Nu am mai scris de multă vreme pe blogul meu. Ca întotdeauna în ultimii ani, foarte ocupată cu nepoțelele și cu alte griji, dar, așa cum mai subliniam o dată, – nu am prea postat articole și din cauza scârbei față de tot ce se întâmplă dincoace de Prut. De fapt – și dincolo de Prut…
Am plecat în Germania, însoțindu-mi fiica și nepoțelele, ce urmau să treacă un control medical anual obligatoriu, ele fiind și cetățence germane (au și cetățeniile RM, Ro). Am plecat pe o săptămână, dar am stat o săptămână… și două luni. Cu starea de urgență, cu zboruri de avion anulate, cu toate controversele și nedumeririle trăite în aceste luni.
M-am ocupat de fetițe cu on-line-urile lor – de la școală și de la grădiniță -, cu on-line-urile în paralel ale fiicei, care le predă nemților vioara.
Iar nopțile – ascultam informații și experți, medici și analiști de tot felul.
Am depozitat și impresiile, pe etape, ale acestei perioade a ”statului acasă”, cu cele bune, parcă, la început, dar și cu numeroasele nelămuriri de mai târziu.
Sunt extrem de multe de spus, dar lumea e suprasaturată de atâtea ”noutăți” și materiale de tot genul. Totodată, cred că majoritatea celor mai vârstnici vor fi de acord cu mine că intimidarea asta, înfricoșarea și sperierea, în special a ne-tinerilor, a atins cote înspăimântătoare. Nu spun de transformarea, mai ales, a acestei părți de populație într-o categorie a ”legumelor umane domestice”, ci de promovarea insistentă a ideii că cei mai bătrâni de 63 de ani sunt vulnerabili, sunt atribuiți grupului de risc, ei repede se îmbolnăvesc și – ”nu e clar” – cât se vor mai încăpățâna să nu moară? Ai senzația că stă la spate sau îndărătul monitoarelor de tot tipul AIA cu o coasă în mână și abia așteaptă să te prindă la o cotitură când duci gunoiul afară, ca să te ”reteze”…
Dar ce să gândim noi, ca bunici, care avem în grijă nepoțele încă mici, noi, care avem și rolul de părinți? Să ne abandonăm angajamentul de a-i ajuta pe copii în creșterea nepoților noștri și să stăm imobilizați acasă?
Eu cred că sunt prea multe semne de întrebare legat de niște guvernări aservite unor interese străine dubioase, de niște tăceri ale unor bresle de specialiști, care, laolaltă, tot ”vânzare de neam” se cheamă…
Eu cred că nu există curaj al clasei politice de a discuta curajos această problemă și, mai ales, cum s-au grăbit decidenții să profite politic de o situație dezastruoasă… Cât de gravă este problema bolnavilor de orice alte maladii, care nici până acum nu au acces la spitalele care nu îi internează dacă nu au coronavirus…
Iată ce mai putem citi:
Impactul regimului de autoizolare/izolare/carantinare în contextul pandemiei Covid-19 asupra funcționării cotidiene și sănătății mentale- rezultatele unui chestionar online – http://www.scumc.ro/impactul-regimului-de-autoizolare-izolare-carantinare-in-contextul-pandemiei-covid-19-asupra-functionarii-cotidiene-si-sanatatii-mentale-rezultatele-unui-chestionar-online/
L’université de Cambridge passe 100% online pour la prochaine année scolaire
Și cum va fi mai departe, dacă, de exemplu, pentru anul viitor, Universitatea Cambridge a trecut deja 100% la metoda de studiu on-line, model ce poate fi impus tuturor, în timp ce nici România, nici R.Moldova nu sunt Anglia și nici copiii din acest spațiu nu au aceleași posibilități? Iată în România s-a discutat, printr-o moțiune de cenzură, situația privind învățământul.
Și încă ceva. M-am întors recent cu greu recent din Germania. Pentru că s-a anulat cursa de avion, am căutat o altă cale și am venit cu microbuzul. Am mers 41 de ore, cu frica de a fi plasată în autoizolare pe teritoriul României, dat fiind că, din 2014 (cetățenia mi-am redobândit-o în 1992), dețin pașaport cu domiciliul în România. Nu pentru că – așa cum mi-au reproșat unii – nu mi-ar plăcea, ca să vezi, să stau izolată în vreun hotel pe la Constanța, ci pentru că m-am pornit spre casă, unde mă aștepta un soț, ne-tânăr și el, lăsându-mi nepoțelele în Germania, lângă care era, oricum, mai bine decât oriunde în altă parte. Aici remarca ar fi că – știind autoritățile române situația cu basarabenii cărora le-au emis și remis pașapoarte cu domiciliul în România, – era cazul să facă niște specificări clare pentru basarabenii în tranzit spre Basarabia în Hotărârea de Guvern, trecându-i la excepții, ei deținând și pașaport al RM. Un deținător a două pașapoarte deține și dreptul de a decide unde respectă perioada de autoizolare în situații critice și excepționale.
De aceea, am stat în distres 33 din cele 41 de ore, până am trecut frontiera românească din partea Ungariei, unde controlul a fost efectuat de funcționari unguri. Tot ei amendând-o pe o doamnă din microbuzul nostru, pentru că ”depășise” cu … două zile staționarea permisă pentru 3 luni în spațiul UE. În timp ce am auzit cu urechile mele cum autoritățile moldovenești au promis că punctele de trecere vor fi informate că ”e pandemie, frontierele mai sunt – într-un fel – închise, iar zborurile avia regulate inexistente” și oamenii nu pot reveni la casele lor când vor. Doamna venea de la nepoțelul născut acum 3 luni – căci de aceea a și mers în Germania la copii. Doamna nu a primit nici bon, nici chitanță, nicio dovadă că a plătit 40 de euro.
Un lucru pe care l-am apreciat este că nu a fost coada infernală în punctul de trecere Borș așa cum văzusem la Nădlac în ajun, fapt trist, care mă făcuse să le scriu prietenilor care m-au ghidat și monitorizat tot drumul, întrebându-mă cum mă simt, că ”m-am pornit, prin infern, spre Chișinău”. Ei, infernul nu a fost. Dar legile și hotărârile celor două state românești trebuie să fie clare, neinterpretabile, iar cetățeanul să nu se confrunte cu ARBITRARIUL. Căci asta încă am văzut.
Muuulte avem de învățat din noua situație globală, continuând a ne căuta identitatea între globalizare și suveranizare, între creștinism și neomarxism – căci această luptă se dă acum la nivel planetar…
Vitalia PAVLICENCO
