul de mare corupţie al turcilor; pentru nişte pungi cu galbeni ei nu se mai uitau pe cine îl pun pe tronul Moldovei”.
Eustratie Dabija a domnit vreo patru ani (1661-1665), dar a dovedit să introducă trei dajdii noi, inclusiv pogonăritul pe vii.

Gheorghe Duca, grec din Rumelia, obţine prima sa domnie (1665-1666) cu sprijinul unor greci cuibăriţi în Moldova, dar turcii repede îl mazilesc.

Apoi iarăşi a domnit Alexandru Iliaş (1666-1668). Intrînd în mari datorii, pentru a obţine a doua domnie, a împresurat ţara cu multe şi grele biruri, oploşind pe lîngă el o mulţime de dregători greci.

Dumitraşco Cantacuzino s-a aflat pe tronul Moldovei vreo doi ani (1674-1675, 1684-1685) dar aceasta a fost una din cele mai sălbatice şi neruşinate domnii în istoria Moldovei. Acest venetic l-a ajuns capul să cheme el însuşi tătarii să ierneze în Moldova (1674). Enumerînd batjocurile, bestialităţile şi neruşinările lui Dumitraşco Cantacuzino în a doua sa domnie (1684-1685), Ion Neculce striga la cer: „Oh! oh! oh! Săraca ţară a Moldovei ce nărocire de stăpîni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au căzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atîtea spurcăciuni de obiceiuri ce se trag pînă astăzi în tine, Moldovă!”.

După mazilirea lui Dumitraşco Cantacuzino la 1685 (din a treia sa domnie), vine la tronul Moldovei, sprijinit de turci Constantin Cantemir (1685-1693). A pus cîteva biruri noi. A încercat să stîrpească hoţiile şi banditismul. A stabilit relaţii cu Imperiul Habsburgic. După moartea lui C. Cantemir, boierii moldoveni l-au ales domn pe Dumitraşco, feciorul mai mic al răposatului domnitor. Dar s-a amestecat în treburile Moldovei C.Brîncoveanu, domnul Valahiei. Cu toate că Dimitrie Cantemir fusese, conform legii, ales domnitor şt chiar domnise cîteva săptămîni, domnul Valahiei C.Brîncoveanu, logodindu-şi fiica cu C. Duca, fiul unui grec, cumpără înscăunarea la domnia Moldovei a acestuia. Iar Poarta, în prezenţa a doi moştenitori legitimi ai tronului – Antioh şi Dimitrie Cantemir, în urma uneltirilor antimoldoveneşti ale lui C. Brîncoveanu, domnul Valahiei, îl căftăneşte pe un venetic.
Astfel C. Duca, zis şi Duculeţ, grec de origine, prin „protecţie de fustă”, pe banii socrului – Constantin Brîncoveanu, domnul Valahiei, ocupă scaunul Moldovei de două ori (1693-1695, 1700-1703).

Între prima şi a doua înscăunare ale lui C.Duca în Moldova a domnit Antioh Cantemir (1695-1700), „cinstit şi la minte aşezat judecător drept”. Dar, “sub presiunile lui Brîncoveanu (…)-stăruinţe însoţite de multe pungi cu galbeni, la 4.09.1700 Antioh Cantemir este măzîlit”.

ba cretinule (patriciu) citeste atent si vezi cine sunt tradatorii …

citeste cretinule ca le expun special la analfabeti ca tine patriciu, ori tu toate astea le negi imbecilule…

Hrisoavele domneşti, letopiseţele moldo-slavone ne demonstrează că măria sa vodă Ştefan a înrădăcinat pentru totdeauna legea găzduirii moldoveneşti, moştenită de la bunicul său Alexandru cel Bun, care „la trecătorile munţilor, spre ţara regelui ungur, găsise nemţi, papistaşi după credinţă, pe care i-a respectat − ca şi pe secui, unguri, armeni − şi cu care a trăit în bună înţelegere”.

Este surprinzătoare, chiar şi pentru cei care au răsfoit actele Cancelariei de Stat a Moldovei, componenţa etnică a curtenilor lui Ştefan al III-lea cel Mare. Judecînd după numele de familie atestate în documentele Cancelariei Moldovei, componenţa naţională a marilor dregători, a sfetnicilor domniei, „a tuturor boierilor noştri, mari şi mici” era foarte pestriţă. Alături de nume, de nume de familie neaoşe moldoveneşti, cum ar fi Brîndză, Pîntece, Ciocîrlie, Boldur, Neagu, Frunteş, Sacară, Dragoş, Limbădulce, Jumătate, Nistra, Purece, Cuhne, Pojar, Spărietul, Gardu, Ureche, Urlatu, Bortă şi multe altele, în actele Cancelariei Moldovei din timpul acestei glorioase domnii sînt atestaţi: ucraineni (rusini) Buceaţkii, Holovatîi, Hodco, Danco, Duma, Dajbog, Vereşceac, Micota, Fedco, Boguş, Babici, Micotici, Paşco ş.a. În gramotele semnate de Ştefan al III-lea cel Mare sînt pomeniţi 23 de Ivanco, 16 Ivaşco; precum şi Iaţco…

Vechimea şi numărul mare al ucrainenilor (rusinilor, rutenilor) în Moldova este fixată nu numai în actele domneşti, ci şi în lucrările de istorie. Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei” scrie, că, în urma campaniei de pedepsire din 1498 în Polonia, „Mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii au scos în robie, mai mult de 100.000, mulţi de aceea au aşezat Ştefan vodă în ţara sa, deşi pînă astăzi trăieşte limba rusască în Moldova, ales pre unde i-au descălecat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte”.
Mai tîrziu, pe la 1934, Mihail Sadoveanu va menţiona şi el – în volumul condensat de îndreptăţita mîndrie şi nemărginita durere „Viaţa lui Ştefan cel Mare”: „Măria sa Ştefan vodă şi-a pus cort lîngă Sneatin şi, după ce a rînduit pe opt drumuri convoiurile cu dobîndă, au pus pisarii să însemne în izvoade noroadele din o sută de sate ruseşti, cărora le poruncise mutare peste hotar în sloboziile Moldovei”.

În cărţile domneşti semnate de Ştefan al III-lea cel Mare sînt atestaţi în număr considerabil şi polonii sau, cum deseori le ziceau moldovenii − leşii: Daşchevici, Hudici, Tîminskii, Rotompan, Rugaşevici, Ciortorovskii (Ciortoriiskii), Rujici, Straovici ş.a. Drept urmare, a relaţiilor de tot felul dintre Moldova şi Ungaria era firesc ca în actele Cancelariei Moldovei să fie atestaţi nu puţini unguri: Dămăcuş, Ciopei, Şandru (Şandor), Tomos, „ungur din Vaslui”, Carvac, „ungur din Hîrlău”, Balomir, Baloş, Lucaci, Miloş, Ianoş, Sebistean, „ungur din Hîrlău”, Barta, „ungur din Vaslui”, Iştfan Tot, „ungur din Hîrlău”, Huszar, Staşco, „ungur din Hîrlău” ş.a. Despre aşezarea ungurilor în Moldova ne vorbesc şi localităţile atestate documentar în acea epocă: Unguraşi (jud. Neamţ), Unguraşi (în ocolul Sucevei), Ungureni (lîngă Bacău), Ungureni (în ţinutul Sucevei), Unguri (la Hîrlău), Unguri (în Lucăceşti, jud. Bacău). În documentele din perioada acestei glorioase domnii sînt atestaţi, judecînd după nume şi nume de familie,

− greci: Kiracola, Scarlatachi, Iacovachi, Iamandi;
− evrei: Iancu, Iancu Avrămescu, Iancu căminar, Moiş, Solomon, Șor;
− saşi și secui: Martin, Sacşa, Săcuiul, Sasca, Standul săcuiul; stabilirea săcuilor în Moldova este confirmată şi de localităţile din acea perioadă: Saşii (Şăşciori) − în Bucovina, Săseşti (în ocolul Bîrladului);
− bulgari: Stancio (Stanciu), Stanimir, Stoian, Stanco, Şuşman, Petăr; sînt atestate cîteva sate bulgăreşti: Satul Bulgăresc (jud. Covurlui), Şchei („sat la gura Frumoasei”), Şchei (în judeţul Vaslui). Nume, nume de familie, pe care le-am putea admite ca sîrbeşti, în documente sînt mai puţine: Popovici, Hrincovici, Voislav, în schimb sînt atestate mai multe sate: Sîrbii (în jud. Bacău), Sîrbii (în jud. Iaşi), Sîrbii („selişte lîngă Slivna” jud. Covurlui), Sîrbii (în jud. Sucevei), Sîrbii (în jud. Vaslui).

Nume de familie ruseşti sînt puţine: Radoslav, Rusu, Rusca, Rusul „din Floceşti”… În schimb sînt pomenite 22 de nume Ivan, 8 nume Iurie, Vasia, Zoica, precum şi hidronimul Rusca, satele Ruscani (în jud. Iaşi), Ruşciori (în jud. Sucevei), Ruseni (în jud. Tutovei), Ruşi (pe Bîrlad), Ruşi (în jud. Botoşani), Ruşi (în jud. Tutovei), Ruşi (Dobrovăţul-Ruşi − în jud. Vaslui)… Cel mai modest sînt prezentate în documentele din epoca de care ne preocupăm elementele etnice (sedentarizate în Moldova) turceşti: Toader Turcul, Simion Turcul.

În documentele lui Ştefan al III-lea cel Mare sînt atestaţi mulţi tătari, robi, stabiliţi în Moldova, formînd 11 sate: Tătărani, Tătarca, Tătărăşti, Tătari, Tătăruşi ş.a. De asemenea, sînt atestaţi foarte des ţiganii (şi un sat Ţiganei), mulţi dintre ei aduşi din ţara Basarabilor. La 8.09.1503 Ştefan confirmă mănăstirii Putna patru sălaşe de ţigani „din Ţara Basarabilor”.

Mărturiile documentare reproduse demonstrează că chiar de la începuturile sale în Ţara Moldovei alături de moldoveni − seminţie fondatoare a Statului Moldovenesc, trăiau şi trăiesc la un loc în bună pace şi înţelegere ucraineni (rusini), bulgari, poloni, sîrbi, greci, evrei, unguri, romi (ţigani), ruşi, mai tîrziu nemţi, găgăuzi ș.a.

Nu exista doar un popor curat nici in vechime!!! xenofobule pur si simplu ultimii 200 de ani au accelerat si mai mult migratia, mai ales dupa ocuparea Moldovei de catre Imperul Rus intia oara si mai mult dupa 1940 cand Moldova a fost ocupata de USSR… (nu mai vorbesc de de detalii cand si cum a fost dezmembrata Moldova de Rusi impreuna cu alte state interesate ca Romania, imperiile intotdeauna au incercat sa se estinga prin puterea lor, iar noi am fost prea slabi si prea deseori tradati de frati, citeste poate macar ceva ai lumina mintele si capul tau prost…(patriciu)

Citeset dobitocule (patriciu si altii ca tine) atent pagini di istoria Moldovei ca stat indipendent, pentru ce luptau strabuneii nostri si cine in istoria neamului nostru moldovenesc de nenumarate ori ne-au tradat: valahii (strabuneii romanilor si romanii de azii), asa ca daca vorbim de tradatori si lichee atunci esti tu si altii alde tine ….
În 1415 Mircea cel Bătrîn (domnul Valahiei) acceptă să plătească 3000 de galbeni haraci turcilor, după ce, în urma represaliilor asupra Valahiei, turcii cuceresc Turnu, Brăila, transformînd Giurgiu în raia (teritoriu ocupat şi administrat de turci), impunînd pe domnitor să încheie pace; după marea expediţie în care turcii înfrîng şi ucid (1420) pe Mihai, succesorul lui Mircea, otomanii ajung la hotarul Moldovei. În 1420 flota turcească atacă Cetatea Albă, dar a fost respinsă de apărătorii moldoveni. A doua încercare a flotei turceşti de a cuceri Cetatea Albă s-a soldat cu acelaşi rezultat. Folosindu-se de situaţia slăbită a Moldovei, poarta Otomană l-a impus (1455) pe Petru Aron să plătească haraci – 2000 de galbeni anual. Achitarea haraciului însemna respectarea de către otomani a caracterului de stat de sine stătător al Moldovei. În vara aceluiaşi an sultanul Mahomed al II-lea emite un act ce prevedea încetarea năvălirilor asupra Moldovei în schimbul achitării haraciului. Situaţia la hotarele sud-vestice ale Moldovei s-a agravat, după ce, în iulie 1462, turcii, ocupînd Tîrgoviştea (capitala Valahiei), îl alungă pe Vlad Ţepeş şi pun în scaunul ţării pe Radu cel Frumos înconjurat de o unitate armată turcească. Pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare turcii năvălesc, iarăşi împreună cu valahii, asupra Moldovei în 1469. Oştenii moldoveni al lui Ştefan au respins hotărît atacul otomanilor şi al valahilor.

Bătălia de la Lipnic. În 1469 sau 1470 asupra Moldovei năvălesc şi tătarii. Să-l ascultăm pe Gr. Ureche: „Vă leato 6978 (1470) multă mulţime de oaste tătărască au întrat în ţară să prade, cărora prinzîndu-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşit înainte. Şi la o dumbravă ce se cheamă la Lipinţi (astăzi Lipnic în raionul Ocniţa), aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20 şi dînd război vitejeşte, i-au risipit şi multă moarte şi perire au făcut într-înşii şi mulţi au prins în robie şi le luă tot pleanul (prada)… Ştefan vodă cu mare laudă şi izbîndă s-au întors la scaunul său, la Suceava”. În decembrie 1473 otomanii, împreună cu valahii, organizează, din nou, o campanie împotriva Moldovei: 12.000 de turci împreună cu 17.000 de valahi năvălesc, jefuiesc şi ard pînă la Bîrlad. Dar sînt respinşi. Către anul 1474, după ce turcii (împreunaţi cu valahii) în repetate rînduri au fost bătuţi crunt de către moldoveni, a devenit limpede că încleştarea cea mare între Moldova şi Poarta Otomană nu putea fi evitată. Imperiul Otoman ajuns la culmea puterii sale nu-şi putea închipui că o ţară mică precum Moldova ar putea sta în calea întinderii sale. Dar nici Moldova, devenită sub Ştefan al III-lea cel Mare un recunoscut factor european, nu putea permite nimănui să i se calce pămîntul, fără a fi pedepsit. Ştefan cel Mare s-a adresat papei Sixt al IV-lea, propunînd organizarea unei coaliţii creştine antiturceşti. Fără rezultat. Ţara Moldovei şi domnul ei Ştefan al III-lea au rămas singuri în faţa hoardelor turceşti şi ale sateliţilor acestora.

Bătălia de la Vaslui (10.01.1475). În fruntea unei armate de 120.000 de oşteni, Soliman-paşa, ajutat de oastea valahă, pătrunde în Moldova, înaintînd spre Suceava. Ţelul campaniei era ocuparea Moldovei şi înlocuirea lui Ştefan cel Mare cu un domn, unealtă a turcilor. Ştefan cel Mare, avînd 40.000 de oşteni, ajutaţi de cîteva mii de secui, unguri şi poloni, a folosit o tactică menită să slăbească puterea duşmanului. În calea înaintării turceşti ţara era pustiită, arsă. Moldovenii îi hărţuiau în permanenţă pe turci. Ştefan cel Mare a ales drept cîmp de bătălie lunca rîului Bîrlad, la sud de Vaslui. Moldovenii, ocupînd poziţii dominante pe dealuri împădurite, ce flancau valea, aveau avantaje. Focul artileriei moldovene, iureşul cavaleriei moldoveneşti, în frunte cu Ştefan cel Mare, au pricinuit turcilor pierderi grozave. Dezastrul a fost desăvîrşit de pedestraşii ţărani: Zeci de mii de turci au fost nimiciţi. Marea biruinţă a moldovenilor „rău înarmaţi şi mai că luaţi de la coarnele plugului” a răspîndit faima Moldovei în întrega Europa şi l-a acoperit pe Ştefan cel Mare cu o glorie nepieritoare. Sultana-valide, văduva sultanului Murad I, mărturisea: „niciodată o oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrîngere”. După această biruinţă răsunătoare Ştefan cel Mare nu-şi permite răgaz de veselii şi laudă. La cîteva zile după bătălie domnul Moldovei informează principii creştini, atrăgîndu-le atenţia: „Păgînul împărat al turcilor îşi puse de gînd să-şi răzbune şi să vie în luna lui mai cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră care este poartă a creştinităţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă a creştinităţii, care este ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinitatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe capitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinităţii, pînă mai este vreme…„ Stefaphanus vaivoda, Segnor del paese della Moldavia.” La 20.06.1475, Ştefan cel Mare scria solilor săi în Ungaria, Stanciu, Duma şi Mihău:.. „Am aflat prin iscoadele noastre despre duşmanii creştinităţii, despre necredincioşii turci că vin împotriva noastră;…şi pe uscat va veni împotriva noastră chiar sultanul, ca să pună chiar el stăpînire pe pămîntul nostru cu toată puterea sa şi cu toată puterea ţării Valahiei („cum tota potentia terre Valachiae”), căci valahii sînt pentru noi ca şi turcii („quia valahi sunt nobis veluti Turci”). Şi să credeţi cu temei că nu este altefel decît aşa.”

Armatele turceşti (împreună cu cele valahe) au năvălit asupra Moldovei un an mai tîrziu. La 26 iulie 1476 la locul zis Valea Albă, lîngă Războieni, moldovenii au mai murit o dată pentru patria lor. Bătălia de la Valea Albă (Războieni) − eveniment culminant în campania de represiune întreprinsă de turci, ajutaţi de „hiclenii” munteni împotriva Ţării Moldovei. Iată cum redă acest eveniment dramatic pentru Moldova şi moldoveni, participantul nemijlocit la această bătălie Ştefan cel Mare. Urmează un adevărat model de tratare obiectivă a unui eveniment cu urmări defavorabile pentru narator şi poporul său. Un adevărat model de „istorie sinceră”:

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod. În anul 1476 iar al domniei sale al 20-lea an curgător, ridicatu-s-a puternicul Mahmet, împăratul turcesc cu toate puterile sale răsăritene, şi încă cu Basarab voievod numit Laiotă, a venit cu el, cu toată ţara sa basarabenească. Şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei; şi au ajuns pînă aici, la locul ce se zice Pîrîtul Alb. Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru Alexandru, ieşit-am înaintea lor aici şi am făcut cu ei mare război în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgîni şi au căzut aici mulţime mare cu de oşteni moldoveni…” (Din Inscripţia pe biserica ridicată pentru pomenirea celor căzuţi în Bătălia la Valea Albă, 1496). Zice „Letopiseţul (de la Bistriţa)”: „În anul 1476, luna iulie 26, vineri, a venit însuşi ţarul turcesc, numit Mehmed beg, cu toate puterile sale, şi cu Basarabă voievod cu ei şi cu toată oastea sa, asupra lui Ştefan voievod. Şi au făcut război cu ei la Pîrîul Alb şi au biruit atunci blestemaţii de turci şi cu muntenii hicleni. Şi au căzut acolo cei buni şi mulţi boieri mari, şi oştenii cei buni şi tineri (…) sub mîinile limbilor necredincioase păgîne şi sub mîinile muntenilor păgîni, care au fost părtaşi cu păgînii şi au fost de partea lor împotriva creştinilor… …Campania din 1476 a lui Mehmet II nu şi-a atins ţelul: Moldova şi-a păstrat neatîrnarea. Eforturile diplomatice ale lui Ştefan al III-lea cel Mare, adresările sale prin scrisori, prin solii către Republica Veneţiană, Scaunul papal, Marele Ducat al Lituaniei, regatele polon şi ungar ş.a. de a închega o coaliţie creştină antiotomană, de a străjui „Poarta creştinităţii” care era Moldova, pentru a o sprijini spre a-şi păstra integru teritoriul au fost în van.Ţările vecine, marile centre ecleziastice şi comerciale deveneau tot mai pasive pe măsură ce expediţiile turco-valahe coordonate cu cele ale tătarilor deveneau tot mai greu de stăvilit. În vara 1484 o puternică armată turcească sprijinită de valahi şi de tătari asediază cetatea Chilia, apărată de moldoveni conduşi de pîrcălabii Ivanco şi Maxim. Dupăo săptămînă de asediu năvălitorii ocupă Cetatea Albă apărată de moldoveni conduşi de pîrcălabii Gherman şi Oană. Strădaniile Moldovei nu s-au terminat aici. Aflînd că Ştefan şi marii săi curteni erau plecaţi la Colomeea, turcii împreunaţi cu valahii năvălesc (septembrie 1485) în Moldova, pradă şi ard ţara pînă la Suceava. Dar „dau dosul” în faţa lui Ştefan care se întorsese în ţară şi i-a urmărit pînă la Chilia. O lună mai tîrziu moldovenii s-au răzbunat.

Oastea moldovană, condusă de Ştefan învinge la Catlabuga (16.11.1485) armata turcească condusă de Malcoci-oglu. Ştefan însă nu reuşeşte sa-şi reîntoarcă Chilia. În acea perioadă domnul Moldovei Ştefan al III-lea cel Mare devine duşmanul nr.1 al turco-tătarilor. În primăvara anului următor (1486) o numeroasă armată în frunte cu Baly-beg iarăşi năpădeşte asupra Moldovei, intenţionînd s-o supună. Pentru acesta însă trebuia, întîi de toate, să-l detroneze pe Ştefan. În bătălia de la Şcheia (1486) moldovenii conduşi de Ştefan şi de această dată i-au biruit pe turci, omorîndu-l pe pretendentul la tron Hronoda (Hroiot). Proslăvit de suverani şi cronicari europeni, de curia papală, de Senatul Veneţiei, care-l hrăneau cu vorbe dulci, fraze pompoase şi promisiuni deşarte, neajutorat de nimeni, rămas singur în faţa hoardelor turceşti împreunate cu armatele valahe şi cele tătăreşti, trădat de către toţi domnii valahi, pe care chiar el i-a pus la tronul Valahiei, nevoit să ţină seama de poftele expansioniste şi ale altor vecini, Ştefan al III-lea cel Mare, semnează la 1489 un tratat de pace cu sultanul Mahomed al II-lea, obligîndu-se să plătească anual Porţii 3000 de florini veneţieni, rămînînd, totuşi, singur stăpînitor al Moldovei, în afară de Chilia şi Cetatea Albă.

A doua oară, după 1711, ruşii (moscalii) pătrund în Moldova în 1739. Împrejurările politice erau altele, protagoniştii erau alţii şi atitudinea eliberatorilor faţă de cei eliberaţi a fost cu totul alta. Scena, adică teritoriul pe care se desfăşurau evenimentele, era aceeaşi – Moldova. Precum şi cei care suportau toate urgiile războiului erau aceiaşi, ca şi în 1711 – moldovenii. În 1711 campania lui Petru I a fost un răspuns la rugăminţile repetate adresate ţarului prin solii şi scrisori din partea sîrbilor, bulgarilor, valahilor, moldovenilor. „Delegaţii de boieri moldoveni şi valahi, menţionează Armand Gosu, băteau drumurile Petersburgului, cerînd ţarului să fie înghiţiţi de imperiul pravoslavnic („nu ne părăsiţi pe noi, robii măriei voastre cei de o credinţă”). De zeci de ani, nimeni nu mai vorbeşte de aceste memorii.” – Precizează doctorul rusolog (2001). După semnarea Păcii de la Bucureşti (mai, 1812), divanul (Sfatul Domnesc) Moldovei afirma: „Pămîntul Moldoveu strigă către ceriu, ca să arate nebiruite şi proslăvite armele cele credincioase şi mîntuitoare a împărăteştii măriri a Rusiei spre bucurie şi veselie credincioşilor pravoslavnici”. Să ne amintim că primul tratat de alianţă cu Rusia lui Petru I l-a semnat C. Brîncoveanu, domnul Valahiei, încă la 1709 – cu doi ani pînă la semnarea Tratatului moldo-rus de la Luţk.

Prin acest acord bilateral Valahia se angaja să sprijine cu un corp de armată de 20000 de oameni campania antiotomană proiectată de ţar. (Din păcate, şi de această dată Valahia a călcat jurămîntul, trădînd cauza comună antiotomană). Astfel, din partea Rusiei expediţia de la Prut a fost o datorie faţă de partenerii săi de alianţă – valahii (din 1709), moldovenii (din 1711)… Tratatul moldo-rus (de la Luţk) precum şi Proclamaţia ţarului confirmau hotarele istorice ale Ţării Moldovei, neamestecul în treburile ei din partea Rusiei, garanta autonomia şi integritatea Moldovei, suveranitatea căreia era asigurată de puterea rusească. Pentru a recuceri Azovul pierdut în urma Păcii de la Vadul Huşilor (1711), în octombrie 1735 Rusia a declanşat ostilităţile împotriva tătarilor din Crimeea. În aprilie 1736 declară război Turciei. În 1737 şi Austria declară război Turciei.

În 1739 operaţiile militare se desfăşoară pe teritoriul Moldovei. În armata rusă sub comanda lui Burkchardt Cristof Minih, neamţ de origine, erau înrolaţi ofiţeri Constantin şi Dimitrie Cantemir, feciorii domnitorului Moldovei Antioh Cantemir. Grupuri întregi de voluntari-slujitori, boieri, ţărani moldoveni au trecut de partea ruşilor. La 28.08.1739, lîngă Stăuceni (în Moldova de Vest) oastea rusă a zdrobit armata turcească; la 30 august ruşii au eliberat Hotinul, la 12 septembrie un corp de armată condus de D.Cantemir a intrat în Iaşi, capitala Moldovei. Divanul, clerul în frunte cu mitropolitul au adresat comandamentului rus rugămintea ca Moldova să fie primită sub oblăduirea Rusiei. Conjunctura internaţională a împiedicat realizarea acestei doleanţe. După cîteva înfrîngeri, Austria a încheiat (12.09.1739) о расе separată cu Turcia. Rusia a fost constrînsă să înceteze operaţiile militare şi să încheie şi ea pace cu Turcia.

Moldova, vasală a Turciei, pe lîngă greutăţile suportate de regimul fanariot, din 3.09. pînă la 10.10.1739 s-a aflat şi sub ruşi – prima ocupaţie administrativ-militară rusă cu toate urmările ei dramatice. La 5.09.1739 generalul Minih încheiase cu „deputaţii stărilor” o „convenţie”, prin care Moldova era declarată independentă, ocrotită de Rusia.

Poarta Otomană nu s-a împăcat că i-a slăbit dominaţia în Caucaz, pe ţărmul nordic al Mării Negre. Sprijinită diplomatic de Franţa şi Anglia, Turcia a declarat război Rusiei (6.10.1768), cerînd evacuarea armatelor ruse din dreapta Niprului. În vara 1770 otomanii conduşi de Halil paşa au trecut Dunărea. Oastea rusă, avînd în componenţa sa cîteva detaşamente de voluntari moldoveni, a învins (7.07.1770) sub comanda generalului P. Rumeanţev pe rîul Larga, hoardele tătare ale hanului din Crimeea Kaplan Ghirei. Două săptămîni mai tîrziu (21.07.1770) în preajma lacului Cahul (lîngă Vulcăneşti) generalul P. Rumeanţev „a dat un războiu cumplit… Vezirul a fost silit să fugă cu căpeteniile ce-l întovărăşe şi după ei şi toată oastea încît nu-şi da rînd a trece Dunărea”… Biruinţele răsunătoare de la Cahul şi Larga au schimbat radical situaţia strategică în favoarea Rusiei. În septembrie 1770 a fost cucerită cetatea Bender. Apoi au capitulat cetăţile Izmail, Chilia, Akkerman. După aceasta operaţiunile militare biruitoare ale armatelor ruseşti au continuat pe teritoriul Bulgariei. Succesele oştilor ruseşti în Balcani, extinderea sferei de influenţă a Rusiei în sud-estul Europei au alarmat Austria, care a cerut Rusiei să înceteze înaintarea spre Bosfor, în caz contrar ameninţa că se va alătura Turciei. La 21.07.1774 Rusia şi Poarta Otomană semnează Pacea de la Kuciuk-Kainardji (sat în Bulgaria). Tratatul conţinea 16 prevederi favorabile Moldovei şi Valahiei. În decembrie 1774 armatele ruseşti se retrag. Moldova şi Valahia, ca şi ţările slavone din Balcani, rămîneau în continuare sub turci. La tronul Moldovei venea, a doua oară, fanariotul Grigore II Ghica.

Răpirea Bucovinei. După ce Austria, Prusia şi Rusia prima oară au împărţit Polonia (1772), Galiţia (spaţiu istoric la nord-est de regiunea Cernăuţi) a fost alipită Austriei.

Astfel, din 1774 pînă în 1920 nordul Moldovei (Bucovina), teritoriul ce cuprindea fosta capitală Suceava, mănăstirile Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Humor, Voroneţ, Rădăuţi şi regiunea Cernăuţi pînă la Noua Suliţa s-a aflat în supuşenia Imperiului Habsburgic, apoi, din 1867-a Austro-Ungariei.

Împrejurările politice, presiunile diplomatice din partea Rusiei au constrîns Poarta Otomană să emită în 1802 un hatişerif (decret) de privilegii Moldovei, confirmînd prevederile firmanelor (ordinelor sultanului) din 1774, 1783, 1791, prin care se stabileau obligaţiunile materiale faţă de Poartă: se fixa termenul de 7 ani al domniilor; domnii puteau fi maziliţi înainte de termen doar cu acordul ambelor curţi. Însă atare măsuri erau departe de realizarea aspiraţiilor şi scopului obiectiv al moldovenilor – eliberarea de sub jugul otoman, ţel care corespundea intereselor subiective ale Rusiei: înrădăcinarea sa în Balcani, la Dunăre. Premisele unui nou conflict militar ruso-turc erau evidente. În noiembrie 1806 armatele ruseşti pătrund în Moldova, intră în Iaşi (29 noiembrie). Poarta declară război Rusiei (24 decembrie).

În scurt timp armatele ruseşti împresoară întreaga Valahie. În 1807 Poarta Otomană şi Rusia semnează Armistiţiul de la Slobozia (judeţul Ialomiţa, în Valahia), dar în 1809 ostilităţile reîncep… Un an înainte, la 30.09.1808, Rusia şi Franţa au discutat la Erfurt o convenţie secretă, prin care Napoleon I şi-a dat acordul ca Moldova şi Valahia să fie incluse în Imperiul Rusesc. Rusia, la rîndul ei, recunoştea suzeranitatea Franţei asupra Spaniei. În primăvara 1811 comandant al oştilor ruseşti la Dunăre a fost numit M.I. Cutuzov. În urma unei operaţii curajoase, armatele ruseşti obţin o izbîndă definitivă (14.10-18.11.1811) la Ruşciuc. Turcia a consimţit să înceapă tratativele de pace la Giurgiu (19.10.1811), care s-au încheiat la 16.05.1812 la Bucureşti. Astfel s-a încheiat cea de a patra ocupaţie administrativ-militară rusească a întregii Moldave, ce a durat şase ani (1806-1812). Din istoricii moldoveni cel mai aproape de aceste evenimente a fost Manolaki Drăghici, care începe să scrie a sa Istorie a Moldovei pe timp de 500 de ani în 1821.

Cele următoare au fost publicate de Leon Boga în 1932:

„Politica de apropiere de pravoslavnica Rusie, inaugurată de Dimitrie Cantemir, cu tot dezastrul de la Stănileşti, a fost continuată în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea de o parte a boierimii moldovene, mai cu deosebire de clerul înalt al Moldovei”. Urmaşii marelui ţar Petru I n-au renunţat nici ei de a se socoti ca protectori ai creştinilor ortodocşi din imperiul otoman; iar războaiele purtate de ruşi, în vederea înfăptuirii visului ţarului Petru cel Mare, erau justificate de dorinţa mîntuirii creştinilor de sub „jugul tiranicesc”. Atitudinea aceasta binevoitoare a politicii ruseşti faţă de popoarele ortodoxe a deşteptat speranţe mari. Unii din ortodocşi, ca să poată contribui şi ei cu armele alături de oştirile ruseşti, se aşezară în masă pe teritoriul imperiului rus. Se ştie, de altfel, că armatele ruseşti ce luptau cu turcii în secolul XVIII erau pline de moldoveni; iar în ultimul pătrar al acestui secol se formară chiar unităţi distincte cu conducători naţionali. Aceşti ostaşi moldoveni, adevăraţi cruciaţi, au înscris pagini pline de vitejie în istoria războaielor ruso-turce, fiind mînaţi de sincera credinţă, că luptă pentru ideea creştinităţii, care pe atunci se confunda cu aceea a libertăţii.

Ostaşii aceştia moldoveni ce luptau însufleţiţi în contra turcilor, reprezentau o politică creştină a timpului. Aceeaşi politică pravoslavnică o găsim şi în secolul al XlX-lea, cînd ruşii, continuînd războaiele de „eliberare a ortodocşilor”, o parte a boierimii moldovene se identifică cu această politică a Rusiei. Numai aşa ne putem explica şi atitudinea acestei boierimi la 1812, manifestată cu prilejul păcii de la Bucureşti, pe baza căreia Moldova de la răsăritul Prutului trecea sub „ocrotirea prea milostivului împărat”.

Pămînturile dintre Nistru şi Bug, după cum a demonstrat şi academicianul V. Şişmariov, „demult au început să fie populate statornic de elementul voloh” (= moldovenesc). Astfel cu mai multă dreptate acest spaţiu putea fi denumit Moldova Nouă.

Referitor la denumirea Novorosia este cunoscut faptul că Ecaterina II intenţiona, la sfatul lui Potiomkin…, să creeze în Transnistria de azi gubernia Novaia Moldavia (Moldova Nouă), care însă pe parcurs îşi rectifica numele în Novorosia (Rusia Nouă). Un bun cunoscător şi neobosit popularizator al istoriei şi spiritualităţii moldovenilor de la est de Nistru, savantul E. Nirca ne aminteşte: „Lumea cunoaşte şi faptul că Transnistria vreme îndelungată s-a numit Moldova Nouă”. În 1793 Rusia a inclus în hotarele sale alte mari zone vest-niprene: voievodatele Podoliei, Braţlavului şi Kievului.

În hotarele Imperiului Rus au fost cuprinse, astfel, „atît grupurile volohe care se mai menţineau în teritoriul acestor foste părţi poloneze, cît şi acele care s-au statornicit pe malul stîng al Nistrului. Toate localităţile de la sud şi de la nord de Iagorlîc…, care ulterior au intrat în componenţa judeţului Ananiev şi Tiraspol (gubernia Herson), Olgopol şi Balta (gubernia Podolia) au devenit ruseşti” (V. Şişmariov). Spre deosebire de cei din aşezările moldoveneşti din Slaveanoserbia (la est de Nipru), „moldovenii din provincia Elizavetgrad se stabileau relativ aproape de hotarele Principatului Moldova şi erau despărţiţi de el numai de regiunea Oceacov, astfel că între ele exista o înlănţuire aproape neînreruptă de aşezări moldoveneşti pe rîurile Nistru, Iagorlîc, Codîma, Siniuha…” Această constatare a lui V. Cabuzan este sprijinită de informaţii documentare. Ea este confirmată şi de academicianul V. Şişmariov: „Trecerile moldovenilor peste Nistru pot fi raportate de acum la secolul al XV-lea însă acestea au fost primele aşezări care ba apăreau, ba dispăreau, ba erau spulberate din acest sălbatic şi nestatornicit ţinut semipustiu. În jumătatea a doua a veacului al XVII-lea aceste aşezări au început să aibă un caracter neîndoios durabil, îndepărtîndu-se tot mai mult de Nistru, ele nu mai erau de acum izolate”. Şi acest spaţiu – dintre Bug şi Nistru – era populat pe două căi, din două direcţii. Întîi de toate, din vest – colonizarea „din proprie iniţiativă” de către moldoveni a pămînturilor, asupra cărora nu-şi exercita dominaţia politică şi economică statornică oricare alt stat sau popor. Se strămuta însa pe aceste pămînturi, după pacea de la Iaşi, şi populaţie venită din altă direcţie – din est, din stînga Bugului şi din stînga Niprului. „Cei veniţi din părţile ruseşti, au întîlnit aici pe cei originari din părţile turceşti – pe moldoveni – şi au început să locuiască împreună cu ei”. Cît despre componenţa etnică, „Noi ştim că în 1792, afirmă V. Cabuzan, moldovenii alcătuiau aici 49,8% din întreaga populaţie”.

Unele din cele mai convingătoare mărturii ale vechimii căii tradiţionale de revărsare benevolă a moldovenilor spre răsărit de rîul Nistru, în interfluviul Nistru-Bug, ne oferă documentele privitoare la istoria bisericii moldoveneşti. După cum a stabilit A. Lebedinţev, lucrarea căruia „Ucraina Hanului” este considerată şi folosită absolut de toţi cercetătorii problemei, inclusiv V. Cabuzan, M. Serghievskii, V. Şişmariov, A. Coţievskii ş.a., ca sursă principală, cea mai veche biserică din aceste ţinuturi a fost sfinţită la începutul anilor 60 (veacul al XVIII-lea). Informaţiile variate, temeinic documentate, însumate de A. Lebedinţev demonstează că „pămînturile ţinutului Oceacov în veacul al XVIII-lea erau sub oblăduirea duhovnicească a mitropoliţilor moldoveni”. Evident, mitropoliţii moldoveni nu puteau „oblădui duhovniceşte” pămînturi pustii sau populate de oameni de altă credinţă şi de altă limbă. S-au păstrat, chiar de la începutul anilor 60, gramote de hirotonisire ale mitropoliţilor „Proilavei (Brăila), Tomarov (Reni) şi Hotin, a tuturor ţărmurilor Dunării şi Niprului şi a întregii Ucraine a Hanului”.

Din aceleaşi izvoare aflăm că mitropoliţii Iacov (începutul anilor 60), Daniil (pe timpul lui au fost zidite 6 biserici), Ioachim (1776), Chiril (1781-1787) personal au inspectat eparhia est-nistreană, sfinţînd biserici şi hirotonisînd preoţi… Prin decretul din 26.01.1792 guvernatorul ţinutului Ecaterinoslav trebuia să-şi asume sarcina de a atrage elemente etnice străine, să dea pămînt noilor veniţi, acordînd prioritate boierilor moldoveni, care treceau de partea Rusiei. Potrivit informaţiilor însumate de V. Şişmariov, „26 de boieri şi cinovnici” au primit între Nistru şi Bug pămînturi cu o suprafaţă de circa 260.000 de desetine. În următorii ani, după 1792, ei au întemeiat în aceste zone 20 de sate şi un şir de cătune: pe malurile rîurilor Cuialnic, Baraboi, Cuciurgan, Iagorlîc şi Svinaia Balca, proprietarii noi aducînd circa 1000 de moldoveni, alăturîndu-i celor stabiliţi aici mai demult. După cum ne demonstrează datele etnodemografice, evident incomplete, numărul moldovenilor din regiunea Oceacov în anii 90 ai secolului XVIII era în continuă creştere, însă partea lor în componenţa etnică a populaţiei era în descreştere. Creşterea continuă a numărului absolut al moldovenilor şi descreşterea lor în componenţa etnică a regiunii Oceacov se explică prin fluxul mereu crescînd al ucrainenilor ce se stabileau cu traiul aici.

Desigur, teritoriile bugo-nistrene, anexate în urma păcii de la Iaşi, erau colonizate nu numai de moldoveni, valahi (munteni) sau slavi meridionali – bulgari, sîrbi, macedoneni, ciornogoreni ş.a. De acum în perioada războiului ruso-turc, în 1790, guvernul rus a permis foştilor zaporojeni să se mute cu traiul în regiunea Oceacov.

Aceştia s-au stabilit pe teritoriile viitoarelor judeţe Ananiev şi Tiraspol în 25 de localităţi, denumirea multora dintre ele păstrîndu-se şi azi: Slobozia, Parcani, Ternovca, Sucleea, Caragaş, Beleaevca ş.a. În 1792 cazacii zaporojeni au fost permutaţi în Cubani. În aprilie 1792 în regiunea Oceacov erau luate la evidenţă două oraşe – Dubăsari şi Balta şi 39 de sate de stat (cazenîe) în care locuiau peste 14.600 de bărbaţi şi femei. După anexarea „Basarabiei” la Rusia, în 1812, moldovenii de aici continuau să se aşeze cu traiul în stînga Nistrului. Astfel, în judeţul Tiraspol „s-au permutat 1272 de bărbaţi (circa 2500 de oameni)”. Aici se observă aceeaşi tendinţă: cu toate că numărul moldovenilor stabiliţi în aceste raioane e în continuă creştere, partea lor în componenţa etnică a judeţului se micşorează în raport cu numărul altor naţionalităţi, care se aşează în această perioadă aici cu traiul: ucraineni, ruşi, evrei, nemţi ş.a. Situaţia e demonstrată cu claritate în registrele bisericeşti din anii 50 ai secolului XIX. În 1812, după cum afirmă specialiştii în problemă, în stînga Nistrului locuiau peste 100.000 de moldoveni. Potrivit recensămîntului din 1897 în gubernia Herson erau stabiliţi 147.000 de moldoveni, iar în Podolia 27.000, astfel în ambele gubernii se enumerau 174.000 de moldoveni.

pentru Igor,încă una:
Tîmpeniile scrise de alde Lazarev şi Şişmarev demult noi le-am învăţat a combate la facultate,numai pierd spaţiul şi timpul să le combat şi aici,mai ales că d-na Vitalia m-a rugat. Dacă ai rămas prizonierul acelor aberaţii,te priveşte. Mulţumeşti-le ruşilor că te-au făcut numai „maldavan” nu şi bou,altfel cu numele de bou te mîndreai acum,nu cu cel de maldavan.
Apropo…Cînd vei fi la costea şi jenea ca pacient,să-mi comunici şi mie secţia,vreau să te văd,poate îţi aduc ceva vitamine,să-ţi ajute să te însănătoşeşti mai degrabă…