Ce i-a spus Victoria Nuland lui Traian Basescu (amplu)

Nota: Din informatiile noastre, obtinute ceva mai recent, o mare parte din articolul de mai jos se confirma. De aceea, am decis abia mai tirziu sa il preiau de pe http://www.neodacii.com/content/ce-i-spus-victoria-nuland-lui-traian-basescu  V.P.

Iată că, spre marea disperare a unora, informaţiile răsuflă. Şi dacă tot răsuflă, atunci ar fi bine să le cunoască toată lumea. Noi nu sunţinem că aceste informaţii sunt corecte sau exacte, întrucât nu orice zboară se mănâncă, însă probabilitatea de a fi corecte este foarte mare.

Rămânem la acelaşi sfat pe care l-am dat întodeauna: Să nu crezi nimic din ceea ce auzi şi doar jumătate din ceea ce vezi.

Aşadar, emisarul american Victoria Nuland vine la Bucureşti în cadrul unui turneu European. Trece câte o zi prin Olanda, Germania, Lituania, poposeşte două zile la Bucureşti, apoi se îndreaptă spre Paris. Oricât ar părea de incredibil, unele voci susţin că adevăratul motiv pentru care asistentul Secretarului de Stat American, Victoria Nuland a pornit în acest „turneu”, e vizita în România.

Mai trebuie spus că Victoria Nuland este diplomat de carieră, însărcinată cu relaţiile dintre SUA şi 50 de state europene şi eurasiatice, dar şi cu NATO, UE şi OSCE. Este fără îndoială unul dintre oamenii cheie ai diplomaţiei americane şi e considerată nr.2 în Departamentul de Stat al Statelor Unite după John Karry.

Marţi, 7 ianuarie, Victoria Nuland poposeşte la Haga, pe 8 Ianuarie la Berlin, 9 ianuarie Vilnius. Pe data de 10 ianuarie orele 20:15, emisarul american este primit de către Train Băsescu la Cotroceni în cadrul întânirii oficiale. Deoarece era foarte bine cunoscut motivul vizitei – pe care îl veţi descoperi mai jos – Traian Băsescu a fost extrem de tensionat, acesta primind-o cu o atitudine slugarnică, zâmbind cu gura până la urechi. După obişnuitul schimb de amabilităţi pe care îl preupun uzuanţele diplomatice , în jurul orelor 20:30, preşedintele României şi emisarul
american se retrag pentru discuţii în spatele uşilor închise.

Pentru a înţelege foarte bine contextul vizitei Victoriei Nuland la Bucureşti, mai trebuie să aflaţi ceva. Această întâlnire a avut loc numai cu Traian Băsescu şi cu apropiaţii politici ai acestuia, întrucât cealaltă tabără a eşicherului politic, condusă de Victor Ponta, a primit „instrucţiunile” anul trecut în cadrul vizitei lui Victor Ponta, din 21-23 octombrie la Washington. Acesta a avut discutii, la Casa Albă, cu vicepreşedintele Joe Biden, timp de o oră, în care i s-au explicat aproximativ aceleaşi lucruri.

Astfel, după întâlnirea de vineri cu Traian Băsescu, Victoria Nuland s-a întâlnit Sâmbătă cu Titus Corlăţean – ministrul de externe al României, apoi i-a primit la ambasada americană pe reprezentanţii ONG-urilor apropiate de preşedintele Băsescu.

La fel, a fost acreditată doar presa apropiată preşedintelui, fiind omise cu bună ştiinţă trusturile din cealaltă tabără sau chiar cele independente – precum AGERPRES, principală agenţie de ştiri românească. Victor Ponta a fost informat din timp de către diplomaţia americană să-şi facă de lucru prin altă parte, lăsândui-se acestuia o portiţă prin care să-şi facă campanie electorală şi să pretindă că nu e interesat de emisarul american.

Aşadar, toate discuţiile dintre cele două tabere politice, dar şi uşorul retard al comentatorilor politici aparţinând ambelor tabere sunt ridicole. „Ponta e un naţionalist care nu stă în genunchi în faţa americanilor” sau „Americanii nu mai stau de vorbă cu Ponta”, sunt nişte tâmpenii la fel de mari precum lipsa de profesionalism a ziariştilor români.

Revenind la întâlnirea de la Cotroceni, discuţia ar fi început brusc, neformal, cu reproşuri din partea americană pentru … Roşia Montană!

– Cunoaşteţi interesul SUA pentru acest proiect, şi totuşi nu faceţi nimic pentru deblocarea lui, ar fi spus Victoria Nuland. Vă rugăm să acţionaţi în consecinţă şi cât mai urgent, ar mai fi adăugat domnia sa. (Fac o paranteză pentru ca publicul să înţeleagă acest „interes” major al SUA. Nu e nimic hilar în această poveste, întrucât surse foarte demne de încredere susţin că pentru acest „proiect” ar fi fost asasinat şi Ceauşescu. Ceea ce ştim, e că la Roşia Montană se află zăcăminte f. importante de arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium şi mai ales WOLFRAM, toate având aplicaţii militare şi industriale strategice. Wolframul, fiind un metal cu punct de topire
extrem de înalt, este folosit în industria aero-spaţială, dar şi în ogivele nucleare. Wolframul se găseşte în două locuri pe planetă. În Afganistan şi în România, în Munţii Apuseni. În 1982, România atingea vârful de plată al datoriei de 11 miliarde USD către FMI şi avea nevoie de lichidităţi pentru a nu intra în incapacitate de plată. Fiind ca şi sigură dpdv al FMI, incapacitatea de plată presupunea cedarea aurului din Apuseni, cu care România garantase împrumuturile.

Între timp, odată cu studiile făcute de Institutul de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica”, Ceauşescu află că în Apuseni, pe lângă aur se află şi alte comori extrem de importante. Manevra sa, e una care uimeşte planeta. În loc să permită FMI-ului începerea exploatării, Ceauşescu plăteşte până în 1985 întreg debitul de 11 miliarde USD. FMI aplică penalizări uriaşe pentru plata înainte de termen, însă România le plăteşe şi pe acelea. Deoarece Ceauşescu înţelege importanţa acestor metale rare (folosite în industria telefoniei mobile, a camerelor video, sau a procesoarelor), începe exploatările de la Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb, dar şi înfiinţează în parteneriat cu Texas Instruments platforma de electronică aplicată IPRS Băneasa (distrusă şi aceea după asasinarea sa). Cu un excedent bugetar de 2 miliarde USD, creanţe de 8 miliarde USD, şi o economie care „duduie” şi FĂRĂ DATORII majore, Ceuşescu pune la cale un plan de exploatare al Apusenilor, cu bătaie
lungă. Până în 2040 urmau să se exploateze intensiv zăcămintele de aur, argint şi metale rare, ce urmau să aducă României un profit evaluat în 2013 la nu mai puţin de 400-500 miliarde de euro !!! Deja se întrecea orice măsură. Nu numai că România nu mai avea nevoie de nimic din afară, nu numai că îşi acoperea singură necesarul intern, nu numai că exporta masiv, dar Ceauşescu, împreună cu China, Iranul şi Libia, punea la cale o replică a FMI, prin BANCOREX.

Aceasta urma să împrumute ţările în curs de dezvoltare, cu dobânzi mici, paralizând astfel hegemonia capitalului iudeo-anglo-saxon. Acoperirea în aur era un gir suficient pentru a fi posibil acest proiect. De aceea, imediat după ce a fost asasinat, Mugur Isărescu ajunge în 1990 guvernatorul BNR, postură din care cedează POANSONUL International al României.

Poansonul imprimă pe lingourile de aur, numărul, greutatea, concentraţia şi provenienţa aurului, astfel că România deşi are aur, nu-l mai poate „manevra” pe pieţele de capital. In perioada următoare (2001-2002), Mugur Isărescu scoate din ţară, printr-un transport ce pleacă de pe Otopeni 20 tone de lingouri de aur, apoi, până în 2012 transferă în diverse bănci de pe planetă aproximativ 61 tone de lingouri de aur. În 1999, sub presiunea americană tot mai vocală, ministrul industriilor Radu Berceanu, propune acordarea licenţei de exploatare 47/1999, pe care guvernul ţărănisto-PD-ist se grăbeşte s-o legalizeze prin HG 458/1999 către Roşia Montană Gold Corporation, firmă străină, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. Datorită fricţiunilor dintre marii jucători ai planetei vizând comoara din Apuseni, lucrurile trenează, exploatarea funcţionând la câteva procente din capacitate. În spatele RMGC s-ar afla însuşi Rothschild, spun gurile rele, iar la celălalt capăt interesele a zeci de investitori mai mari sau mai mici, dar şi a Statului Român care doreşte o bucăţică din propria-i plăcintă.)

Traian Băsescu, cunoscut în mediile apropiaţilor că tot „ameninţă” că va spune americanilor că dorim şi noi o anume participare, n-ar fi avut totuşi curaj să spună nimic în faţa Victoriei Nuland. Aceasta i-ar fi cerut să nu mai facă declaraţii publice „iresponsabile” cu privire la Roşia Montană, întrucât aceste declaraţii afectează interesele USA.

Traian Băsescu ar fi părut neatent, preocupat de altă problemă. Discuţiile au continuat cu problema unirii politice dintre Moldova şi România. Diplomatul american l-ar fi asigurat pe Băsescu de iminenta realizare a acestei uniri, dar a avut două cereri. Prima, să facă şi România ceva în acest sens, să se implice prin ONG-uri, proiecte guvernamentale, vizite la Chişinău şi în teritoriu, etc., întrucât altminteri cădem în derizoriu, fiind complet dezinteresaţi.

– În afară de declaraţii politice mai faceţi ceva? Ar fi intrebat V.N. Trebuie ca România să se implice activ. În al doilea rând V.N ar fi spus că unirea celor două ţări se poate face cel mai curând în 2015, în nici un caz anul acesta, motiv pentru care Traian Băsescu s-ar fi schimbat la faţă. El ar fi insistat că unirea e singura sa şansă atât de a rămâne la putere, cât şi de a câştiga un important capital electoral. El a mai adăugat că amercanii nu vor găsi în România un partener de dialog mai bun decât domnia sa şi că interesul american e ca el să fie în continuare factor de decizie, din postura de preşedinte sau de prim-ministru.

Victoria Nuland a părut să ia în calcul această opţiune. A mai spus că înţelegerile cu Rusia prevăd o unire formală în decursul mai multor ani şi că partenerul rus nu poate fi bruscat, însă a adăugat că se va interesa. În plus, chestiunea internă a separării de Transnistria e anevoioasă şi conform înţelegerii cu Rusia, aceasta nu renunţă la acel teritoriu, deoarece are interese militare şi strategice foarte mari.

Traian Basescu ar mai fi fost întrebat de către emisarul american în ce măsură e capabil să „direjeze” justiţia în sens american şi în ce măsură acest lucru e stabil pentru următorii ani. T.B. ar fi replicat că DNA-ul e condus magistral de către omul domniei sale – Laura Codruţa Koveşi, dar şi că la vârf, adversarii săi politici înţeleg necesitatea ca d-na Koveşi să-şi continue activitatea. Neîncrezătoare, V.N a cerut o întrevedere cu aceasta, întrevedere care a avut loc a doua zi la sediul ambasadei americane. Doamna V.N a cerut ca şi justiţia în ansamblul său să fie direcţionată către interesele americane.

Emisarul american s-a referit apoi la companiile americane implicate în afacerea gazelor de şist, şi a cerut ca acestea să fie sprijinite în demersul lor, amintind enigmatic că România prin vocea altor factori de decizie (se referea probabil la Ponta) sprijină deja activitatea firmelor americane din domeniu, dar că e nevoie de mai mult. T.B ar fi replicat că începerea acelor proiecte e pe ordinea sa de zi şi că va face totul în acest sens.

T.B. ar fi cerut în acest moment asigurări pentru viaţa şi libertatea domniei sale, dacă în urma alegerilor din acest an ar pierde puterea. T.B ar fi afirmat că orientarea pro-americană a domniei sale i-a adus antipatie publică, dar şi ameninţări cu închisoarea după ce va pierde puterea. V.N l-a asigurat de tot sprijinul domniei sale, dar şi a întregii administraţii americane.

– Dacă – şi vă rog să înţelegeţi corect acest dacă – nu veţi reuşi să rămâneţi, vă asigur că nimeni nu vă va clinti un fir de păr, ar fi confirmat diplomatul american. În acest moment, T.B s-ar fi relaxat, iar discuţiile au decurs mai degrabă prieteneşte decât formal. T.B ar fi răspuns zâmbitor : „suntem alături de dvs.”, chiar şi la avertismentul unei intervenţii militare americane în zona Orientului Mijlociu. Preşedintele României a fost informat că dacă acest lucru se va hotărî la Washignton, România devine teatrul unor operaţiuni de lansare, cu toate implicaţiile ce derivă de aici.

Partea americană a afirmat că momentan nu se pune problema unei intervenţii militare, dar că orice scenariu e posibil. Discuţiile au continuat cu o întrebare a Preşedintelui României legată de aderarea la spaţiul Schengen. V.N a zâmbit pentru prima dată pe parcursul întrevederii şi a spus că e foarte bine informată în această privinţă şi că există discuţii avansate cu principalii lideri europeni pentru ca România să fie primită. Numai că, din nou, diplomaţia română nu face nimic în acest sens.

Vocea diplomaţilor români trebuie să se audă, pentru ca cineva să rezolve această situaţie „jenantă” ar fi adăugat V.N.

– Vă bucuraţi de tot sprijinul SUA, dar trebuie să faceţi şi dvs. ceva, să nu mai permiteţi tonul discriminatoriu. Principalele state europene sunt destul de înverşunate, dar acest fapt nu-i un impediment. Faceţi ceea ce trebuie, şi noi ne ocupăm de rest, ar mai fi spus V.N. În această notă critică faţă de nepăsarea specifică nouă, discuţiile s-au încheiat aproximativ la orele 21:30.

Aşadar nici urmă de discuţiile care sunt relatate în presă. De unde îşi iau informaţiile aceşti ziarişti, sau care e proiectul lor de propagandă electorală nu ne interesează. Problema cea mai importantă e că liderii europeni sau americani cu care avem contacte la nivel înalt, ne vorbesc despre interesele lor, iar noi le vorbim despre „protecţie”. Dacă aceste informaţii sunt reale, iar discuţiile au fost cele prezentate, atunci avem toate motivele să ne dam cu capul de pereţi.

Înţelegem foarte bine că „Înalta Poartă” nu poate fi tratată de sus şi cu imperative, însă treaba politicienilor e să facă în aşa fel încât, în urma negocierilor să obţină ceva şi pentru ţara pe care o reprezintă. Frustraţi şi speriaţi de fărădelegile făcute de-a lungul timpului, ei îşi caută doar propria salvare şi garanţia că nu vor ajunge la bulău.

Ce se înţelege din informaţiile de mai sus? Că vom obţine acces în spaţiul Schengen dacă şi numai dacă vom depune şi noi un oarecare efort diplomatic. Adică să zbierăm la ei, pe toate canalele media internaţionale, că sunt rasişti. În rest? Ţara care a acceptat scutul antirachetă (ţară sacrificată în cazul unui atac, pentru ca rachetele să nu ajungă mai departe) nu poate cere nimic? Ţara care deţine 500 miliarde de euro în aur şi metale rare nu poate cere nimic?

Noi cu ce ne alegem? Cu vreun job iluzoriu în UK unde chiria e mai mare decât venitul? Cu joburi mărunte şi ridicole în agricultură prin Spania sau Italia, unde suntem trataţi precum sclavii? Care e luxul pe care ni-l permitem acasă? O maşină, că un apartament nu prea se mai poate.

Avem o rată a natalităţii negativă. Populaţia României scade anual cu 100.000 -200.000 de suflete. Poate mai mult. Cazurile bolilor cronice şi fatale cresc exponenţial, datorită produselor îndoielnice pe care le mâncăm. Noi, cei mai bogaţi din Europa (datorită resurselor – şi aici nu mă refer doar la minereuri, ci şi la bazinul hidrografic, la pământul roditor, la peisajele spectaculoase, staţiunile formidabile) să fim de fapt cei mai săraci?

Noi care am dat mereu copii geniali, care pe vremea lui Ceauşescu în numai 20 de ani am reclădit o ţară, am creat 2-3 generaţii de actori, medici, ingineri, arhitecţi şi oameni de ştiinţă geniali, noi care am câştigat Cupa Campionilor Europeni la fotbal, noi care am inventat atâtea şi atâtea, noi care suntem recunoscuţi pentru femeile frumoase şi bărbaţii iscusiţi, am ajuns într-o stare de sărăcie extremă.

Ce facem prieteni? Cum ieşim din această fundătură a istoriei? Să dăm vina doar pe Băsescu ar fi absurd. Nu mă îndoiesc că până şi acest personaj sinistru şi corupt a iubit şi îşi iubeşte ţara. La urma-urmei şi dacă dai o maşină cu împrumut unui om, acel om are grijă de ea. Dar când vorbim de o ţară. Sunt convins că şi Băsescu, dar şi ceilalţi care s-au perindat la putere au vrut binele ţării. Însă nu au fost capabili.

Au fost prea laşi, prea corupţi, prea „puşcăriabili” pentru a se opune. Au tremurat în faţa marilor emisari, de frica propriei pieli. Iar noi am privit dezgustaţi scena politică, fără a fi capabili să emanăm altă clasă politică. Poate vă închipuiţi că Iliescu, Constantinescu sau Băsescu ne-au căzut pe cap, precum trăznetul. Nimic mai fals. Ei au fost ceea ce noi am emanat. Ei sunt creaţia noastră, după chipul şi asemănarea noastră.

Scris de Comunitarism