Cunosc ce a scris V.Garnet d/e Mesajul PNL… Si o harta miscatoare superba

Cunosc ce a scris Vasile Garnet in nr. 11-12/2010 al revistei Contrafort.

Reproduc: “Tema Unirii cu România a fost promovată de PNL şi de preşedintele său, Vitalia Pavlicenco. Rezultatul pe care l-a obţinut sub umbrela acestui slogan este şi el foarte mic: 0,63% (adică 10 923 de voturi). Nu credem că doar la atât se ridică numărul adepţilor Unirii în Republica Moldova. Electoratul democratic (şi pro-unionist, în mare parte) a preferat însă un alt discurs, mai realist, şi a ales alte partide. Vitalia Pavlicenco este o persoană cu destule calităţi, un politician curajos şi, cred, neşantajabil, care a avut o prestaţie onorabilă în Parlament. Însă această iniţiativă a sa, care pare cumva disperată şi la limită, îi trădează carenţele fundamentale de politician. Aşa se explică faptul că a rămas, din nou, fără un mandat de deputat. Cred că dnei Pavlicenco îi lipseşte, să mă ierte pentru această formulare, un simţ al măsurii şi o mai dreaptă evaluare a oportunităţilor. Dacă este un fervent partizan al Unirii, şi noi nu-i punem la îndoială bunele intenţii, Vitalia Pavlicenco ar putea să servească această cauză printr-o activitate civică în rândurile populaţiei, mai ales a celei rurale, acolo unde mitul „jandarmului român” încă mai face victime. Plasarea „Unirii” într-un buletin de vot, reducerea acestui nobil deziderat la o opţiune de partid, rătăcită între altele, unele de-a dreptul bizare şi stupide, oferă prilejul inamicilor cauzei naţionale ‒ şi sunt încă destui în Basarabia! – să-şi bată joc de această idee.

Şi o ultimă remarcă: sunt teme, esenţiale pentru o comunitate, care nu trebuie negociate ca la tarabă.”

AICI O HARTA MISCATOARE SUPERBA A ROMANIEI INTERBELICE: http://romaniainterbelica.memoria.ro/index.html

Iata replica mea:

In general, am o atitudine normala fata de Vasile Garnet si de Vitalie Ciobanu, pe care lumea, mi se pare, ii priveste in bloc. Veti intelege mai jos ce am in vedere.

Dar au cu totii, in special Garnet, cum am observat si la Nicolae Negru, la Constantin Cheianu, o apucatura sa isi spuna opinii fara macar a se mai interesa de unele lucruri si asta ma supara, nu altceva.

1. E bine ca a spus Garnet ca nu doar Pavlicenco, de capul ei, a promovat Tema Unirii cu România, ci si partidul. Altii spun iresponsabil ca am decis doar eu asta. Si ma nedumereste, pentru ca am tot obosit sa spun ca nu eu am decis. Si nici ideea nu a fost a mea, dar mi-o asum impreuna si in masura egala cu colegii.

2. Nici noi nu ca nu credem – suntem convinsi ca nu doar 0,63% (10 923 de voturi) reprezinta numărul adepţilor Unirii în Republica Moldova. Si am explicat de ce chiar urma asa sa se intimple. Insa noi nu privim rezultatul prin ochii lui Voronin, ai lui Lucinschi sau Filat, ci prin ochii celor care stiu ca Unirea se va produce si e bine sa tina cineva vie aceasta speranta. Deci, problema nu trebuie pusa “De ce PNL a promovat acest mesaj?”, ci “De ce alte partide inca nu pot sau nu vor sa promoveze acest mesaj?” Noi stim foarte bine de ce si tocmai pentru ca nu ne aranjeaza motivele subiective, am promovat NOI Mesajul Unirii.

3. Reiterez: Nu a fost iniţiativa mea, ci a colegilor de partid, care nu au reusit sa convinga intreaga conducere pentru campania electorala de la 5 aprilie. Nu am nici un fel de “carenţe fundamentale de politician” – PNL nu numai ca nu are ce pierde prin Mesajul Unirii, ci are de cistigat, prin a baga in colt, a demasca, a developa, a smulge masca a-i dezavua pe conjuncturistii si oportunistii politici. PNL a facut-o din convingere si as vedea care partid are un asemenea curaj sa o faca, asa cum ne-a fost noua greu, dar am facut-o? Poate Garnet crede ca Mesajul MAE cu salarii, locuri de munca si Europa mai e crezut azi de cineva? De ce trebuia populatia sa se increada mai curind in MAE, decit in PL sau in PLDM, bunaoara? PNL nu a gasit de cuviinta sa mearga, la fel, cu Mesajul proUE, escamotat pina la refuz si de catre cei de stinga, si de catre cei de dreapta, care nu cred in el si il folosesc doar ca sa se mai infrupte din fondurile publice si europene. Toti fura cel de-al doilea stat romanesc, pentru ca nu cred in el si pentru ca sint convinsi ca Unirea se va produce, pina la urma. Si PNL ramine convins ca Unirea cu Romania e cea mai scurta cale spre NATO si UE. Eu, Vitalia Pavlicenco, sint sigura ca si Garnet e convins de acest lucru. Nu-mi inchipui ca el nu vrea Unirea si NATO. Ca de UE e la sfintu’ asteapta, peste inca vreo 20 de ani, daca va mai fi pina atunci aceasta UE.

4. Nu mi-am propus sa am mandat de deputat, aici Garnet ma supara. Noi am vrut sa folosim campania electorala pentru a ne face pirtia pentru locale si pt a ne promova Mesajul, de care s-au speriat toti. Insa politica nu e pentru cei cu nervii slabi. Am facut-o in mod constient, singuri, neimpinsi de nimeni, si suntem bucurosi ca am avut curajul sa fim sinceri, sa nu spunem una si sa gindim alta. Mai mult – am obtinut in instantele de judecata nationale dreptul de a vorbi despre Unire, in baza legislatiei internationale!

5. Ii spun lui Garnet ca am si „simţul măsurii”, şi „evaluarea foarte corecta si obiectiva a oportunităţilor”. Ii multumesc lui Girnet ca macar nu pune la indoiala ca suntem “ferventi partizani al Unirii” si ca avem “bune intenţii”, insa PNL a decis sa promoveze acest mesaj ca unul politic si electoral, si nu de catre ONG-urile arondate puterii si schimbindu-si culoarea ca si cameleonii, asa cum face intreaga societate civila, asa cum procedeaza si „romanii de pretutindeni”…

6. Mesajul partidului a ajuns, la sigur, si in rindul populaţiei rurale, inca speriate de mitul „jandarmului român”, spre deosebire de mesajele celor care traiesc intr-un spatiu al valorilor izolate pe bani romanesti. Noi nu am luat nici un ban din Romania, dar vrem sa fim impreuna cu toti romanii intr-un stat. Ar fi mai putina cheltuiala si pentru Europa, si pentru SUA. Alti s-au hranit foarte mult si se mai hranesc din Romania, dar sint impotriva Unirii. Oare de ce? Nu cumva pentru ca, in cazul producerii minunii Unriii celor doua state romanesti, nu vor mai putea avea bani din romanism soptit la urechea sponsorilor si promovat de 20 de ani asa ca pe nimeni sa nu supere, de pe nici un mal al Prutului?…

7. Ar fi minunat – sint de acord aici cu Garnet – daca mai multe ONG-uri, presa, cel putin alimentata din Romania (daca altfel aici inca nu se poate) – sa puna umarul la promovarea Unirii. Pentru ca si “Vocea Basarabiei”, de exemplu, proclamat “post al reintregirii neamului – romanesc”, a incheiat-o, presupunem, cu acest statut de indata ce un conducator a devenit candidat pentru Parlament pe lista unui partid “unionist dupa cum bate vintul”. Numai impreuna cu presa si ONG-uri – umblind prin sate, cum spune Garnet, impreuna cu intelectualitatea de-ticalosita, vom schimba mentalitatea oamenilor si daca acestia asteapta azi un semnal de la partidele – deschis sau mascat – prorusesti, noi le dorim rabdare sa tot astepte… Insa, intrebarea e: avem, oare, asemenea presa, asemenea ONG-uri, asemenea intelectualitate? De aceea, e clar – in atare conditii, un partid, precum PNL, nu putea pretinde la mare inzbinda intr-o societate speriata, oportunista si ticalosita de guvernanti profitori si hoti.

8. Ma felicit ca am avut curajul si am ascultat de sugestia unui coleg de partid, si am postat un articol foarte elocvent si vertical al lui Vitalie Ciobanu, pe care il respect, ca si pe Vasile Garnet. Repostez acest articol-studiu, poate il reciteste Vasile Garnet si, data viitoare, va scrie despre PNL mai aproape de realitate.

Şi o ultimă remarcă: sunt teme, esenţiale pentru o comunitate, care nu trebuie negociate ca la tarabă. Articolul lui Vitalie Ciobanu ne convinge ca este asa. Personal, imi dau bine seama ce i-a suparat pe fariseii si profitorii de taraba: “De unde, naiba, atita curaj la un partid si la o femeie – care nu au in spate structuri oligarhice – ca sa promoveze Mesajul Uniri, care e bun, dar era bine sa il preia altii”. Lucrati, domnilor, “sa il preia altii”, cu atit mai mult cu cit articolul lui Vitalie Ciobanu devine in Basarabia tot mai actual, pe zi ce trece…

Vitalie Ciobanu – “Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova”

http://www.pavlicenco.md/2010/11/28/vitalie-ciobanu-anatomia-unui-faliment-geopolitic-republica-moldova/

Simbata seara publicistul, scriitorul Vitalie Ciobanu s-a invrednicit de un Premiu TVR, oferit in cadrul unei telepunti romano-romane. PNL il felicita si postam aici un articol-studiu al sau, relevant, in opinia noastra, pentru romani. Articolul a fost scris in anul 2000. Comparati cu “rezultatele” la care am ajuns dupa o evolutie de inca 10 ani…Ore ne mai trebuie 20 de ani sa ne vina mintea? VP

Scurta istorie preliminara

Scriu aceste randuri ca un haituit, ca un abandonat, incercand sa prind intervalele de curent electric, iar in ultimul timp si de gaz metan, pe care ni le mai furnizeaza, in acest inceput de primavara a anului 2000, un stat ajuns in pragul unui faliment indubitabil: Republica Moldova. Cat de putin ii trebuie unui om pentru a fi fericit! Cantitatea de bunuri si servicii la care aspira este invers proportionala cu gradul de decadere la care a ajuns. Cu cat vei cobori mai jos spre animalitate, cu atat te vei multumi cu aschii mai mici de civilizatie. Nici n-am bagat de seama cand am ajuns sa consideram la Chisinau lumina electrica si gazele produse de lux. Or, satele basarabene traiesc in acest regim subuman de vreo cinci ani, fara ca guvernantii de dupa ’91, indiferent de coloratura lor politica, sa fi fost deranjati din cauza asta. O nesimtire greu de egalat chiar si in tarile lumii a treia.

A trecut aproape un deceniu de cand fosta RSS Moldoveneasca, constituita dupa razboi pe trei sferturi din vechea provincie romaneasca a Basarabiei, si-a declarat independenta fata Moscova, dar putem spune cu certitudine ca experimentul care incepea atat de promitator (si nesigur) in august 1991 sfarseste azi cu presentimentul cvasiunanim al unui esec de proportii. Evident ca executia unor evaluari multiple – pornind de la constantul declin economic si sfarsind cu lipsa de perspectiva a oamenilor – ar putea demonstra cel mai bine caracterul intemeiat al acestei sentinte, care ar fi trebuit mai degraba sa incheie o lunga analiza, decat sa para expresia dorintei de a epata. Nu imi propun sa ofer acest studiu integral (care ar avea nevoie de un spatiu publicistic mai mare), ci sa redau sintetic o serie de observatii si reflectii la care m-au indemnat evenimentele succedate in acest interval, intrucat ele mi-au pretins mereu o implicare personala, un efort de constientizare a fenomenelor aflate in derulare. Intr-un moment in care in intreaga Europa Centrala o pletora de simpozioane, colocvii, mese rotunde etc. au luat si mai iau in dezbatere primii zece ani scursi de la caderea Cortinei de Fier, Republica Moldova a scapat acestor radiografii, in buna masura din vina intelectualilor sai – primii chemati sa o faca.

O “diferenta” suspecta

Revin, deci. Pentru a demonstra ca avem de a face cu un esec geopolitic, ajunge sa confruntam sperantele cu care isi incepeau romanii dintre Nistru si Prut, la inceputul acestui deceniu, aventura postcomunista, cu realitatea zdrobitoare care i-a transformat de atunci incoace, pe marea majoritatea dintre ei, din actori ai propriei istorii (o istorie scapata, s-a proclamat la un moment dat, din chingile opresiunii), in victime mute si inconstiente ale incapacitatii lor de a-si depasi conditia ancestrala a sclaviei.

Sa ne amintim cat de neunivoc a fost receptata in Romania declararea independentei Republicii Moldova. Sigur, gestul reprezenta exprimarea vointei de libertate a unei populatii strivite vreme de 50 de ani in malaxorul deznationalizarii. Fructificandu-si dreptul la optiune, pe care il postuleaza democratia, alegerea basarabenilor parea un pas firesc. Pe de alta parte, fiind vorba totusi de un stat ce nu avusese o existenta autonoma inainte de 1940, precum Tarile Baltice – care, obtinandu-si la randul lor independenta in 1991, recuperau starea de normalitate intrerupta de invazia sovietica – actul independentei Republicii Moldova a ridicat din start cateva semne de intrebare, intrucat contrazicea acest scenariu in plina desfasurare in intreaga Europa de Est, unde natiunile aservite de rusi isi restabileau statutul antebelic. Urmand aceeasi logica, pentru Basarabia, inchiderea nefastei paranteze a regimului sovietic de ocupatie ar fi trebuit sa insemne reunirea cu Romania, iesita si ea din lungul tunel al dictaturii comuniste. Aparent creatie a libertatii post ’89, Republica Moldova introducea, asadar, o nota de originalitate in peisaj, sugerand o anumita ambiguitate in ce priveste victoria, in aceasta tara nou creata, a valorilor democratice care triumfau in intreaga regiune, numita pana atunci, atat de vag si expeditiv, “Blocul Sovietic”. De aceea, problema care s-a pus in cazul Republicii Moldova nu avea in vedere doar capacitatea acesteia de a efectua tranzitia de la un sistem centralizat de comanda la unul democratic si capitalist, ci intr-o masura inca si mai mare, ea a vizat identitatea acestei noi formatiuni statale aparute pe ruinele unui imperiu defunct, si, pe cale de consecinta, i-a pus in cauza legitimitatea istorica, geopolitica si culturala, legitimitate care o insotea pe cea de ordin democratic, traducand dreptul la autodeterminare a unei colectivitati. Intr-adevar, ce legitimitate putea pretinde din acest punct de vedere o provincie a carei independenta nu ilustra atat expresia vointei de libertate fata de un Centru desfigurator – asa cum au aratat evolutiile ulterioare – cat sugera refuzul sau de a restabili acel scenariu de normalitate, pe care il reconstituiau, in proportie covarsitoare, celelalte tari central si est-europene? Ce intemeiere de a proceda altfel puteau invoca artizanii acestui avorton geopolitic, zis Republica Moldova, in sprijinul diferentei de destin pentru care optau ei, inclusiv al delimitarii fata de precedentul care era consemnat cu numai un an inainte: reunificarea Germaniei la capatul a 45 de ani trecuti de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial?

Usor de explicat, asadar, nedumerirea romanilor din Romania fata de retinerea conationalilor lor dintre Prut si Nistru de a reveni sub jurisdictia statului roman. O nedumerire totusi minata, circumstantial, de lipsa de perceptie a propriei nefericite originalitati: dupa o revolutie sangeroasa, care propulsase la un moment dat Romania in fruntea schimbarilor din Europa de Est, la Bucuresti se instala la putere un regim neocomunist, ostatic al intereselor Moscovei in zona, care nu a ezitat nici o clipa in a recunoaste oficial al doilea, in ordine cronologica, “eveniment original” in arealul aceleiasi natiuni: independenta Republicii Moldova. De ce invoc aceste lucruri? Intrucat degringolada geopolitica anuntata la inceputul notelor de fata exista in nuce, precum samanta intr-un fruct putred, acum un deceniu, in momentul desprinderii din angrenajul imperial. Desi nu a decurs in mod inevitabil din aceasta alienare originara fata de “standardul” sus-pomenit, falimentul Republicii Moldova ca stat se explica tocmai prin absenta premiselor care i-ar fi putut permite sa sustina examenul independentei. In primul rand, o vointa politica orientata spre Occident.

Lipsa unui program alternativ in 1991

De fapt, un nor de ambiguitati a plutit de la bun inceput asupra sensului independentei basarabene. Privita initial, in contextul imploziei imperiului si al esecului puciului cripto-comunist de la Moscova din august 1991, drept o delimitare neta de Moscova si ca prim-pas spre “lichidarea consecintelor pactului Molotov-Ribbentrop” (am citat din Declaratia de independenta a Republicii Moldova, adoptata la 27 august 1991), treptat, sub presiunea recrudescentei fortelor neocomuniste si revansarde de la Chisinau si Tiraspol, independenta si-a “pierdut” pe drum motivatia originara, a devenit un scop in sine al oligarhiei de la putere. Ea a determinat foarte curand o “racire” a relatiilor cu Romania, a aparut tot mai mult ca o prelungire, in conditii geopolitice schimbate, a dominatiei rusesti in acest teritoriu.

Independenta a prins Basarabia la jumatatea drumului: intre deposedarea ei de identitatea romaneasca (certa) si dobandirea unei noi identitati (improbabile), proces care in conditiile cunoscute nu insemna decat o incercare de salvare a falsei identitati “moldovenesti”, fabricata de KGB. Constiinta romaneasca dintre Prut si Nistru, personificata mai ales de intelectualitate, adica de oamenii cei mai instruiti, nu a putut fi impusa de acestia dupa 1991 in termenii unei optiuni generale, sub forma unui program national, aidoma celui adoptat de Partidul National Roman din Transilvania in 1918, sau de fruntasii “Sfatului Tarii”, care fusesera ajutati la vremea lor de un colaps geopolitic asemanator, provocat de primul razboi mondial.

Ce s-a intamplat in timpul scurs de la proclamarea independentei si pana la devierea de la acel scenariu reparator, comun mai tuturor popoarelor din Estul Europei? Noua nomenclatura, careia nu i s-a putut opune o forta politica bine organizata, a revenit repede pe pozitii si a adoptat un discurs antireformist si ostil ideii de romanism. In paralel, in vara lui 1992, s-a declansat razboiul pe Nistru, inspirat de Moscova, care, desi parea angajata in plin drum spre democratie sub sceptrul “tarului” Boris, punea la cale in aceeasi perioada razboaie de secesiune in Moldova si Georgia. Faptul ca dupa alti patru ani, in 1996, Rusia intervenea dur in Cecenia ilustra o perfecta continuitate a unei politici de forta, expansioniste. Asta demonstra ca imperiul de fapt nu disparuse, ci doar suferise o infrangere importanta, care il obligase sa abandoneze ideologia comunista (devenita caduca) si sa se retraga de pe teritorii intinse, fara ca acest recul sa fi insemnat si o schimbare de fond, de esenta, a caracterului sau cotropitor si inuman. Occidentul, din pacate, nu a inteles acest lucru, ci a continuat sa cante in struna lui Eltin care reusise sa pastreze in mainile sale toate firele puterii, ba chiar sa si le multiplice. Sa ne amintim de alegerile prezidentiale din 1996, cand Eltin folosise in mansa a doua a scrutinului voturile obtinute in primul tur de generalul Lebed – fostul comandant al Armatei a 14 ruse, dislocata in Transnistria, armata care s-a implicat din plin in “cumintirea” Moldovei in vara anului 1992.

Genocidul de acum din Cecenia – mult disproportionat fata de o “actiune antiterorista”, pretinsa oficial – ne arata aceeasi continuitate a politicii expansioniste, a carei stafeta tarul Boris a inmanat-o la sfarsitul anului trecut lui Vladimir Putin, fostul sef al serviciilor secrete rusesti, care nu mai simte nevoia sa pastreze aparentele unui curs – fie si contorsionat, dar asumat totusi – al Rusiei spre valorile democratiei euroamericane.

Ezitarile Moldovei de a adopta un curs pro-occidental s-au reflectat in virajele politice ale presedintelui Snegur, care atingea, in decembrie 1991 – la numai trei luni de la proclamarea independentei! – o culme a reversibilitatii sale pro-moscovite, semnand la Alma-Ata intrarea Republicii Moldova in CSI, adica reintoarcerea la conditia de colonie, pe care proclamarea independentei voise sa-l abroge. “Ce cautati voi in CSI? – aceasta intrebare o puneau fostii “frati de suferinta” din Tarile Baltice diplomatilor moldoveni la reuniunile internationale pe unde se intalneau. Raspunsul celor din urma era in cel mai bun caz unul balbait, rusinat, si de regula invaluit intr-o “intelepciune” tembela: “Cum sa renuntam la posibilitatile pietei rusesti, in situatia cand e atat de greu sa te descurci de unul singur?”, spuneau reprezentantii Moldovei. Ei aveau dreptate in felul lor. Proclamarea independentei in 1991 nu fusese asumata mental de mase si cu atat mai putin de conducatori (majoritatea cu biografii “incarcate” de apartenenta la structurile de putere sovietice) ca un drum de sine statator, ca o constructie indrazneata. Independenta a fost privita doar ca o relaxare a regimului de dependenta birocratica rigida fata de fostul Centru, ca o sansa pentru guvernantii locali de a se pricopsi in spiritul noilor cerinte ale zilei.

Adevarata independenta a romanilor basarabeni, adica statutul de demnitate si dezvoltare libera, nu putea fi realizata decat printr-o alianta stransa cu Romania (ca sa nu spunem “Unire”), prin valorificarea unor oportunitati comune. Aceasta pe drept cuvant “intoacere la izvoare” ar fi permis, indiferent de ritmuri si costuri, promovarea sustinuta a proceselor de reforma politica si economica. Materializarea unui scenariu paralel, mai fericit, era posibila: zecile de mii de manifestanti din piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, care au militat pentru democratie si drepturile nationale, n-au fost o iluzie optica, ei au alcatuit o realitate impresionanta. Insa nimeni nu a venit cu acest program alternativ. O problema care nu este formulata, nu exista. Nimeni nu i-a intrebat pe moldoveni ce doresc: independenta sau unire cu Romania. In valtoarea evenimentelor de atunci, singurul lucru care a functionat fara gres a fost reflexul de autoconservare al nomenclaturii locale. O schimbare radicala de destin politic, orientat spre Europa, nu intrase niciodata in planurile “mafiei rosii” de la Chisinau. Alta a fost situatia in Tarile Baltice, ale caror popoare au stiut intotdeauna in lungul lor drum prin tunelul sovietic ca intr-o zi isi vor obtine libertatea rapita de rusi.

Despre natura nationalismului basarabean

Ar trebui vazut totusi in ce masura mentalitatea colectiva a contat in instaurarea acestui regim al perversitatii pe care il avem azi in Republica Moldova. Nu fac parte dintre cei dispusi sa dea vina pe mase, deresponsabilizand, de pilda, intelectualitatea, dar este indubitabil ca traim proiectia unei anumite structuri interioare a basarabeanului, care a fost modelata de decenii, daca nu de secole de aflare intr-o zona hasurata a Europei. Se considera, de obicei, ca in vidul ideologic creat de disparitia regimului comunist in tarile Europei de Est s-a instalat un nationalism clamoros, care a resuscitat vechile patimi identitare, rivalitatile amortite sub “cuvertura” totalitara. Exemplele care sa sustina aceasta teza, din pacate, abunda. Moldova constituie insa si aici o exceptie de la regula. Basarabenii au avut momentul lor de “glorie nationalista”, intre anii 1989-1992, care s-a manifestat ca o protuberanta a vantului de libertate ce bantuia intreaga Europa de Est (hit-ul “Wind of Change” al formatiei-rock germane Scorpions devenise, cine-si aminteste, un fel de imn al natiunilor ce renasteau pe ruinele zidului de la Berlin), dar acea unda de aer proaspat s-a stins repede sub presiunea revansei fortelor rusofile. Alti doi ani au fost suficienti ca elanul libertatii in Basarabia sa cedeze locul unui val restaurationist, care aducea la putere, in urma scrutinului parlamentar din februarie 1994, Partidul Democrat-Agrar din Moldova – formatiunea sefilor de colhozuri – si un guvern in frunte cu Andrei Sangheli, supranumit ulterior “terminatorul” Republicii Moldova. Regimul “feudalilor rosii” s-a putut mentine pe neincrederea moldovenilor in valorile democratice si pe teama de Unire (rudiment al propagandei sovietice), abil speculata in campania electorala de partidul castigator. Reformele au fost inghetate, economia si-a accelerat declinul pe fundalul unei spolieri nemaivazute a avutului public. In plus, s-a accentuat dependenta energetica si politica a Moldovei fata de Rasarit si prezenta capitalurilor rusesti pe piata interna. Este adevarat ca dupa patru ani agrarienii pierdeau alegerile si dispareau, practic, de pe esichierul politic basarabean. Infrangerea lor electorala insa nu a avut la baza o reorientare a majoritatii populatiei spre valorile democratiei si ale economiei de piata.

Occidentul capitalist nu reprezinta inca in ochii basarabenilor o solutie rezonabila. Pana acum doi ani, inainte de a se fi declansat mareea migratiilor spre Vest, moldovenii n-au avut un alt termen de comparatie pentru situatia lor decat epoca Brejnev, colorata in roz. Este motivul pentru care comunistii au fost considerati mai capabili decat agrarienii sa materializeze aceste dispozitii nostalgice. Iluzia va fi platita scump, pentru ca drum inapoi nu exista.

Experienta alteritatii la moldoveni

In schimb mai este posibila o alta forma de servitute fata de fostul centru imperial, atata timp cat problema identitatii in Republica Moldova nu este rezolvata. Moldovenii n-au fost niciodata cu adevarat nationalisti. Experimentul sovietic de creare a “omului nou” a reusit intre Prut si Nistru mai bine decat in alte regiuni ale fostului imperiu. Asta se vede din faptul ca, de exemplu, la zece ani de la “dezrobire”, Constitutia Republicii Moldova stipuleaza ca limba de stat un fals ideologic de sorginte KGB-ista: “limba moldoveneasca”, si nu limba romana. Un alt exemplu concludent in sprijinul acestei idei ni-l furnizeaza scena politica, puternic dezechilibrata spre stanga, si tot extrema stanga, comunistii, se anunta potentialul favorit al unor alegeri parlamentare anticipate. Partidele declarat democrate sunt slabe si minate de suspiciuni reciproce, iar extrema dreapta nu exista (e o constatare la indemana oricui). In Moldova, dupa 1991, in afara unor lozinci antirusesti, explicabile intr-un moment de efuziune nationala in intreg spatiul sovietic, nu s-au inregistrat atitudini xenofobe si antisemite majore. Mai mult. Singurele manifestari de sovinism visceral – si acelea indreptate impotriva populatiei autohtone – emana din partea separatistilor rusofoni din Transnistria. Regimul lui Smirnov invoca demagogic “pericolul romanesc”, pentru a-si justifica pretentiile la un “statut special” care sa-i permita perpetuarea afacerilor sale criminale. (Transnistria a devenit in acest colt al Europei o adevarata placa turnanta a traficului cu droguri, arme, tigari de contrabanda etc. – un paradis al ilegalitatii!) Singurii “nationalisti” romani din Moldova – Ilie Ilascu si camarazii sai – zac de circa sapte ani in temnitele din Tiraspol, iar faptul ca detentia lor nu a fost curmata, in pofida nenumaratelor proteste si demersuri internationale, demonstreaza ce pret pun guvernantii de la Chisinau pe idealurile pentru care sufera acest grup martirizat.

Lipsa atitudinilor extremiste la moldoveni, paradoxal, nu pledeaza in favoarea existentei unei societati civile. Cauza democratiei in Basarabia nu are nimic de castigat din aceasta lacuna (salutara, fireste) care ar fi trebuit “umpluta” cu spirit civic si militantism pro-reforma. Dimpotriva. Aceasta apatie structurala ar mai putea releva un oarecare avantaj: basarabenii sunt mai bine pregatiti sa traiasca in vecinatatea celuilalt, a concetateanului de etnie diferita, cu care s-a inteles intotdeauna foarte bine – o experienta pe care romanii din tara, mai ales cei din vechiul regat, o ignora, pentru ca isi sunt suficienti lor insile. Din acest motiv Romania este atat de susceptibila la falsele alarme interetnice (cum ar fi “pericolul maghiar”, de exemplu) care ii divulga vulnerabilitatea interioara.

Basarabenii sunt mai bine adaptati conlocuirii, ba chiar situeaza aceasta dimensiune existentiala pe primul plan in ordinea calitatilor cu care se mandresc. Este singura forma de “extremism” de care pot fi acuzati: a-ti trai experienta alteritatii pana la dizolvare, pana la disolutia propriei identitati. Dovada sta obiceiul multora dintre ei, in perioada sovietica, de a-si da copiii la scoli rusesti si chiar de a vorbi cu ei ruseste in familie. Aceasta abandonare a atributelor nationale se explica, fara indoiala, printr-o precaritate interioara si o adaptabilitate “slefuita” pana la autoanulare, cum spuneam, in urma lungilor decenii de ocupatie straina, foarte dura. Pe de alta parte, trebuie remarcat ca romanii dintre Prut si Nistru n-au apucat sa-si construiasca o civilizatie proprie; modernizarea – in anii postbelici – s-a facut in Basarabia prin filiera sovietica, de aceea moldovenii ratacesc astazi ca niste orbi intr-o lume cu indicatoare sibilinice…

O notiune bizara: “patriotismul moldovenesc”

Intrucat le lipseste o idee-forta, un fundament national pe care sa-si forjeze o solidaritate comunitara, cetatenii Republicii Moldova nu alcatuiesc o “societate” in adevaratul inteles al cuvantului, ci o populatie amorfa, dezarticulata, incapabila, de pilda, sa tresalte la victoria echipei nationale de fotbal, care oriunde in jurul nostru – la Bucuresti, Praga, Sofia sau Kiev – scoate in strada zeci de mii de oameni, uniti printr-un elan de entuziasm nestavilit. Acest tip de identificare spontana cu niste valori unanim impartasite, precum in cazul societatilor bine asezate, nu exista in Republica Moldova. Notiunea “patriotism moldovenesc” suna bizar si suspect. Nimeni nu crede in asa ceva. Guvernantii confunda “binele tarii” cu prosperitatea clanurilor din care fac parte, rusofonii privesc independenta Republicii Moldova ca pe un accident istoric, remediabil intr-un viitor apropiat, si ezita in a se considera “moldoveni”, iar moldovenii propriu-zisi, adica romanii etnici, nu au acces la o perceptie moderna a unitatii (“patriotismul politic”), legaturile patriarhale fiind singurele care ii mai tin impreuna.

Din ce in ce mai greu insa. Un inceput de patriotism local, fara ghilimele, s-a spulberat o data cu rusinoasa capitulare a Chisinaului in fata separatistilor de la Tiraspol. O pornire pe drept cuvant pura, comparabila cu sacrificiul tinerilor romani din decembrie ’89, i-a facut atunci pe mii de voluntari basarabeni sa se inroleze in numele “independentei si integritatii Republicii Moldova” (acest slogan al vremii reflecta pe atunci o stare de spirit autentica). Cocieri, Cosnita, Dorotkaia, Tighina sunt toponimele care au insangerat istoria postsovietica a Basarabiei. In aceeasi perioada, pe malul drept al Nistrului, afacerile rusofonilor prosperau, de parca razboiul din preajma nu s-ar fi desfasurat la numai cateva zeci de kilometri de Chisinau, ci undeva in Orientul Mijlociu. Moldova si-a risipit atunci, prin iresponsabilitatea conducatorilor sai (in epoca s-a rostit si cuvantul tradare), un nepretuit capital de fidelitate, pe care numai niste tineri neofiti puteau sa i-l ofere. Uitarea in care au cazut la scurt timp fostii combatanti si familiile lor, indiferenta si cinismul afisate de autoritati fata de problemele acestora (amintind, din nou, situatia victimelor revolutiei din Romania!) simbolizeaza o infrangere mult mai usturatoare decat esecul militar, accentuand sentimentul de instrainare al multor moldoveni. Ei incepeau sa simta obscur ca statul care isi proclama independenta in 1991 nu-i mai reprezinta.

Orice analist familiarizat cu istoria represiunii in aceasta parte a Europei stie ca intre dorinta de emancipare a popoarelor subjugate timp indelungat de o putere straina si valorile lumii democratice nu exista o contradictie, ci un raport de complementaritate si subsecventa. Una este nationalismul ca politica a intolerantei fata de concetateanul diferit, fata de aproapele minoritar (personal o trec la capitolul “moravuri de pestera”), si alta este solidaritatea nationala ca reactie de aparare in fata unei agresiuni externe, care te copleseste. Numai bine fixata in atributele sale constitutive – limba, in primul rand, si un set de valori imbratisate benevol – o colectivitate se va indrepta spre o civilizatie de tip occidental, in care multiculturalismele sau “corectitudinea politica”, de pilda, sa fie niste lucruri normale. Cea mai buna ilustrare a acestei teze, in spatiul ex-sovietic, o reprezinta Tarile Baltice – nu putem scapa de exemplul lor mustrator! – al caror spirit national mai puternic si coeziunea interna (calitati coroborate, e-adevarat, cu sprijinul Occidentului) au permis evolutia mult mai rapida a acestor natiuni pe calea integrarii europene, o data cu redobandirea independentei in 1990-1991.

Astazi, Estonia, de exemplu, aflata in pragul Uniunii Europene, are un standard de viata mai ridicat atat fata de Moldova, cat si fata de Romania. Un popor nordic, mai serios, mai putin limbut…
O paralela intre cele doua maluri ale Prutului, dupa o pauza de 50 de ani de izolare reciproca in cadrul aceluiasi sistem politic comunist (caz unic in lume, cred), se poate face, mai nou, in legatura cu resuscitarea stangii in sondajele din 2000 in Romania, pentru ca in Republica Moldova comunistii aduna de cativa ani buni sufragii importante in teritoriu. Tocmai diluarea fibrei nationale, subminarea principului elitei, persistenta mentalitatii de tip egalitarist, cultivata in socialism, stau la baza acestui derapaj mental antidemocratic, dincolo de deceptiile unei guvernari sinuoase.

Basarabenii au pierdut imunitatea in fata raului, incapacitatea de a identifica adversarul, pe care il ajuta, il potenteaza cu propria teama de libertate. Acum moldovenii alcatuiesc un organism susceptibil tuturor infectiilor posibile. Daca in stanga Prutului constiinta nationala a fost extirpata printr-o ocupatie straina, in Romania supralicitarea demagogica a acestor valori, punerea lor in slujba agentilor indigeni ai comunismului, in cei 25 de ani ai regimului Ceausescu, le-a compromis pana la aruncarea lor in desuetudine. Mai precara sub toate aspectele, Moldova isi va reveni insa incomparabil mai greu din aceasta letargie a spiritului.

Tradarea intelectualilor

Este adevarat ca tonul schimbarilor politice la sfarsitul anilor ’80 in Basarabia l-au dat intelectualii. Mai bine zis, ei au receptionat primii semnalul liberalizarii gorbacioviste. Elanul acelor zile mai staruie in amintirea multora dintre noi: adunari incendiare la Uniunea Scriitorilor, articole de presa in care s-au rostit pentru prima oara public, dupa 1945, intre Nistru si Prut, marile adevaruri despre identitatea moldovenilor, despre limba romana si istoria nationala. Am trait un adevarat delir al recuperarilor, intr-o perioada cand Romania inca mai gemea sub regimul Ceausescu. Atunci au iesit in prim-plan cateva figuri: Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, N. Dabija, M. Cimpoi etc., iar cel mai popular saptamanal devenise Literatura si Arta. Din pacate – am spus-o si mai devreme – intelectualii basarabeni n-au reusit sa impuna un program de transformari radicale ale cadrului politic, economic si social pe care sa-l controleze. De fapt, nimeni nu stia ce trebuie facut, cum trebuie procedat, cu exceptia KGB-ului, care infiltrase masiv cercurile contestatarilor din epoca Gorbaciov. Au fost speculate si incurajate divergentele dintre lideri, multi dintre activistii “miscarii de eliberare nationala” s-au pricopsit cu mandate de deputati, privilegii, schimband vechea coruptie cu nepotismul “democratic”. In scurt timp, ei si-au regasit reflexele ancilare, formand “coada de cometa” a camarilei neocomuniste, iar masele au inceput sa puna pe seama “limbii latine”, adica a revendicarilor democratice de la inceputul anilor ’90, necazurile materiale si sa-i acuze pe cei cativa scriitori “tribuni” de extinderea saraciei.

Catre momentul formularii acestor incriminari, intelectualii nu mai puteau influenta mersul lucrurilor. Ei fusesera marginalizati de noua putere, care i-a folosit pentru a se legitima in functie (nu altfel a procedat FSN-ul lui Ion Iliescu cu disidentii anticomunisti), iar apoi i-a transformat in “oile negre” ale tranzitiei, in tapii ispasitori ai crizei economice, care a umplut buzunarele multor demnitari. Oricat de abuzive, invinuirile de acest gen aveau un temei. Reactia dezaprobatoare a maselor voia sa spuna, in realitate, ca treaba nu fusese dusa pana la capat, ca valorile nationale, exaltate de scriitori, ramasesera simple sloganuri, intr-o perioada in care balticii abordau cu mult curaj reformele economice si treceau la demontarea vechilor structuri. Pentru ca nu s-a urmat aceeasi cale, nemultumirea populara in Republica Moldova a putut fi lesne apropriata si canalizata de serviciile de intoxicare impotriva intelectualitatii democratice.

O “genealogie” problematica

Ce a lipsit protestatarilor din anii ’88-’91 pentru a-si indeplini misiunea?? Ca sa raspundem acestei intrebari ar trebui sa cercetam, oricat de sumar, ereditatea inteligentziei basarabene. Marea ei majoritate, inainte de ’89, o constituiau intelectualii din prima generatie, copii de tarani saraci trimisi de parinti sa faca “scoala inalta” la Chisinau. Legatura lor cu Romania interbelica era deformata de propaganda si, in cel mai bun caz, se construise indirect si accidental, prin lecturi facute pe furis: a citi o carte romaneasca insemna sa comiti un delict impotriva statului sovietic. A fost perioada cand din frica sau parvenitism, multi intelectuali au devenit informatori KGB inca de pe bancile facultatii. Aici se poate vedea deosebirea dintre o tara est-europeana aservita Moscovei (cum a fost Romania comunista) si o republica sovietica. Daca prima isi mai salva un rest de suveranitate, cea de-a doua era o colonie in deplinul inteles al cuvantului, feuda unor satrapi insarcinati sa puna in practica politica rusificarii. Diferenta aceasta trebuie perceputa, pentru a se intelege dificultatea schimbarilor postcomuniste din Moldova de Est.

O data cu institutiile statului roman, in 1940 si apoi in 1944, dincolo de Prut s-a retras si traditia culturala romaneasca, demnitatea carturarului, civilizatia Europei. In timp ce natiunile din zona restabileau, in 1989, libertatile democratice, economia de piata, conexiunile cu Occidentul, moldovenii abia isi descopereau identitatea proscrisa, sondau in subteranele unei memorii evanescente. Nu e de mirare, deci, ca militantismul intelectualilor basarabeni n-a putut depasi revendicarile strict culturale, daca in 1991 singurii care stiau sa formuleze de bine-de rau un document in limba romana erau filologii!? In medicina, stiintele tehnice, economie trona limba “eliberatorilor” din ’40. In aceasta ordine de idei ar fi util sa amintim ca “nationalismul” lui Ceausescu nu a facut decat sa accentueze izolarea Basarabiei fata de Romania, nicidecum sa o apropie (aviz fostelor “cozi de topor” ceausiste, induiosate azi de soarta Basarabiei!), servind intre altele rusilor pretextul declansarii unui val de persecutii impotriva “elementelor antisovietice” de la Chisinau – o campanie ce arunca provincia noastra, la inceputul anilor ’70, intr-un obscurantism spiritual de tip stalinist.

Si azi, dupa 10 ani de la caderea imperiului, nu e usor sa gasesti moldoveni care sa exprime clar, romaneste, ceea ce simt. Oamenii au o gandire tulbure, naclaita – cum ar reusi dar sa se ridice la un nivel de generalizare, care sa le permita corecta evaluare a realitatii si a proceselor in care sunt atrasi, adesea fara voia lor?

Departe de a fi scuzabile prin aceasta stare de fapt, derapajele intelectualilor moldoveni, dupa ’89, au grevat inca si mai mult recuperarea normalitatii.

Refuzul decomunizarii

Prima demisie morala de proportii, in epoca Gorbaciov, se leaga de numele lui Ion Druta. Inclus in componenta comisiei Congresului Deputatilor Poporului din URSS pentru dezavuarea Pactului Ribbentrop-Molotov, el a boicotat prin neprezentare la sedintele acesteia, astfel ca, ramasa fara avocat, Basarabia nu a mai fost pomenita in documentul final alaturi de Tarile Baltice, reprezentantii carora au luptat cu indarjire pentru adoptarea declaratiei in forma cunoscuta. Ulterior, Druta si-a confirmat din plin statutul de cartita a Moscovei, devenind ideologul “noii statalitati moldovenesti”, ostila Romaniei. Intelectualii de la Chisinau nu se dovedeau cu nimic mai prejos decat autorul Bisericii albe si puneau umarul in primavara lui 1991 la demiterea lui Mircea Druc – primul premier anticomunist de la Chisinau – printr-un complot “democrato-securist”, urzit in culisele Parlamentului si ale Presedintiei. La fel de stranie si neasteptata a aparut in epoca demisia in bloc, la scurt timp, a celor patru lideri parlamentari filoromani – Al.Mosanu, V. Nedelciuc, V.Matei, I.Hadarca. Gestul lor, explicat stangaci si neconvingator in fata opiniei publice, se solda cu relansarea politica a lui Petru Lucinschi, care ajungea in fruntea Parlamentului moldovean, dupa o spectaculoasa cariera facuta in ierarhia superioara a PCUS.

Nu am fi asistat la aceasta rusinoasa degradare, daca am fi avut un autentic proces de decomunizare in Moldova, asta insemnand adoptarea legilor lustratiei si a accesului la dosarele securitatii. Acum un an si ceva, presedintele Lucinschi remarca in cadrul unui interviu acordat ziarului Saptamana din Chisinau, ca daca s-ar deschide arhivele KGB-ului “am ramane fara intelectuali”. Nu cinismul unei asemenea afirmatii socheaza, ci lipsa de reactie la ea, suspecta tacere a “liderilor de opinie” basarabeni in fata acestei declaratii jignitoare, tacere care sugera ca presedintele stie ce spune. Numai ca dl Lucinschi nu ne pare persoana cea mai potrivita (avand in vedere trecutul sau de aparatcik) pentru a califica problema dosarelor de la securitate; si daca a facut-o totusi a fost – cum s-a vazut din interviul amintit – cu titlu de santaj. Nimeni nu a ridicat cu seriozitate in Republica Moldova, dupa 1989, problema dosarelor securitatii. Cand vine vorba de KGB, un aer de complicitate generala, in care aluziile se sting inainte de a produce efecte, te ajuta sa intelegi dimensiunile perversitatii pe meleagurile noastre. Cvasitotalitatea colaborationismului intelectual sub regimul sovietic a impiedicat “deratizarea” scenei politice moldovenesti de oamenii Moscovei. Aflati sub o eterna sabie a lui Damocles, intelectualii basarabeni n-au fost in stare sa se uneasca in jurul unei forte politice cu adevarat reformatoare, pe care sa o duca la victorie. Mult mai solidar si mai omogen, de fiecare data, s-a dovedit votul minoritatilor etnice (circa 30 % din electorat). Rusofonii opteaza constant si disciplinat pentru partidele de stanga, care intruchipeaza nostalgiile lor dupa fostul regim. Suficient pentru pastrarea actualului status quo. Fortele democratice si nationale n-au detinut niciodata majoritatea in parlamentul Republicii Moldova, o majoritate capabila sa determine o ruptura definitiva de “trecutul blestemat”. Cauza principala a acestei atomizari a optiunii democratice in Moldova trebuie cautata in ratarea decomunizarii de care vorbeam.

“Anticomunisti” in Basarabia, comunisti in Romania

Si pentru ca spectacolul compromiterii intelectualilor sa fie deplin, poetii nostri militanti au contribuit la deteriorarea imaginii Basarabiei in Romania incheind aliante reprobabile cu partidul “Romania Mare”, cu PSM-ul lui Ilie Verdet, cu PUNR-ul lui Funar, sau prietenii cu indivizi dubiosi, asemeni lui Victor Craciun, care ajungea ulterior (ce surpriza!) purtator de cuvant ai concernului rus “Lukoil” in Romania. Din cauza acestor concubinaje dezonorante, multi ani scriitorii si intelectualii romani respectabili din Romania au ezitat sa treaca Prutul, asociind – cumva pripit si nenuantat – Basarabia noului val patriotard, “romanismului” funambulesc gen “Flacara”. Cum poti sa fii concomitent anticomunist la Chisinau si comunist la Bucuresti? – observa pe buna dreptate intr-un interviu Dorin Tudoran in legatura cu manevrele unor Gr. Vieru si L. Lari. Dispretul afisat al acestora fata de privatiunile suportate de conationalii nostri sub dictatura lui Ceausescu a adus prejudicii majore cauzei Basarabiei in Romania.

Aparitia unei noi generatii de intelectuali, atasati modernitatii si valorilor liberale, mai reuseste sa spele rusinea de pe obrazul provinciei noastre. Acesti tineri insa nu dispun de parghii de influenta comparabile si, in plus, incercarea lor de a promova spiritul critic in cultura, atitudinea necomplezenta fata de prestatia de dupa 1991 a celor ce se mai considera inca “apostoli ai neamului” in Moldova a provocat din partea literatilor respectivi teama de a nu-si pierde soclurile. Paradoxal, in loc sa-si asume greselile comise, propria lipsa de consecventa si luciditate, vechii “luptatori” si-au reorientat discursul impotriva noilor inamici: tinerii intelectuali critici. Aceasta debusolare penibila ii face sa priveasca integrarea europeana cu o neincredere psihanalizabila, sa o considere un pericol la adresa “valorilor moldovenesti”, perceptie care – mai trebuie spus? – convine de minune puterii de la Chisinau, mai exact: adeziunilor sale promoscovite.

Neavand o viziune de ansamblu a scopurilor si mijloacelor, Uniunea Scriitorilor i-a sustinit in ultimii ani pe diversi veleitari politici care au plasat institutia de o parte sau alta a unor baricade meschine, umbrindu-i renumele. Tradarea intelectualilor, a celor cu mandat de deputati ai CDM, BpMDP si PFD, si-a atins in februarie 2000 momentul de varf prin alegerea comunistului Misin in postul de vicepresedinte al Legislativului, care a condus, pentru prima oara dupa opt ani de la declararea independentei, sedintele Parlamentului in limba rusa. Asadar, “ciclul revolutionar” s-a incheiat. Am revenit la punctul de pornire, dar acum cu idealurile facute scrum, dispretuiti si injurati de toata lumea: de la politicieni la oamenii simpli. Umbre vlaguite intr-o tara devastata, careia i-am dorit numai binele. Nu-i asa?

Criza sistemului politic

Incapacitatea desprinderii de vechile structuri a generat in Republica Moldova o grava criza a sistemului politic. Lipsa de eficienta a actului de guvernare a fost resimtita si in anii prezidentiatului lui Mircea Snegur, si pe durata mandatuluui actualului presedinte, Petru Lucinschi. Fapt pentru care cei doi au incercat sa schimbe ceva in distributia responsabilitatilor la nivel inalt. Nenorocirea este ca ambii au inteles iesirea din impas prin augmentarea mai multor prerogative pentru presedinte si nu prin separarea clara a puterilor in stat, consolidarea institutiilor fundamentale, descentralizarea administrativa, dezvoltarea autonomiei locale s.a.m.d. Pe vremea cand Snegur solicita imputerniciri sporite, Lucinschi, presedintele de atunci al Parlamentului, n-a fost de acord cu ideea, dar nu de dragul principiilor democratice, ci numai pentru a-si bloca fostul “tovaras de drum”. La trei ani dupa ce a devenit presedinte, rolurile s-au inversat: Lucinschi isi doreste cu ardoare aceeasi cumulare de “virtuti”, ba chiar initiaza un proiect de reforma constitutionala, iar Snegur se opune. Mecanismul rivalitatii dintre cei doi fosti demnitari de partid comunist, dincolo de aspectul sau hilar, ne arata ca ambii au ramas prizonierii mentali ai unui sistem de reprezentari perimate, care pun in chestiune insusi destinul democratiei in Republica Moldova. Acestor impulsuri autoritariste i se adauga instinctul paternalist al populatiei: basarabenii asteapta solutia-miracol a omului providential, care sa le incurajeze propria eschiva de responsabilitate.

O alta initiativa, venita in contrapartida, apartinand unui grup de deputati, vrea sa transforme Moldova in republica parlamentara si pune sub semnul intrebarii scrutinul prezidential din toamna anului 2000. Si de aceasta data, intentia nu merge mai departe de interesele imediate ale partizanilor sai – intre care se numara fostul cirac al lui Lucinschi, speaker-ul parlamentului Dumitru Diacov – si urmareste smulgerea initiativei politice din mainile presedintelui. Daca obiectivul va fi atins, in scurt timp este foarte probabil sa asistam la un demers de sens invers: repunerea functiei de sef al statului in drepturile pierdute, pentru ca in Moldova nu doctrinele fac politica, ci interesele fluctuante ale unor persoane sus-puse.

Nici regimul parlamentar, in varianta moldoveneasca, nu este fara cusur. Dar daca republica parlamentara consuna totusi, de bine-de rau, cu traditia vest-europeana, forma de guvernare prezidentiala, pentru Moldova, nu la Paris isi are modelul, ci in persoana dictatorului Lukasenko, si in republicile ex-sovietice din Asia Mijlocie, unde presedintele de azi al Moldovei a fost o vreme secretar al doilea al PCUS – o experienta care nu se uita cu una-cu doua. Occidentul ezita sa se pronunte mai ferm in legatura cu pulsiunile autoritariste ale liderului moldovean, vazand in ele (sau, mai degraba, dorind sa vada) niste framantari inevitabile, o incercare de redresare a lucrurilor potrivita firii oamenilor dintre Prut si Nistru. Occidentul s-ar putea sa aiba dreptate, numai ca Moldova nu are nimic de castigat dintr-o asemenea confirmare.

Manipulari si jocuri duplicitare

Doua episoade, legate, din pacate, de instrumentarea numelui lui Ilie Ilascu in scopuri politicianiste, au scos la iveala metastaza sistemului puterii la moldoveni, capacitatea de a macula pe oricine se lasa antrenat, cu voie sau fara voia lui, in acest joc. Prima secventa s-a derulat in campania electorala din 1996, cand presa din subordinea dlui Lucinschi a publicat niste pretinse scrisori de desolidarizare ale lui Ilascu, incarcerat la Tiraspol, fata de colegii sai din Frontul Popular Crestin Democrat – formatiune care il sustinea pe Mircea Snegur in alegeri. Inutil sa mai adaug ca asa cum primul presedinte al Republicii Moldova n-a facut nimic pentru eliberarea patriotilor romani, la fel dl Lucinschi – de care isi legase Ilascu sperantele – a trecut cu “gratie” peste promisiunile facute in acest sens. Dupa trei ani, “votul” lui Ilie Ilascu, ales deputat pe lista PFD-ului lui Valeriu Matei in alegerile parlamentare din martie 1998, era folosit de alianta majoritara (ADR), imputinata prin retragerea frontistilor, la instalarea guvernului Sturza, careia ii lipsise la prima incercare de validare un singur vot. Manevra s-a dovedit de doua ori vicioasa: pentru ca era lovita de nulitate juridica (votul “liber exprimat” al unui condamnat la moarte) si de deficienta morala: a folosi, in scopuri de partid, numele lui Ilascu, fara a face ceva pentru detinutii de la Tiraspol.

Ca urmare, demiterea cabinetului Sturza – investit printr-o frauda originara – a fost iminenta, si dintr-o perspectiva usor mistica s-ar putea spune ca “votul” lui Ilascu s-a razbunat. Guvernului Sturza i s-au imputat, dinspre dreapta, inflexibilitate in relatiile cu partenerii din ADR (fapt ce a dus la iesirea de la guvernare a formatiunii lui Iurie Rosca, careia nu i s-a oferit nici un post ministerial cu greutate), promovarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice: judetul Taraclia, locuit in parte de bulgari (a treia enclava de acest fel, dupa Transnistria si regiunea gagauza), refuzul de a inregistra Mitropolia Basarabiei, si un grad ridicat de coruptie – ultima acuza sustinuta si de comunisti. Varf la toate a pus incapacitatea guvernului de a asigura tara cu resurse energetice, in toamna lui 1999, fapt pentru care am trait in Republica Moldova cea mai cumplita iarna din “epoca” independentei. Tot ca paradoxala apare alianta provizorie a frontistilor cu fractiunea parlamentara a partidului comunist, dar aceasta “mutare” s-a intors ca un bumerang impotriva lui Iurie Rosca, demis din functia de vicepresedinte al Parlamentului de catre o majoritate ad-hoc comunisto-aderista. Sa mai amintim si ciudatul refuz al actualei opozitii, compuse din CDM, PFD si BpMDP, de a accepta privatizarea combinatelor din industria vinurilor si tutunului, cerute imperios de FMI si Banca Mondiala, drept conditie a reluarii asistentei financiare pentru Republica Moldova. Puternice interese de clan, care au a-si apara profituri fabuloase, se interpun acestor masuri reformiste, developand impostura angajamentelor pro-occidentale ale partidelor din ADR, care nu se dovedesc cu nimic mai prejos decat “inamicii” lor ideologici, comunistii, in ce priveste torpilarea relatiilor cu Vestul.

In acest moment Republica Moldova nu are o majoritate parlamentara sigura. Guvernul Braghis, investit in decembrie 1999, ca ultima sansa inaintea anuntarii unor alegeri parlamentare anticipate, se poate prabusi la prima defectiune. Fractiunile parlamentare iau in calcul o eventuala dizolvare a parlamentului si-si arunca unii altora responsabilitatea ca pe o bila fierbinte, sub privirile tot mai dezgustate ale electoratului. Nimeni nu doreste efectiv guvernarea, ci doar beneficiile ei. Aceasta stare de spirit in mijlocul clasei politice anunta intrarea Moldovei intr-o deriva periculoasa.

Agonia economiei

Precum in alte regiuni ale fostului imperiu sovietic, in Moldova s-a instalat regimul rapace al unor indivizi ce-si impart intre ei patrimoniul public, fara ca pentru aceasta postura privilegiata sa-i fi recomandat o biografie de intreprinzatori onesti. Secretul succesului lor se bizuie pe? dosar, pe apartenenta la fosta nomenclatura comunista, cuplata, mai nou, cu mafiile din spatiul CSI. Specificul preponderent agrar nu a permis economiei moldovene o marja de adaptare la rigorile pietei internationale, iar lipsa de interes a guvernantilor pentru promovarea unor reforme autentice a dus la cresterea enorma a economiei subterane (pana la 80 %) si la o evaziune fiscala imposibil de controlat. Salariul mediu in Moldova este de 315 lei (25 dolari), in timp ce cosul minim de consum a fost stabilit in aprilie curent la 952 lei (75 dolari). Stabilitatea monedei nationale, mentinuta ani buni prin neplata pensiilor si salariilor, a devenit o amintire o data cu prabusirea rublei rusesti in august 1998, astfel ca fara o creditare externa statul nu va reusi sa pastreze inflatia sub control. “Privatizarea populara”, in baza bonurilor patrimoniale, pe care o lauda atat de mult dl Theodor Stolojan, in vizitele sale la Chisinau in calitate de supervizor al Bancii Mondiale pentru Republica Moldova, s-a dovedit o cacealma: asa-zisele “fonduri de investitii” n-au eliberat nici un fel de dividente cetatenilor. Tot o promisiune electorala neonorata a ramas indexarea depunerilor banesti ale populatiei din perioada sovietica, facute praf peste noapte, si corelarea salariilor cu cresterea preturilor. Suspendarea finantarii externe (care ar fi trebuit sa se ridice in 2000 la circa 150 milioane dolari), din cauza respingerii in Parlament a privatizarii marilor intreprinderi, a adus Republica Moldova in pragul incapacitatii de a-si plati datoria externa, ceea ce va implica o reducere si mai drastica a cheltuielilor bugetare.

Razboiul energetic

Independenta economica a Moldovei se joaca in sectorul energetic. Degringolada lui a atins paroxismul pe durata ultimilor 8 luni, in care Moldovei i s-au inchis periodic robinetele la gaze si curent electric de catre furnizorii rusi. Cu exceptia acordului semnat acum doi ani cu societatea “CONEL”, autoritatile moldovene n-au facut nimic pentru identificarea unor surse alternative de energie si diminuarea dependentei fata de Rusia. Dimpotriva. Argumentul caracterului implacabil, “fatal” al relatiilor cu Rusia a fost trambitat mereu din ’91 incoace, doar pentru ca “stabii” moldoveni nu au avut o motivatie personala pentru a curma aceasta situatie, care le asigura credibilitate politica la Moscova si profituri considerabile. Relatia Chisinaului cu furnizorii de energie din Est e intermediata de o serie de firme-capusa, care ruleaza banii platiti de populatie pentru consumul curent. Oferta romaneasca a fost pana nu demult respinsa cu obstinatie. Fostul premier Sangheli nu a vrut sa auda de participarea Moldovei la darea in folosinta a blocului 2 al centralei nucleare de la Cernavoda. Odiseea societatii “Tirex-Petrol”, care urma sa treaca in posesia unui consortiu de firme romanesti in contul datoriilor la energia furnizata de Romania, dovedeste ca, “undeva, acolo, sus” nu se doreste sporirea prezentei romanesti in economia Moldovei – proces care ar implica o schimbare a raportului de forte in statul dintre Prut si Nistru, pentru prima data dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Desi nu s-au efectuat sondaje, azi toata lumea pare sa fie de acord ca niste alegeri parlamentare anticipate i-ar duce pe comunisti in situatia de a guverna singuri. Dar nu aceasta perspectiva ii sperie pe moldoveni, ci indolenta si coruptibilitatea functionarilor publici – de la angajatul de la primarie la ? plus infinit in ierarhia statului -, insi carora nu le pasa de cetatean. Sistemul rigid al administratiei de pe timpuri n-a fost inlocuit prin responsabilitate in epoca postsovietica. Rapida imbogatire a unei minoritati s-a facut prin pauperizarea majoritatii, care se simte abandonata, tradata de reprezentantii sai democrati, si drept urmare nu mai vede o valoare in libertatea de a alege, proclamata drept cea mai mare realizare de dupa 1989. Retorica desantata, fals-europeana, a “Familiei” de la conducere face mai mult rau ideii de democratie si de reforma, in Moldova, decat o cascada de articole injurioase din presa comunistilor.

Convulsiile disperarii

Ce sanse de supravietuire ar mai avea statul dintre Prut si Nistru??? Viata continua, dar nu oricum. Moldova nu dispune de oportunitati europene. Ea a ramas pe dinafara procesului de extindere al UE – un dosar al integrarii europene, de felul Strategiei de dezvoltare pe termen mediu a premierului Migur Isarescu, nu a fost elaborat la Chisinau, unde prioritatile sunt altele. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est nu a inclus Moldova printre tarile beneficiare, desi problema separatismului transnistrean ar fi trebuit sa o aduca in atentia arhitectilor Pactului. Politica “neutralitatii”, proclamata de oficialitati, care le face sa aiba retineri fata de NATO, nu asigura deloc Republicii Moldova securitatea in raport cu amenintarea rusa. De curand i-a fost suspendata sine die si creditarea externa. Deprimant este faptul ca fara sa fi trecut printr-un razboi, ca fosta Iugoslavie sau Cecenia, statul moldovean tinde sa atinga indicii economici din aceste zone, ba chiar sa se situeze, in unele cazuri, mai jos.

Precum orice organism care nu vrea sa cedeze in fata bolii, pericolul trebuia sa nasca, in sanul societatii dintre Prut si Nistru, o reactie de aparare.

Revirimentul ideii unioniste

Modul in care a fost intampinata de majoritatea ziarelor, inclusiv de cele “democrate” si “independente”, si de clasa politica de la Chisinau initiativa formarii Uniunii interstatale Romania-Republica Moldova ne-a demonstrat ca majoritatea receptorilor sai, din zona establishement-ului politic si mediatic moldovean, aveau o agenda de lucru diferita. S-a decretat instantaneu ca nimeni nu are voie sa lanseze idei atat de “nastrusnice”, ca nu e momentul, ca exista problema Transnistriei, ca ce-o sa zica UE, Moscova, Washingtonul, ca ar fi fost nevoie de consultari prealabile cu partidele parlamentare etc., etc. Initiativa ridica, intr-adevar, mai multe semne de intrebare, inclusiv in legatura cu formatiunea ce si-o aroga – “Miscarea Salvarii Nationale” -, dar trebuie spus ca ea ofera in sfarsit un obiect de dezbatere opiniei publice de la noi si reprezinta o incercare de adaptare a idealului unionist la conditiile contextului imediat. O “uniune interstatala” Bucuresti-Chisinau (ea poate fi definita si altfel, important este sa exprime o vointa politica fara echivoc) inseamna un sir de pasi concreti privind armonizarea legislativa, uniunea vamala, controlul la frontiera, moneda unica etc., adoptate conform unor criterii de integrare europeana. Acest spectru de acomodari reciproce ar avea darul sa curme procesele distructive care macina Republica Moldova, dand in acelasi timp ambelor parti sentimentul unei apropieri nefortate. Cine declara, fals ingrijorat, in Basarabia, ca un asemenea scenariu va impiedica Romania sa acceada in structurile europene si euroatlantice si ca in general va zdruncina echilibrul Universului, se teme pentru favorurile sale de deputat sau ministru, pentru comoditatea asigurata de actuala impartire a puterii sau vede profilandu-se la orizont o competitie mult mai dura in sfera propriei meserii. Iar daca asemenea temeri provin din partea unor politicieni, functionari de stat sau oameni de presa romani ma intreb daca ele nu camufleaza aceleasi interese sau inertie structurala care au impiedicat realizarea unor reforme radicale si autentice in Romania ultimilor zece ani. Ne-am obisnuit sa auzim tot felul de dascaleli “superioare”, de o parte sau alta a Prutului, insa acest scepticism dizolvant nu ne-a dus nicaieri. Evident, niciodata “nu se va putea,” niciodata “nu va fi momentul” sa iesim din cercul vicios al prostiei si manipularii, mereu vom deranja pe cineva. Dar ce stim noi despre felul in care rodesc ideile in lume, despre sansele lor de reusita???

Cine credea ca Romania va fi invitata pentru inceperea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana, cand performantele economice nu o recomandau deloc acestei oferte, ca trebuia sa vina razboiul din Kosovo, prilej cu care romanii si-au suprapus, la nivelul conducerii politice, vorbele pe fapte – cum de putine ori in acest secol -, pentru ca lumea sa-si schimbe parerea despre noi si sa ne ofere un premiu nevisat!?

Asa e si cu Moldova. Nimic pana acum nu a zdruncinat linistea de cimitir in care se afunda acest statulet, deconectat rand pe rand de la sursele de energie. Trebuia sa simtim in sfarsit respiratia Europei in preajma noastra, pentru ca si oamenii simpli sa realizeze ca solutia se afla chiar sub nasul lor. Cozile uriase de basarabeni la consulatul Romaniei din Chisinau dornici sa obtina cetatenia romana – oameni care “s-au saturat de Republica Moldova”, s-au saturat de mizeria si lipsa de perspective la care i-a condamnat o casta de privilegiati hrapareti – , aceasta priveliste a disperarii umane, exprimand un vot de blam categoric tuturor guvernantilor de dupa 1991, sugereaza ca gheata incepe sa se sparga, ca declicul multasteptat in constiinta moldoveanului pare sa se fi produs. Uneori istoria nu mai are rabdare. Ca dovada ca nu e de glumit, MAE de la Chisinau este dispus sa negocieze cu Bucurestiul un acord privind dubla cetatenie, ceea ce ar putea influenta si textul Tratatului de baza in sensul adoptarii unei formule de integrare reala a celor doua state romanesti. Occidentul nu va privi niciodata Republica Moldova drept o entitate capabila sa-si construiasca un destin insular – ea ramane un teritoriu asociabil unuia sau celuilalt sistem de referinta: Europei sau Asiei. Moldova ar putea reveni in gratiile lumii civilizate daca va spune “good bye” Moscovei si nu va mai juca la doua capete, dezamagind prin ambiguitati transparente si inconsecvente penibile. O eventuala alaturare a Moldovei calendarului de integrare al Romaniei nu va constitui o surpriza si nu credem ca va schimba viziunea generala a UE asupra invitarii Romaniei la negocieri; cel mult va introduce unele corecturi. Deocamdata, in aceasta etapa, este nevoie de o securizare a frontierei de la Nistru, pentru a se putea descongestiona hotarul de la Prut.

“Proba de foc” a clasei politice moldovene

Optiunea pro-europeana nu va avea credibilitate in exterior, daca nu este reexaminat statutul actual al Republicii Moldova, anume prezenta sa in CSI. O initiativa relativ mai proaspata a crestin-democratilor in Parlament vizeaza iesirea Moldovei din CSI. Lansarea acestor idei – fie ca provin din sanul unor partide extraparlamentare (PNL), cum este crearea Uniunii Interstatale Romania-Republica Moldova, fie ca apartin unor forte politice reprezentate in Legislativ (PPCD), recte: parasirea CSI (doua actiuni complementare, pana la urma) – are meritul de a fi developat duplicitatea multor “directori de opinie” si lideri de partid “democrati” de la Chisinau, de a fi tras o linie de demarcatie intre demagogii nationali (profitorii retoricii patriotarde) si oamenii preocupati in mod sincer de destinul comunitatii lor. Initiativele amintite reprezinta “proba de foc” a clasei noastre politice. Judecand insa felul in care sunt torpilate, ele vor avea, se pare, soarta tuturor tentativelor de pana acum ce si-au propus o solidarizare in jurul unei idei de salvgardare nationala.

Pentru Moldova, evident, nu exista o alta cale decat integrarea europeana. Tot ce s-a experimentat pana acum in materie de “independenta” CSI-sta s-a dovedit o catastrofa. Raman convins ca se poate gasi o solutie comuna, acceptabila si pentru Romania – care sa nu-i obstaculeze apropierea de UE – si pentru Moldova, care sa o scoata de sub incidenta pericolului rusesc, plasand-o pe orbita Europei. Problema la noi este insa ca nu se vrea identificarea adevaratelor solutii. Nu pare totusi suspecta aceasta inversunare?? Pentru ca nu mai vorbim de un abstract ideal national, proiectat intr-un viitor imprecis, ci despre ceva fezabil azi, realizabil intr-o formula sau alta. Eu cred ca si autoritatile romane ar fi mai receptive fata de initiativele basarabene daca oficialii de la Chisinau ar demonstra o mai mare dorinta de apropiere si ar inceta sa mai fie uneltele docile ale vointei Moscovei in regiune. Afirmatia este reciproc valabila.

Ce va urma?

Prezentul studiu, evident, ar putea continua, evenimentele in derulare ii vor adauga alte file. Una dintre ele, obligatoriu, va cuprinde o analiza a politicii statului roman fata de Republica Moldova (daca a existat vreuna) in ultimul deceniu. Deocamdata, la capatul incursiunii de fata, as dori sa spun ca nu ma simt mai incarcat de certitudini decat la inceput, chiar daca acest text s-a limpezit pe parcurs. Falimentul este o notiune ea insasi partiala, tranzitiva, care nu ameninta neaparat cu o cadere in abis, ci anunta iminenta trecerii intr-o noua calitate. Esecul geopolitic moldovean nu ne da nici un fel de bucurie. Il constatam la rece. Constatarea aceasta nu este fructul unei atitudini, al unei inflamari umorale, si ne implica afectiv doar prin imensele frustrari pe care il aduce. Or, suferinta nu stie sa gaseasca intotdeauna remediile potrivite si obisnuieste sa confunde paleativele cu panaceul. Cea mai grava consecinta a falimentului basarabean este ca soarta de mai departe a Moldovei va fi determinata de noile impartiri ale sferelor de influenta, de vartejul evenimentelor din intreaga regiune, si va depinde mai putin de vointa poporului, cum inca mai aveam senzatia in august 1991. Nu mai suntem in stare a articula o optiune in deplina libertate, in Moldova, prospectiunile noastre “se sprijina” pe hazard. In ce ritm se va integra Romania in Uniunea Europeana si NATO? Cum se va reflecta vointa expansionista a Rusiei dupa inscaunarea noului “tar” Putin? Va fi lasata Moscova sa-si faca de cap pana in pragul unui nou razboi rece? Ce se va intampla cu identitatea oamenilor dintre Prut si Nistru? Cu existenta lor biologica? Vom reusi sa ne vindecam ranile trecutului, sa reintram in familia natiunilor libere, sau peste ani (ca intr-un cosmar din filmele lui Hichkock) eventual doar strazile Mihai Viteazul, Decebal, Stefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Traian, Alba Iulia, s.a.m.d. vor marturisi unor urmasi alolingvi ca aici au locuit romani?? Intrebarile explodeaza, isi deschid evantaiul chiar din punctul final pe care-l punem acestei anamneze.

Un lucru insa e clar: la un deceniu de la caderea Cortinei de Fier, moldovenii nu mai pot da vina decat pe ei insisi. Suntem lasati de capul nostru, cu micile noastre mizerii si marile noastre tradari, care ne transforma in niste fantose ale destinului. Scenariul “elvetian”, asupra caruia unii, la Chisinau, si-au facut sperante interesate, s-a dovedit o iluzie in conditiile geopolitice ale Basarabiei de azi, cu structura ei umana calamitata de 50 de ani de comunism. Republica Moldova nu a stiut sa profite de bunavointa Occidentului fata de “un nou stat aparut pe ruinele imperiului sovietic”, care, nu-i asa?, trebuie ajutat sa se puna pe picioare. Nici nu avea cum. O perceptie de sine deformata, incapacitatea de a asuma criteriile si exigentele lumii democratice au produs o realitate politica si economica pe masura. Numai o constiinta romaneasca recuperata si o data cu ea imbratisarea modelului european ar fi putut sa precipite evolutia in bine a Republicii Moldova, conferindu-i o legitimitate mult mai temeinica in fata lumii. Atata timp cat basarabenii nu vor accede la identitatea lor refulata, nu Eminescu, Blaga sau Noica vor fi spiritele tutelare ale pamantului lor, ci “in veci neuitatii” Ribbentrop si Molotov. Cu acesti parinti vitregi, pe care nu am reusit sa-i exorcizam, prezentul nostru ramane un infern.”