De 1 Decembrie – Nicolae Dabija: „Oglinzi bolnave”

Nu poti iubi o tara ca Romania daca te informezi despre ea doar din publicatia “Moldova Suverana”  (publicatie care era mai suverana cand Moldova era comunista, si e mai comunista de cand Moldova e suverana).

Asa cum nu poti iubi Basarabia daca citesti numai ceea ce afirma despre ea comentatori de presa din Tara ca M.Dinescu, V.Roncea, C.T.Popescu, I.Cristoiu.

Ei sunt de acord ca suntem aceiasi, cu deosebirea ca noi, basarabenii, am avea o vina: ca ne-am nascut de partea gresita a gardului. Daca nu ne-am fi nascut cu acest pacat, care nu ni se mai iarta, am fi meritat tot respectul lor, al celora cu destin corect, asa insa… suntem comunisti, filorusi, provinciali, pasoptisti… Asta chiar si dupa ce nu mai avem guvernanti cu secera si ciocan la chipiu.

Parca cei din Tara n-au stat cu botul pe labe din 1944 si pana in 1989, gudurandu-se pe langa rusi si comunism… Cand s-au trezit in decembrie 1989, noi eram de mult treji. Nenorocul nostru a fost ca Kremlinul era ceva mai aproape de noi decat de ei. Asa se explica faptul ca, inainte de Revolutia Romana, atunci cand noi strigam la mitingurile noastre din zeci de mii de piepturi: “Unire!!!”, ei se prefaceau ca nu ne aud, ca nu ne stiu.

In iunie 1989, ne aflam in Romania la manifestarile dedicate centenarului de la moartea lui M.Eminescu, cand scriitorul Marcel Muresan a venit la hotelul “Arcasul” din Suceava, ca sa ne atentioneze, pe mine si pe Grigore Vieru, cu cateva soapte strecurate la ureche, sa fim atenti ce spunem, ce toasturi rostim, ce comentam etc., pentru ca l-a rugat un prieten de-al sau, care era sef al Securitatii judetene, sa ne preintampine ca are ordin sa urmareasca fiecare pas al nostru, sa imprime, sa noteze fiece cuvant pe care-l vom rosti, tot ce vom face, ca sa trimita acest raport sus de tot…

Erau prezenti la manifestare delegati din 56 de tari, dar numai noi (care in Basarabia ne “sacrificam” parca pentru “ideal si Tara”) eram cei monitorizati. Abia mai tarziu, cand i-am povestit intamplarea lui Ion Borsevici, acesta mi-a zis:
− Nu stiati ca pana la 1989 existau contracte de colaborare intre Securitatile Romaniei si URSS: cu obligativitatea ca Securitatea romaneasca sa raporteze despre tot ce afirmau subversiv despre URSS cetatenii sovietici (in fond, basarabeni) ajunsi in Romania (asa se explica scrisoarea sefului Securitatii romanesti, I.Stanescu, catre I.Andropov, sef al KGB-ului sovietic, de la inceputul anilor ’70, o para criminala, care a facut ca A.Usatiuc, Gh.Ghimpu, A.Soltoianu, V.Graur sa fie condamnati la ani grei de Siberie), iar securitatea sovietica – sa-i monitorizeze pe romanii care calatoreau in URSS?

Cand la restaurantul din curtea Uniunii Scriitorilor am spus ca venim de la Chisinau, poetul M., azi mare “disident”, ne-a taiat-o franc atunci:

− Domnilor, pe mine politica nu ma intereseaza. Mai bine va citesc un poem…

Si alti cutezatori de azi isi aveau pe atunci urechile astupate.

Dupa ’90, cand noua ne era dor de Romania, ei au inceput sa o injure si sa ne injure: cum se poate astora sa le fie dor de ceva de care noi ne-am lehametit?!

Scriitorul Dorin Spineanu, la inceputul anilor ’90, ne apostrofa, intr-o publicatie din Iasi: “Basarabenii mai intai ar trebui sa invete sa vorbeasca corect limba romana, si-abia dupa aceea sa doreasca Unire”.

Nu e singurul roman care crede ca nu suntem meritosi (precum el sau precum ei) de a locui si vietui in tara lor, care a fost odinioara si-a noastra.

Afirm aici cu tristete un lucru: ma simt strain in Basarabia, careia i-am dedicat toata energia si anii cei mai buni, aici unde toti venitii se simt ca acasa, dar si in Romania, ale carei interese le-am servit de o viata, inca in anii studentiei, cand am fost exclus din facultate pentru “proromanism”, iar ulterior − si cu toate cartile mele, cu editorialele de informatie si educatie patriotica si nationala pe care le scriu neintrerupt de 23 de ani, cu tot ce a insemnat si mai inseamna “Literatura si arta”, cu toate activitatile mele legate de FDRM etc., si asta fara sa mi-o ceara nimeni sau sa vreau sa mi-o recunoasca cineva. Am facut-o sincer, pentru ca asa am crezut. Iar ca mine sunt mii.

Dupa 1989, cand am regasit Tara, m-am bucurat. Acum am sentimentul ca atunci am dat de o usa, care a mai ramas inchisa. De-o viata am visat sa cada granita de pe Prut, depunand eforturi ca acest vis sa devina realitate. Stiu ca n-au existat solutii rationale, asa cel putin afirmau la unison oamenii politici din Romania si Republica Moldova, ca sa putem da la o parte sarma ghimpata dintre noi, dar eu si altii ca mine tocmai pentru asta am fost tracasati in permanenta, pentru ca incercaseram sa le rationalizam.

Conducatorii de la Chisinau ne-au invinuit mereu ca le-am submina “statalitatea”. Dar nici cei de la Bucuresti n-au fost prea incantati de “visatorii de la Chisinau” (citeste: oameni fara simtul realului in politica), care vedeau Romania ca pe o “tara a tuturor romanilor”. Ma bucur ca domnul Traian Basescu l-a apreciat inalt pe Grigore Vieru, decorandu-l pe Marele Poet roman cu cea mai inalta distinctie: Ordinul “Steaua Romaniei” in grad de cruce, post-mortem. Dar nu de ea avea nevoie Vieru. Acesta isi dorise, atunci cand mai era viu, o audienta la Presedintele Romaniei. Timp de patru ani de zile n-a mai reusit sa ajunga la el. Aflase si diaspora romaneasca de acest lucru. Atunci cand Presedintele Romaniei a avut o intrevedere cu George Bush, un membru al diasporei romanesti din Washington i-a expus acestuia rugamintea lui Vieru. Neculai Popa, pe atunci Secretar General al Congresului Mondial Roman, avea sa-i trimita lui Andrei Vartic urmatorul mesaj:

“Domnule Vartic,
Retineti acea scrisoare prin care ii cereati domnului Creanga ca, la intalnirea cu Basescu, sa-i vorbesc de faptul ca o delegatie de “basarabeni de frunte” doresc sa aiba o intalnire cu el si sunt opriti la poarta?
Ei bine, asa am facut, a ramas surprins cand i-am relatat de faptul ca li se neaga accesul si de la o vreme incoace sunt marginalizati. Surprins de toate acestea ca de necrezut, a acceptat supozitia mea ca un posibil sabotaj si, uitandu-se lung la mine, a spus: “Vieru si Dabija au oricand acces la mine”. Si-apoi in taina mi-a soptit ca de acum incolo, atunci cand vor sa-l intalneasca, sa vorbeasca in prealabil cu MEDAR, amintindu-i de discutia de la Washington.
Misiune indeplinita,
Neculai Popa”.

Dar contactele noastre telefonice cu Sergiu Medar n-au avut niciun rezultat: domnul general nu a mai gasit cele cinci minute in agenda incarcata a Presedintelui Romaniei ca sa-i putem vorbi.

Iar Vieru nu voia nimic pentru sine. Si el, si intelectualii basarabeni, voiau doar ca Presedintele roman, pe care-l considerau si Presedintele lor, mai al lor decat Voronin, sa le stranga mana si sa le dea de inteles: “Faceti bine ceea ce faceti”. Atat. In rest … „Sa traiti bine!” “Noi nu suntem saraci de avere, ci saraci de mangaiere”, cum zicea si Poetul.

Vieru nu avea nevoie decat de o incurajare in batalia lui pentru… Romania. Dar, se vede, politica o fi avand alte ratiuni.
Un om politic bucurestean imi zicea in 1998: “Oare nu-i mai bine asa: sa avem doua voturi la ONU, doua voturi la OSCE, doua voturi la SEMN?” Chit ca cel de-al doilea vot, oferit de R. Moldova, devenise ulterior al Federatiei Ruse.

Desigur, ca orice tara suverana croita din teritoriile altei tari suverane, si Basarabia are complexele ei. Dar provincialismul ei este unul impus, mai intai de URSS, iar acum si de cercurile elitiste bucurestene.

Romania lasa impresia ca i-am placea mai putin ca romani si mai mult ca rusi, sau ca o natiune romana “cu accent rusesc”. Asa ii suntem mai interesanti. Ea ca si cum asteapta de la noi mai degraba un cu totul alt mesaj national, desprins din teze moldoveniste sau sovietice.

In vara acestui an, in toiul alegerilor noastre parlamentare, capitala Romaniei a fost inundata de afisele unei expozitii de pictura basarabeana, organizata cu sprijinul Muzeului de Arta din Chisinau si Galeria Artmark din capitala Romana, al carei titlu era – parca sugerat de Voronin – “Bessarabia maia”. (Nu e vorba de tribul Maya din Yucatanul mexican, ci de pronumele posesiv mea, tradus in ruseste, ca sa inteleaga si bucurestenii.)

Mi s-a spus la Galerie ca el, titlul, ar veni in contextul “unei concordii” dintre cele doua spatii romanesti, din care unul (Bucuresti), dupa cum se vede, prefera sa vorbeasca ruseste. De cine e reprezentata Basarabia?! De Milita Patrascu, Nina Arbore, Anatol Vulpe, Augustin Baillayre s.a., care, din motiv ca “Basarabia mea” devenise “Bessarabia moia”, se refugiasera dupa 1940 la Bucuresti. (Pana si un artist plastic, Mihai Grecu, a fost trecut la cei evadati in Bucuresti, chiar daca acesta s-a nascut, a creat si a murit in Basarabia noastra.)

La Bucuresti am auzit nu o data afirmandu-se ca accentul rusesc nu ne mutileaza fiinta spirituala, ci, dimpotriva, ne imbogateste. Ca si “dictionarele lui Stati”. Sau injuraturile lui Voronin.

Cred ca exagerarile vin dintr-o necunoastere a realitatilor, care ii face pe unii exegeti, dar si politicieni, sa trateze in continuare Basarabia mai degraba ca pe o tara ruseasca, chiar daca are peste 80% de romani.

Artistii autentici, cultivatori de valori romanesti, de la Maria Biesu la Eugen Doga, de la Mihai Munteanu la Natalia Barbu, de la Anatol Chiriac la Tudor Chiriac, n-au cautare si par a nu prea placea la Bucuresti.

Acolo plac tafnele imperiale ale unei Anna Lesko, cu un repertoriu in care Basarabia “maia” se prezinta cu “balalaika maia”, cu “Boje moi!”, cu refrene gen: “Russkaia” si “Konet”, care sunt cultivate de toate posturile de televiziune de pe malul Dambovitei; primitivismele lui Pavel Stratan, care – dupa ce Romania l-a scos din anonimat si i-a editat discuri de platina – a mers din sat in sat la actualele alegeri pentru bani ceva mai marunti, ca sa indemne cu celebrul lui “Eu beu, eu beu…” lumea turmentata de saracie sa voteze pentru partidul antiromanesc si anticrestinesc al comunistilor (pacat de Cleopatra, o copila cu adevarat geniala, ca taticul a tarat-o si pe ea pe la cateva concerte!”); vulgarismele lui Roman Iagupov de la “Zbod si Zdub” etc.

Aceste valori crede Tara ca ne reprezinta cu adevarat si le promoveaza, ca si cum ar promova suferinta si dorul nostru, care au ajuns sa nu mai insemne chiar nimic in ochii Ei. Bucurestiul s-a mai umplut cu baruri comuniste (cu seceri si ciocane, cu barbile lui Marx si Che Guevara) si rusesti (“Moskva” s.a.), care sunt frecventate doar de basarabeni, cei mai multi dintre ei – studenti, care numai cu dragoste de Romania nu se contamineaza aici, band votca ruseasca si coniac “Kvint” adus din Tiraspol, pentru ca rusi capitala Romaniei nu prea are si-apoi acestia prefera cu totul si cu totul alte localuri.

Si daca Nietzsche afirmase ca, pentru a fi fericit, trebuie sa stii sa uiti, iata o Tara-Mama aproape fericita: ea aproape ca a uitat de noi, adoptand in schimb o cultura-surogat pe care o crede ca ar reprezenta bucata ei de suflet care i s-a rapit acum sase decenii si in care ea se priveste ca intr-o oglinda bolnava, fara sa se mai recunoasca. (Literatura si Arta)