”Arta conversaţiei”, de Ileana Vulpescu, este unul dintre romanele mele preferate. Iată un fragment adecvat pentru Paștele Blajinilor: „Eu n-aş pleca niciodată din ţară. Eu sunt abia a doua generaţie-ncălţată, cum să plec eu aşa departe? Dacă n-ar fi venit războiul, aş mai fi avut poate şi astăzi bunici la ţară, un unchi preot şi-altul învăţător, tot la ţară, un neam întreg la ţară. Pavele, tu, care eşti copil de ţărani, ai să-nţelegi ce-ţi spun eu acum. O durere-a vieţii mele, ceva ce simt şi nu spun nimănui, e că nu mai am pe nimeni în satele de unde-mi trag obîrşia. Nişte morminte-n cimitir, la care-abia de-ajung, o dată pe an, s-aprind o lumînare. Sunt sigură că fetele mele n-au s-o mai aprindă nici pe asta. Şi mă duc doar la cimitir la Cernaţi, la neamul Mamei; la bieţii mei bunici din Moldova n-am ajuns niciodată, nici măcar nu ştiu unde e satul lor. Nici Mama nu i-a cunoscut, dar ea cu Tata mergeau în fiecare an la mormintele lor. Eu n-am fost niciodată şi poate că n-am s-ajung niciodată la mormintele lor.
– Pentru ei n-are nici o importanţă…
– Pentru mine are importanţă; pentru mine, nu pentru ei. Mormintele sunt puntea spirituală dintre cei vii şi trecut. Sunt rădăcinile continuităţii noastre spirituale. Cinstindu-i pe morţi, pe tine te cinsteşti, ideea perpetuării acestei cinstiri. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi, adaug eu, te vor cinsti fiii tăi. La toate sărbătorile, cimitirele noastre sunt pline. O pală de vînt a eternităţii bate-atunci în sufletul nostru.”
„Cînd aşezări întregi erau arse, pustiite, omului nu-i mai rămînea decît să-şi plîngă amărăciunea în faţa unui mormînt şi tot acolo s-azvîrle sămînţa unei flori, sămînţa speranţei că şi pe mormîntul lui avea cineva să verse-o lacrimă şi să răsădească o floare, îi rămînea speranţa că nu e totul zadarnic. O brumă de speranţă. Oare-n faţa cîtor morminte, a cîtor vetre arse, a cîtor ogoare pîrjolite o fi stat românul pînă să se prelingă din el bocetul, ca un fir de apă ce urcă din adîncuri spre faţa pămîntului, fiindcă acolo nu mai încape?” – se gîndi Sînziana.”
Pavel se gîndea la mormintele fără semn peste care călcăm în fiecare zi. Morminte cărora nu mai fusese vreme să le pună cineva semn, pe care tot vremea să-l şteargă. Se gîndi la ţăranii de-acum două mii de ani de prin locurile lui, din Apuseni, peste care năvălise un împărat mare de la Roma, un împărat mare ca toţi împăraţii. Cît or fi plîns ţăranii aceia. Venise un împărat mare, dintr-o ţară-n care trăiau poeţi, gînditori, constructori, dar ţăranii aceia n-aveau cum şi nici cînd să afle de poeţi, de gînditori, de constructori; la ei, n-ajungeau decît legiunile şi caii. Mai-marii ţăranilor îşi luaseră viaţa. Omul de rînd nu-şi ia viaţa. Supravieţuieşte înfrîngerilor, catastrofelor. Duce viaţa mai departe. Veniseră-apoi cînd unii, cînd alţii; iar morminte, cîmpii de morminte, iar lacrimi, iar sămînţă de flori şi de speranţă. Pe urmă, iar venise-un împărat, mare şi-acela… Cîte morminte, cîte morminte… Toată ţara un cîmp de flori ar trebui să fie pentru cîte oase-odihnesc în ea.”
„Şi-oi fi pe sub pămînturi domn / al oaselor ce drepte dorm”. Cîte oase, oare, s-or fi-ngropat la noi în ţarină pînă să răsară din ele vorbele astea?!”
„- Unor oameni le e sortit să plîngă-n viaţă mai mult decît altora. Şi unor popoare le e sortit să plîngă mai mult decît altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren, nici în autobuz, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobuz, mai ales cînd stau lîngă cineva mai bătrîn, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu pînă şi reţete de mîncare, de prăjituri. M-am gîndit la-nceput că deosebirea asta dintre noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decît faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii — albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochii care nu te văd. În nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gîndesc că ceva mai adînc decît temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care o caută pe a celui de lîngă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită.
Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţă, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămînea decît sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu care să-şi îngîne bocetul, care să le-ntindă un căuc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni. În timp ce alte naţii, care nu ştiau atîta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la cîmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa, rămînea-nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui…”
Viata mea a fost plina de absenta tatalui…
Pasarea Cand s-a intors /La puii ei cu hrana /Gasise cuibul gol /Si amutit / I-a cautat / Pana-i albise pana / Pan’ cand in cioc / Saminta a-ncoltit / (Grigore Vieru)
Mama mea, Agafia Bordeniuc, a fost invatatoare, intre 1940 si 1974, adica timp de 34 de ani. Dupa ce a invatat in Alunisul de bastina, apoi la Balti, a mers la Iasi. Imi povestea ca bunicii mergeau in caruta trasa de cai la Iasi, sa duca banii pentru studii. Acolo studia si sora mamei, la medicina. A invatat bine si a ramas cu amintiri pe toata viata. Eu as fi dat orice ca mama sa revada locurile de la Iasi, pe unde a calcat in adolescenta si tinerete, deoarece a revenit in Basarabia in 1940, la virsta de 19 ani, si nu s-a mai intimplat sa treaca inapoi Prutul. La granita i s-a luat un toc frumos si niste pantofi, „mai scumpi”, iar sora mamei, Dina, a cunoscut un intreg calvar prin „filtrele” sovietice, pina a ajuns la bastina.
Mama imi povestea din copilaria ei cum invatau si cum trebaluiau fratii si surorile prin gospodarie, avind si oite, si cai, si iaz, si mult pamint. Mai tirziu, prin 2002, eu am cumparat 
ceva din terenurile avute de bunici pe dealurile Alunisului, deoarece, la impartire in parcele si cote (in loc pamintul sa fie retrocedat detinatorilor si 
mostenitorilor lor de gradul I si II), s-a intimplat ca cei 8 ari de pamint, reveniti verisoarelor mele de la Alunis, Riscani, la deal, sa coincida cu exact locul ce apartinuse bunicilor, adica si mamei mele, adica si mie… I-am cumparat de la verisoara si pe ceilalti 22 de ari, de linga micuta casuta parinteasca de la marginea Alunisului, unde s-a nascut mama, ca sa nu-i vinda strainilor, Galea fiind nevoita sa plece cu sotul si patru copii in alt stat. Anul trecut am donat acei ari verisoarei ramase la Alunis.
Revenita in Basarabia, mama a lucrat in citeva sate ca invatatoare, plingindu-mi-se de tot felul de abuzuri din partea functionarilor si a administratorilor de scoli. S-a stabilit, dupa putin timp, in comuna Grinauti, linga Pelinia, aproape si de satul de bastina Alunis. In Grinauti s-a casatorit cu tatal meu, Victor Vangheli, invatator, ca si mama. El preda matematicile si istoria. Mai e de remarcat ca bunicul meu matern Petru Bordeniuc, din Alunis, a devenit si el, la tocmai 50 de ani! invatator la clasele primare, luind cite un pui de copil sub cojocel, ca sa-i incalzeasca, pe rind, sa reziste frigului. Asta mi-au spus-o locuitorii satului in timpul intilnirilor electorale. El a devenit invatator dupa ce isi mai aranjase cumva copiii, iar sovieticii ii luase averile.
Celalalt bunic, patern, Gheorghe, un mare agricultor, a fost mobilizat de sovietici la 16 aprilie 1945, neavind impliniti cu doar putin cei 50 de ani, dupa care se spune ca nu mai mobilizau, dar l-au terminat la scurt timp kaghebistii, fiind turnat chiar de sateni, luind cu el Biblia subsuoara si spunind continuu „ne-a mobilizat Antihristul”. Oameni din sat mi-au spus ca „turnatorii” au murit, cu totii, in chinuri, rind pe rind… Bunica mea paterna, Elisaveta, a murit la 86 de ani, asteptindu-si toata viata sotul, despre care s-a spus si ca era pe la sudul Ucrainei, dupa ce, cica, reusise sa scape de moarte si se ascundea sub alt nume, sa nu fie prins… Insa nimeni, in esenta, nu a mai stiut de el nimic. Bunica materna, Catinca, a fost o femeie exceptionala, vraciuia si gilcile la copii, dar nu stia sa citeasca, spre deosebire de bunicul Petru. Bunica stia, in schimb, sa danseze bine.
Bunica mea paterna a suferit, alaturi de mama, a doua tragedie – tatal meu a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia unora de a fi acceptat sa conduca el scoala, dupa ce mai multi ani a fost mama directoare, dar renuntase pentru ca astepta nasterea mea, avind-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinara in 
sumbrul an 1953, dupa moartea lui Stalin, cind au fost amnistiati mai multi fosti recidivisti, racolati si pentru a-l omori pe tata. In actul rusesc de deces scria „polnoe otdelenie golovi ot tuloviscia”, iar in cel moldovenesc, obtinut ca si duplicat mai tirziu, – „decapitare”.
Mama a ramas astfel, fara tata, adica fara sotul cu care studiau, la fara frecventa, la Institutul „invatatoresc” (pedagogic) din Balti. Mama nu a mai continuat, a fost toata viata cu „studii superioare incomplete”, a predat 34 de ani elevilor pina in clasa a opta limba romana (i se zicea „moldoveneasca” atunci) si franceza, pe care o stia foarte bine de la Iasi. S-au facut mai multe incercari sa o scoata pe mama din invatamint, pentru ca spunea „popor”, si nu „norod”, ca avea icoana in casa, a avut si atac de cord, dar a rezistat, fiind aparata si de unii fosti colegi de-ai tatei. Mama m-a invatat si pe mine, eu eram eminenta si medaliata la invatatura, dar a fost cu mine extrem de severa. A fost supercorecta in viata, nu s-a recasatorit, mai multi care au cunoscut-o ziceau ca e o „sfinta”.
Am avut rude in Romania, sora bunicii paterne Elisaveta – unchiul Anton si tanti Claudia, care veneau sistematic la rudele de la Grinauti, caci am locuit mereu cu bunica Elisaveta. Ei ne aduceau discuri romanesti, asa am ascultat-o pe Maria Ciobanu, pe alti cintareti romani, ca si „Balada” lui Ciprian Porumbescu, pe care a ajuns sa o cinte si fiica mea, Beatriz, violonista. Poate ca acest fapt m-a facut sa o dau pe Betty la o scoala de muzica si sa indrageasca vioara, ca si noi.
Apoi mama a cunoscut drama surorii mele abandonate de sot cu trei copii, pe care nu i-am abandonat, insa, sotul meu, Sergiu, si cu mine. Victoras, copilul cel mic al surorii, a murit, secerat de o pneumonie-fulger, in miinile mele, iar peste un an a plecat si mama, in 1987, din vina medicilor, care nu i-au administrat la timp heparina. Medicul curant al mamei este astazi consilier municipal din partea unui partid liberal. Ma uit cu lacrimi in ochi la el… Cind acest medic mi-a spus, am gasit imediat pe la cunostinte (ca asa era pe atunci) medicamentul, insa era deja prea tirziu. Deci, tot ucisa a fost. De medicina sovietica. A fost ucis tata, s-a prapadit si mama. Eu aveam 33 de ani. Mama vroia foarte mult sa mai traiasca, isi iubea pina la lacrimi, ca orice bunica, nepotii. I-a rezistat inima in timpul operatiei, dupa un consiliu al medicilor, insa au omorit-o neglijenta si indiferenta postoperatorie.
Mama a vrut sa mai lucreze cind a ajuns la pensie, dar a fost rugata sa cedeze locul altcuiva, fiind apoi resolicitata la scoala, dar nu a mai mers. A cunoscut si abuzurile gen un director, ce dadea personal salariile, isi oprea, din fiecare, cite o suma frumusica, „promitind sa o restituie mai tirziu”, ceea ce nu se mai intimpla. Mama s-a temut sa se plinga si ea cuiva, insa, spre sfirsitul vietii, acel director a orbit.
O rana in suflet, cu care mama a plecat in mormint, a fost fratele cel mare, Vasile, ofiter roman, prapadit pe la cotul Donului. L-au asteptat toata viata bunicii, fratii si surorile. Ca peste 50 si ceva de ani sa revina chiar ea, Liza, o femeie extrem de frumoasa, fiica unui preot de la Balti, pe pamintul unde s-a nascut Vasile, sotul ei drag, caci nici ea nu s-a mai recasatorit. Ea locuia la Iasi si a avut in gazda doi tineri de la Alunis, care au adus-o intr-o vara si pe ea in sat. Am fost cu sotul meu la ea si am stat de vorba. A ajuns, totusi, la Cotul Donului si a gasit scris numele lui Vasile printre cei cazuti. Nimic nu e intimplator in lumea asta! Am in vedere studentii basarabeni din Alunis, care au nimerit in gazda la ea…
Mama nu a apucat la viata ei conditii bune, caci rudele pe linia tatalui, nasii mamei au fost deportati.
Nu si bunica, pentru ca era deja vaduva. Aici nu este postata o fotografie a vreunui strabunic… Bunica mea paterna Elisaveta a ramas si ea fara mama la numai 6 ani… Cea mai mare sora a ei, care i-a crescut pe toti, careia ii ziceam Nanuca Valea, a murit la 101 ani. In copilarie mergeam la ea, la Balti.
Cind m-am casatorit eu, Sergiu i-a devenit mamei fecior si bunicai – nepot. L-au iubit enorm, ca si pe fiica mea, Betty, careia ii spuneau Beticuta, iar Sergiu le-a purtat un respect nemarginit. Sergiu, imi amintesc, ii gatea bunicii mincare de post… Sergiu stia ce e greul – cind i-a murit tatal, el, fiul cel mai mare, elev in clasa a sasea, avea in urma sa cinci frati si surori, ultima in burta mamei.
Mama a fost rezistenta. Pe acele timpuri, dupa ocupatia din 1940, a fost o invatatoare-model, vorbea liber, fara fituica, de la tribuna sedintelor raionale ale cadrelor pedagogice, o respectau invatatorii care o cunosteau, s-a ales cu multa recunostinta din partea fostilor elevi. Asa si nu a mai invatat bine rusa, pe care o vorbea mai greu.
Facea totul pe linga casa, pentru ca nu a fost mina de barbat la gospodarie. A trecut si caruta peste piciorul ei, cind aducea hlujdanii de la deal, rezolva o gramada de probleme barbatesti, fapt mostenit intru totul de mine. De fapt, viata noastra – a mea, a surorii, a mamei si a bunicii – a fost plina de absenta tatalui Victor… Cintecul lui Pavel Stratan „Visul” este extrem de dureros pentru mine…
Mama m-a invatat literele latine, imi arata pe ascuns niste revistute romanesti pentru copii, ma ajuta la franceza. Tocmai de aceea, impreuna cu foarte bine cunoscutul publicist si lingvist Vlad Pohila, cind am editat -cu doua zile aparind inainte de adoptarea in R.Moldova a grafiei latine in 1989 si de conferirea statutului de limba de stat – brosura „Sa citim, sa scriem cu litere latine”, am dedicat-o mamelor noastre. Mama nu a apucat bucuria sa ne vada la apartament, caci am adus-o pe ea si pe sora cu cei trei copii abandonati la Chisinau intr-o casa cumparata si am intors zece ani o datorie imensa pentru o casuta unde ne-am „gavozdit” 8 suflete, pe strada Armeneasca. Mama nu a apucat sa ne vada, pe mine si pe Sergiu, doctori in stiinta. Ea a murit pe 22 martie si am inmormintat-o in exact ziua cind Sergiu trebuia sa-si sustina teza. Am sustinut ambii tezele in toamna. Sergiu – in literatura spaniola a sec.XIX, iar eu in istoria limbii, sec.XVII. Asa ca intre altele, nu am avut nici eu, nici Sergiu, nici un vot impotriva din partea Comisiei de sustinere.
Am un gol imens si de neacoperit in suflet – de aceea e pentru prima oara cind am reusit sa scriu despre mama – pentru ca EA, care m-a facut romanca, cea care cinta „Seara pe deal” de Eminescu, „Pe linga plopii fara sot” si pentru care limba, literatura romana, Romania, istoria noastra erau valori de capatii, nu a apucat cu doar doi ani alte vremuri in Basarabia, cind s-a adoptat grafia latina si limba noastra drept limba de stat. Iar cind am trecut in 1987, pentru prima oara, frontiera cu trenul spre Iasi, am plins in hohote de emotii nestapinite, pentru ca am ajuns la aceasta clipa nemaicrezuta in viata noastra, dar si pentru ca nu a putut sa retraiasca si mama mea clipa de revenire in Romania.
Multe as mai fi putut spune despre mama, despre ce mi-a spus si ce nu mi-a spus in viata noastra, pentru ca parintii nostri au avut mereu in oasele lor bagata adinc frica si ea se temea sa-mi spuna chiar si ce s-a intimplat cu tata. Acum, dupa moartea ei, eu am adunat multe informatii, fiind obsedata de gindul de a scrie o carte – „In cautarea parintilor”.
Vitalia Vangheli-Pavlicenco
