Bomba de la Academie: “În România nu a existat holocaust”

Pt Mihai

Gasiti raspunsurile pe linkurile indicate.

Pt toti

Iata ce scrie vizitatorul marian pe blogul meu de pe voxpublika

“Dar ceea ce nu s-a spus de nimeni este faptul că deportarea evreilor nu a căzut din senin, nu a fost rezultatul unui plan premeditat de statul român, ca expresie a unei politici rasiale de sorginte nazistă. Fără crimele evreilor din vara anului 1940 precum şi ale celor din primul an de ocupaţie sovietică, înfăptuite împotriva a sute de mii de români, nu ar fi existat nici deportarea evreilor şi nici Transnistria. De aici pleacă toată ticăloşia: se vorbeşte despre soarta evreilor din Transnistria ca despre o nenorocire neprovocată, fără nici o vină proprie, apoi, şi mai grav, se extinde judecata cu privire la tratamentul aplicat evreilor din Transnistria asupra întregii Românii antonesciene. Absenţa discernământului în această problemă nu vine dintr-o insuficientă cunoaştere a faptelor, ci dintr-o premeditare fără echivoc, ură, dispreţ faţă de neamul românesc. A devenit o obişnuinţă să se pună în cârca românilor tot felul de blestemăţii, deoarece se ştie că nu există reacţie.

La începutul anilor ’90 s-a bucurat de toate premiile din lume filmul „Lista lui Schindler”, film bazat pe fapte reale şi care ne-a emoţionat prin omenia unui industriaş german care salvează de la moarte câteva sute de evrei. Ceea ce nu se ştie sau nu vrea să se ştie, este faptul că, în România lui Antonescu, au existat mii de „liste ale lui Schindler”, cu sute de mii de oameni salvaţi de le moarte sigură. Aşa este cazul lui Cornel Dumitrescu care, cu ştiinţa lui Antonescu şi a Casei Regale, salvează viaţa a 4 000 de evrei din Cernăuţi, punându.i să muncească la fabricile sale de textile, motivându-şi gestul, faţă de germani, că aceşti evrei lucrau pentru armata română. (vezi Paul Goma, Săptămâna roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, eseu, varianta 11 martie 2004, ediţie îngrijită de Flori Stănescu, studiu şi index de Mircea Stănescu, Editura Vremea, XXI, Iaşi, 2004, pp. 173-174.) Oskar Schindler a salvat 1 000 de evrei, Cornel Dumitrescu, din Cernăuţi, 4 000. Despre primul, ştie o întreagă planetă dar despre Cornel Dumitrescu nu se suflă, de către evrei, nici un cuvânt… Despre acest adevăr ar trebui să scriem şi să vorbim noi, să-l impunem lumii civilizate, să arătăm omenia acestui popor şi nu să decretăm un „holocaust românesc” pentru că aşa ni se cere. Am s-o repet mereu: românii trebuie să-şi asume propria istorie, oricum ar fi ea, dar numai în măsura în care este cunoscută aşa cum trebuie pe bază de docu­mente.

Dau un ultim exemplu prin care, negru pe alb, se neagă existenţa vreunui holocaust românesc. Cuvintele aparţin lui Alexandru Safran, lider marcant al evreilor din România lui Antonescu, cel mai în măsură să-l judece pe acesta şi regimul său: „În timpul regimului nazist, noi, evreii din România, am fost oprimaţi, persecutaţi, chinuiţi. Dar nu am uitat că în acele vremuri de grea restrişte… adesea simţeam o suflare mângâietoare, de compasiune, de vindecare chiar… Evreii din Ardealul de Nord, de sub ocupaţia maghiară, nu au avut acest noroc… Ei, săracii, au fost trimişi cu cruzime la Auschwitz. Şi puţinii evrei din Ardealul de Nord care au reuşit să scape de deportarea la Auschwitz au fost salvaţi datorită simţurilor nobile ale profesorului Raul Şorban. Da, domnule Şorban, şi activităţii bine plănuite, mărinimoase şi salvatoare a prietenilor dumitale Ie-o datorăm. V-aţi străduit să permiteţi acelor evrei să treacă în partea noastră de Românie, şi, de aici, din acest sanctuar salvator, să treacă în ţara Sfântă. Deci din acest punct de vedere al deportării evreilor în Polonia, România se află în rândul acelor puţine ţări europene care, ocupate fiind de armatele naziste,… nu şi-au trimis fiii de origine evreiască să piară de gaz şi flăcări la Auschwitz. Mă rog la Dumnezeu să binecuvânteze din belşug frumoasa ţară a României şi bunul şi dragul popor român. “ (Cuvântare ţinută în Senatul României, 28 martie 1995). Iar eu mă rog la Dumnezeu să-l ţină de-a dreapta SA pe Alexandru Şafran, pentru că bun, şi drept, şi cinstit a fost cu ţara sa şi a mea, cu poporul său şi al meu, pentru că nu s-a aliat cu mincinoşii împotriva binefăcătorului său.

Spuneam că Antonescu nu trebuie judecat doar după politica sa faţă de evrei. Antonescu pentru români rămâne omul care a lichidat Garda de Fier, scoţând-o definitiv din politica românească. După rebeliune, mii de legionari au fost închişi, puţini câţi au supravieţuit, fiind eliberaţi prin amnistia din 1964. Antonescu pentru români rămâne omul care a eliberat de sub ocupaţie sovietică Basarabia şi Nordul Bucovinei, cel care nu s-a împăcat niciodată cu pierderea unei jumătăţi din Ardeal (documentele păstrate sunt grăitoare în acest sens) de către România, afirmând: „nu va fi pace în Europa atâta timp cât nu i se va face dreptate poporului român”.

Scrie istoricul Nicolae Iorga în „Neamul românesc” din 6 iulie 1940: „De ce atâta ură? Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor: au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stă­pânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi, de nicăieri, o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe… Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor, ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă… Şi li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau pe dânşii, ca apoi să fie smulşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreilor, care se lăudau până mai ieri că au sentimente calde, frăţeşti, faţă de neamul nostru în nenorocire. “

Iar Antonescu, într-o scrisoare către liderul evreu Wilhelm Filderman (1941), prin care justifica măsurile luate împotriva evreilor, reaminteşte acestuia: „înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, evreii ce-i apăraţi, din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu bâtele. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întâm­pinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu un exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii, ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice din regiunea Odessei, printr-o teroare fără seamăn… la un masacru inutil numai pentru a ne provoca nouă pierderi.“

Totuşi, dacă evreii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei s-ar fi limitat doar la crimele comise împotriva românilor din vara lui 1940, încă nu am comenta prea multe. Însă, odată cu instalarea ruşilor şi anexarea provinciilor româneşti din Est la URSS, evreii de aici s-au pus în slujba ocupantului cu un exces de zel înţeles doar prin ura lor faţă de români. Astfel, NKVD-ul din Chişinău (iunie 1940 – iunie 1941) a fost asaltat, sufocat de peste 50. 000 de denunţuri ale evreilor împotriva românilor basarabeni. Rezultatul este uşor de anticipat: zeci de mii de români au fost arestaţi, torturaţi, ucişi (gropile comune sunt dovada – au fost filmate după 1941) şi peste 300. 000 de români au fost deportaţi în Siberia, unde vor fi exterminaţi. În faţa unor asemenea realităţi, probate cu documente, cu greu îşi poate stăpâni cineva mânia. Politica ocupantului sovietic, în cârdăşie cu evreii basarabeni, dusă împotriva românilor basarabeni (iunie 1940 – iunie 1941) conţine toate datele unui holocaust. Despre acest genocid (el va fi extins mai târziu asupra întregii naţiuni române) noi, românii, suntem indiferenţi şi tăcuţi, uitând vinovaţii şi iertându-i!

Toate aceste crime în masă împotriva românilor basarabeni mă obligă să-i acuz, pe lângă sovietici, pe evreii basarabeni copărtaşi la genocid împotriva poporului român. Or, genocidul, se ştie, nu se prescrie nicicând. Aici, în comportamentul barbar, criminal al evreilor faţă de români în vara anului 1940, precum şi în primul an de ocupaţie sovietică, poate fi identificată cauza principală a reacţiei româneşti de după eliberarea pământurilor noastre din est (1941 – 1944). Am s-o spun şi mai clar: românii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei au fost victimele nevinovate ale unei politici de purificare etnică ce poartă toate datele unui genocid (holocaust).

După eliberarea Basarabiei, Antonescu hotărăşte deportarea evreilor de aici (şi a celor din Nordul Bucovinei) peste Nistru. Înainte de venirea trupelor române peste o sută de mii de evrei au fugit împreună cu sovieticii.

Românii au deportat peste Nistru între 100. 000 şi 125. 000 de evrei. În provinciile din Nord-Est trăiau cea 230. 000 de evrei. Cei rămaşi în Basarabia, au fost strânşi în ghetouri ce, cu nici un chip, nu pot fi comparate cu cele din Varşovia sau de aiurea, din timpul ultimului război mondial. În Transnistria vor muri câteva zeci de mii de evrei (foame, frig, boli). În afara faptului că a dispus deportarea lor, Antonescu n-a dat nici un ordin pentru uciderea în masă a evreilor. Crimele ce s-au comis nu Ie-a ordonat el, ci sunt opera autorităţilor româneşti locale, care procedau nu la ordin, ci după bunul lor plac. Aceasta înseamnă că statul român nu-şi exercita, pe deplin, au­toritatea. Faptul nu-l exonerează pe Antonescu de răspundere, dar, îl va determina la procesul său, să-şi asume toate erorile guvernării sale, în afară de crime.

Adevărul este acesta: nu există nici un document care să autentifice că Antonescu ar fi ordonat uciderea unor oameni nevi­novaţi. Sublinierea este necesară deoarece în condiţii de război, guvernezi în funcţie de aceste condiţii. Antonescu nu minte, dar recunoaşte că a ordonat represalii împotriva atentatelor, crimelor comise împotriva Armatei Române.În Transnistria s-au comis atrocităţi împotriva evreilor. Dar vinovaţii nu sunt deloc numai românii. E adevărat, unii jandarmi, poliţişti români şi-au murdărit mâinile cu sânge nevinovat. Dar au fost excese singulare, şi nu expresia unui plan de exterminare, dinainte elaborat, conceput. înşişi evreii au puterea să recunoască masiva contribuţie a germanilor la masacrele de aici: „în câteva rânduri au venit de peste Prut camioane nemţeşti care au încărcat internaţi din lagăr (Peciora) ducându-i peste apă, unde au fost exterminaţi”. (Radu Ioanid, op, cit., pag. 298); „în 19 august 1942, 3000 de evrei din Cernăuţi, deportaţi în zona Ladajin sunt predaţi de prefectul judeţului, Tulcin, colonelul Loghin, organizaţiei TODT, şi aproape toţi vor fi exterminaţi de germani… “ (idem, pag. 295.).

Însă, cifrele evreilor morţi în Transnistra sunt exagerate. Sub presiunea prezentului (a deciziei politice) unii acceptă moartea a 270. 000 de evrei. Cifra este cu totul exagerată, şi dacă ar fi acceptată, matematica ar fi siluită. Peste Nistru au fost deportaţi peste o sută de mii de evrei, din care vor reveni cca. 50. 000. Atunci, care-i adevărul?

Repet, nu doar evreii basarabeni au suferit în acei ani, ci şi românii. Am să citez chiar autorul moral al nenorocirilor, să vedem cum justifică el deportarea evreilor (este bine de reţinut: deportarea, nu exterminarea): „Românii erau foarte agitaţi şi porniţi în contra evreilor din cauza atitudinii pe care aceştia o avuseseră pe timpul ocupaţiei. Reamintesc că Bucovina, regiunea Bălţi, Soroca şi Chişinău erau centrele cele mai puternice naziste şi antisemite pe care cuziştii şi codreniştii îşi sprijineau agitaţia lor. De acord cu germanii, se punea la cale un Sf. Bartholomeu românesc. Având în vedere ce se petrecuse la laşi, la Tighina şi la Floreşti peste voinţa şi intenţiile noastre (sublinierea ns.) am hotărât să-i scot din zonele de etape pe care se mişcau către front rezervele şi coloanele germane şi să-i trimit în Nordul Transnistriei”. (Procesul mareşalului Antonescu, Documente, II, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel – Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1997, pag. 175.).

Tot Antonescu, la procesul din mai 1946, va declara: „… ororile comise în Transnistria, vă declar că în marea lor majoritate, nu mi-au fost comunicate şi că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de Owidopol – am sancţionat foarte grav prin justiţie. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasina­rea a 40 de ruşi”. (Procesul mareşalului Antonescu, pag. 171).

Importantul lider evreu din România acelor ani, Wilhelm (Willi) Filderman, într-o scrisoare către Antonescu din octombrie 1941, justifică, până la un punct, măsurile acestuia împotriva evreilor basarabeni: Filderman considera că evreii implicaţi în agresiuni mili­tare împotriva Armatei Române, care au ocupat funcţii în aparatul comunist de ocupaţie în Basarabia şi Nordul Bucovinei, care au dus activităţi de spionaj împotriva României „trebuie să-şi ia pedeapsa”. (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 3, pag. 458.). Revin: regimul lui Antonescu nu a impus un tratament unic evreilor români, ci unul diferenţiat, pe criterii geografice, aş spune. Dacă evreii basarabean (vor suporta rigorile unor măsuri justificate chiar de un important conducător al lor, evreii din dreapta Prutului nu au făcut obiectul unei politici antisemite decât în forma sa cea mai uşoară. Li s-au impus amenzi uriaşe (celor bogaţi), au fost scoşi la muncă obligatorie (unii), au fost internaţi în puşcării (alţii), atât şi nimic mai mult. Excepţiile au fost pogromul de la laşi (organizat şi executat de către germani) şi asasinarea în timpul rebeliunii legionare (21 – 23 ianuarie 1941) de către oamenii lui Horia Sima, a 116 evrei.

Tot aşa, pe o notă a Direcţiei Secretariat către Secretariatul de Stat al Muncii, cu privire la interzicerea ca evreii să aibă salariaţi creştini, Antonescu pune rezoluţia: „Cum puteam să iau o dispoziţie în contra intereselor româneşti, economice şi industriale? Am cerut ca românii să nu mai fie servitori la evrei. Nu am cerut nimănui ca să ia dispoziţii ca românii să nu mai fie meseriaşi la evrei sau în fabricile şi magazinele evreieşti unde au fost trimişi tot de mine să înveţe comerţul. “Aşadar, într-un regim acuzat astăzi de holocaust, generalul Antonescu trimitea pe români în fabricile evreieşti pentru ca aceştia să înveţe cum se face comerţul! Dar, cel mai mare merit pentru salvarea evreilor români de la deportare şi extermi­nare în sistemul concentraţionar nazist, revine tot lui Antonescu. El a refuzat constant, în ciuda presiunilor, să-i dea pe evrei germanilor. Reprezentantul lui Adolf Eichman, Gustav Richter, a stat degeaba doi ani la Bucureşti (1941 -1943), timp în care a „negociat” predarea evreilor români către nazişti. Din România lui Antonescu evreii au emigrat către Palestina (englezii, ce aveau acest teritoriu sub tutelă, limitau numărul imigranţilor) sau Spania şi Portugalia. Iar comportamentul acesta nu i-a fost dictat de oportunism, ci denotă firea contradictorie a generalului în care alternau momente de antisemitism virulent (verbal) cu toleranţă şi compasiune.

Este bine să ne imaginăm care ar fi fost soarta evreilor dacă legionarii ar fi preluat puterea prin rebeliunea cunoscută, în România. O spune acelaşi Antonescu, la mascarada numită procesul său: „Regimul Horia Sima sau ocuparea cu forţa a teritoriului nostru (de către Germania – n. n. ) ar fi însemnat omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniştilor, a tuturor cadrelor politice şi intelectuale, ar fi însemnat jefuirea, până la secare şi fără nici o contravaloare, a avuţiilor şi muncii româneşti. Am fi avut soarta Serbiei”. (Procesul mareşalului Antonescu, op. cit., II, pag. 165.). Este bine că se are puterea de a se recunoaşte acest fapt şi de către unii autori evrei: „Evreii din România îi datorează lui Antonescu atât viaţa cât şi moartea”

JOSEPH GOEBBELS – NEMULŢUMIT CĂ ROMÂNIA SALVA EVREI DIN TOATĂ EUROPA

În „Jurnalul” său,ministrul propagandei publice germane,îşi exprima făţiş nemulţumirea faţă de aliatul lui Hitler,Mareşalul Ion Antonescu.”Lucrurile din România se desfăşoară aşa cum m-am temut.Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei.Minorităţile noastre sunt asuprite,Reich-ul şi-a dat atâta osteneală degeaba!”.

„Despre guvernatorul Alexianu,căpitanul comandor de marină Georg Mensink,comandantul militar german al zonei maritime Odesa,ne-a informat că s-a organizat,cu aprobarea autorităţilor de la Bucureşti plecarea din portul Constanţa,fără o escortă adecvată,a numeroase vapoare cu evrei din România şi refugiaţi în România din diverse colţuri ale Europei,cu destinaţia Palestina.Se va pune în vedere autorităţiolor de la Bucureşti,domnului vicepreşedinte Mihai Antonescu,oprirea de îndată a unor asemnea transporturi şi eventual demiterea lui Alexianu.”

„Reprezentanţii noştri de la Bucureşti,domnii Killinger şi Clodius,vor trebui să atragă hotărât atenţia guvernului Antonescu,că Reich-ul german face eforturi şi sacrificii enorme pentru purtarea războiului şi obţinerea victoriei finale şi noi nu înţelegem şi nu acceptăm faptul că din Transnistria administrată de români au plecat nenumărate vagoane cu alimente pentru ajutorarea Franţei…Ba mai mult,profesorul Alexianu,guvernatorul Transinistriei,aservit total prieteniei cu profesorii universitari din Franţa,şi-a permis să dirijeze special un vagon special cu ajutoare alimentare Facultăţii de Drept din Bordeaux,un centru plin de masoni şi evrei care menţin legătura deschisă şi pe faţă cu duşmanii Reich-ului.”

Extrasele de mai sus au fost depuse de Şerban Alexianu,fiul fostului guvernator al Transnistriei,la dosarul aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justţie,care a judecat recursul declarat de Parchet împotriva decitiei Curţii de Apel Bucureşti,care a hotărât reabilitarea parţială a Mareşalului Antonescu,a lui Gheorghe Alexianu şi a altor colaboratori apropiaţi ai Mareşalului,judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul Poporului în 1946.Oare ordinele cui le-a executat Parchetul?Ale americanilor ori ale evreilor?