Am fost invitată să particip astăzi am fost la două evenimente culturale. Unul a fost examenul de licență al câtorva frumoase domnițe de la Academia de Muzică,Teatru și Arte Plastice, printre care și Anișoara Magaliuc, cea care îi învață pe gâgâlicii la ”Iedera”, ARTICO, melosul popular românesc, unde merge și nepoțica noastră.
Al doilea eveniment a fost un vernisaj – al treilea an la rând – de lucrări pictate ori concepute de artiști plastici, dedicate deportărilor staliniste, în care s-au prăpădit cei mai gospodari români în anii de tristă pomină. În fiece an sunt expuse tot mai multe lucrări, participă artiști plastici consacrați, dar și pictori tineri, care au luat și premii acordate de un juriu absolut independent, tineri care au trăit, prin familiile 
lor, calvarul anilor ce au marcat dureros destinul românilor de dincoace de Prut.
Au fost la vernisaj și reprezentanți diplomatici, de la Institutul Cultural Român, de la Ambasada Ucrainei în R.Moldova, multe personalități nu doar din domeniul artelor.
Doamna Silvia Vrâncean, care este dintr-o familie de deportați și a cunoscut destinul basarabenilor trimiși în Siberia sub ocupația comunistă, sovietică, rusească, și-a menționat, ca și în alte dăți, marea dorință ca această expoziție, ca și act cultural de o neprețuită valoare pentru a ține vie memoria unui neam expus suferințelor nemaivăzute, să continue prin participarea mai mare a artiștilor plastici cu durerea de neam în suflet.
Andrei Mudrea, care s-a învrednicit de premiul întâi prin lucrarea expusă, a evocat un adevăr frumos, prin care omul, care știe să redea propria durere, arată că este viu, iar cel care este capabil să redea durerea altuia arată că este OM.
M-am cutremurat la vorbele spuse de dna Silvia Vrâncean, care ne invită cu multă speranță la fiece vernisaj – că ea duce mereu o lumânare aprinsă spre un mormânt care nu există…
Eu cred că acel mormânt există în sufletul fiecăruia dintre noi.
Vitalia PAVLICENCO
