Nici nu mai face să scrii, pentru că e înțeles de la sine. E o blasfemie! De Ziua Unirii Principatelor Române dodoniștii and K pângăresc centrul capitalei. Dar dacă populației noastre – este adevărat, manipulate și pe parcursul celor aproape 25 de ani după desprinderea, din păcate, doar formală!, de spațiul sovietic, rusesc, – îi place să stea lângă dodoni and K, nu știu dacă membrii unei asemenea societăți se mai pot numi cetățeni. După ce Rogozin și cu voroninii lui au pângărit Piața Marii Adunări Naționale, unde s-au obținut cele mai sacre realizări ale Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională, iată că acum cei care luptau pentru limbă și alfabet defilează și repângăresc Sfânta Sfintelor basarabenilor români alături de dodoni, care au devenit mai răi decât voroninii… Vitalia Pavlicenco
24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române
Conştiinţa poporului român despre unitatea sa etnică este străveche. Când românii din Ardeal coborau la iernat cu turmele lor în Câmpia Dunării sau dincolo de Dunăre, pe ţărmul mării, ei auzeau pretutindeni aceeaşi limbă şi vedeau aceleaşi obiceiuri. Tot aşa, când pescarii de la „baltă” treceau cu carele lor de peşte peste munţi, spre Braşov, Sibiu, Bistriţa şi mai departe, întâlneau aceeaşi limbă şi îşi dădeau 
seama că reprezentau unul şi acelaşi popor.
Cărturarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin au stăruit încă din secolul al XVII-lea asupra unităţii românilor, arătând că moldovenii cu muntenii şi cu transilvănenii una sunt şi „de la RÂM ne tragem”, din nobila obârşie a Romei.
Dar, dacă exista o conştiinţă populară şi una cărturărească asupra unităţii etnice româneşti, nuera, în schimb, şi o unitate politică, existând concomitent trei state: unul la miazăzi de Carpaţi, numit Ţara Românească (sau Muntenia), altul la răsărit, numit Moldova, şi un al treilea în interiorul lanţului Carpatic, numit Transilvania. Mihai Viteazul a fost singurul domn român care a reuşit să unească sub sceptrul său cele trei ţări româneşti, în anii 1599-1600. Această unire nu a durat decât puţină vreme, dar amintirea faptei sale nu s-a mai stins niciodată, rămânând îndreptar luminos pentru urmaşi. Primii care au reluat ideea de unitate naţională au fost reprezentanţii şcolii ardelene: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Inocenţiu Micu-Clain şi Ion Budai Deleanu.
Încă din 1772, într-un memoriu personal, semnat de mai mulţi înalţi dregători şi adresat Austriei, marele ban muntean, Mihai Cantacuzino, arăta avantajele ce ar decurge pentru Principatele Române, dar şi pentru pacea europeană, dacă Ţara Românească şi Moldova s-ar uni şi dacă noul stat s-ar bucura de protecţia comună a Austriei şi Rusiei.
Odată cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a devenit tot mai puternică şi a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, la data de 16/28 mai 1812, a trezit şi mai mult conştiinţele pentru intensificarea eforturilor în scopul făuririi statului naţional român.
Adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5/17 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea să ia legătura „cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi stăpânire şi ocrotiţi de aceeaşi putere”. Tudor adăuga: „urmează să ştim cele ce se fac acolo, să le vestim acestea de aici ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga, deopotrivă, dreptăţile acestor principaturi, ajutându-ne unii pe alţii”.
Cărturarii români doreau atunci, din adâncul fiinţei lor, unirea celor trei ţări româneşti. Imaginea Daciei vechi, a ţării lui Burebista şi Decebal, ce se întindea pe ambele laturi ale Carpaţilor, domina spiritele. Încă din 1818 învăţatul Dionisie Fotino a publicat „Istoria vechii Dacii”. Mihail Kogălniceanu a scos la Iaşi, în 1840, publicaţia „Dacia literară”. Transilvăneanul August Treboniu Laurian, împreună cu munteanul Nicolae Bălcescu, au început să dea la iveală, din 1845, la Bucureşti, „Magazinul istoric pentru Dacia”, editat în cinci volume.
Muntenii, într-un memoriu, cereau domnitorului Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”. Numele strămoşilor ajungea să aibă semnificaţia unui adevărat program politic: înfăptuirea statului românesc unitar, care răspundea unei necesităţi politice, economice, sociale şi culturale. Astfel, se instituia unirea vamală dintre Muntenia şi Moldova, aplicată de la 1 ianuarie 1848, precedată de convenţia de comerţ din anul 1835.
În 1842 tinerii din Muntenia au oferit tronul acestei ţări lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care însă a refuzat să-l primească, de teama intervenţiei Imperiului arist. Unul dintre dezideratele partidei naţionale din Moldova, publicate de Mihail Kogălniceanu în august 1848, la Cernăuţi (Bucovina), era Unirea Principatelor.
În timpul domniilor lui Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, ideea unirii a pătruns adânc în spiritele românilor, pe care domnitorii o susţineau. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „Pentru a fi… interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale valaho-moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor”.
Într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiul Crimeii (1856), Grigore Alexandru Ghica cerea, de asemenea, în chip hotărât, unirea Principatelor Române. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declara: „Măria-ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări”.
Noile divanuri ad-hoc, alese în octombrie 1857, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante: – respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; – unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România;
– prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării noastre;
– neutralitatea Principatelor;
– putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Prin Convenţia prevăzută de Tratatul de la Paris, încheiată la Osborne, în ziua de 7/19 august 1858, s-au hotărât următoarele:
– Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite;
– la Focşani va exista o Comisie Centrală care va pregăti legile;
– tot la Focşani va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică spre a forma, la nevoie, una singură;
– fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă. În acest fel, Convenţia devenea noua Constituţie.
Conform noii Constituţii, moldovenii au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
În Muntenia se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domnitori.
Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale au reuşit să aleagă ca domn, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu, scria: „Tot Bucureştiul era în picioare, de la Filaret şi Dealul Mitropoliei până la Băneasa, mişcat de această veste salvatoare şi strigând din rărunchii inimii: Trăiască Unirea!
Trăiască Cuza Vodă! Trăiască Roşii şi Albii! Trăiască boierii şi poporul! Bucuria era în culme. Toţi îşi deteră mâna şi se sărutară ca nişte fraţi. Nu mai erau resimţite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieşeau din ochii tuturor”. A fost unul din rarele momente de concordie naţională pe care le-au trăit românii în istoria lor.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, care a provocat o mare însufleţire în Moldova,
Muntenia şi Transilvania, înaintaşii noştri au ştiut să împace textul Convenţiei de la Paris (din 7/19 august 1858), cu dorinţa ţării întregi. Astfel, lupta pentru unire a înregistrat un succes răsunător, dubla alegere însemnând începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului naţional român.
Sugestivă pentru entuziasmul populaţiei româneşti, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este telegrama trimisă de locuitorii judeţului Fălciu: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit, slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atât de mare cât nu o poate scrie niminia. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice. Îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge la ale Măriei Tale, să ne pui la cale până la sfârşit. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine Voitor şi slobozitorul neamului ţărănesc”.
NOTE:
- General Vasile Milea ş.a., Istoria militară a poporului român, volumul IV, Editura Militară, Bucure ti, 1987ș
- I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodă, In memoriam, Editura Junimea, Ia i, 1973ș
- Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973 colonel (rtr.) Constantin CHIPER
Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa românilor
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la data de 20 martie 1820, într-o mahala a localităţii Bârlad. Părinţii săi, vornicul Ioan N. Cuza şi Soltana Cozadini, de obârşie greacă, i-au asigurat o copilărie fericită la moşia lor din localitatea Bărboşi, judeţul Fălciu (a nu se confunda cu Barboşi de Galaţi). Şi-a făcut studiile gimnaziale în Iaşi, în cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desăvârşindu-şi instruirea la Paris, unde a urmat liceul şi apoi cursuri de medicină şi de drept.
În perioada 1837-1840, Alexandru Ioan Cuza (Alecsandru Ioan Cuza, după unele surse) a fost cadet în armată (aspirant la gradul de ofiţer), la arma cavalerie. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecătoriei Covurlui, însă în octombrie 1845 şi-a dat demisia, participând alături de tinerii revoluţionari români la pregătirea revoluţiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreună cu tatăl său, Ioan, cu Costache Negri, cu Vasile Alecsandri, precum şi cu alţi nouă revoluţionari socotiţi periculoşi. Toţi au fost transportaţi în câteva căruţe, la Galaţi, şi îmbarcaţi pe o corabie, pentru a fi trimişi la Constantinopol.
Intervenţia hotărâtă a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu şi a Ecaterinei (născută Sturza, la Miclăuşeni, lângă Roman) cu care se căsătorise, la data de 30 aprilie 1844, la Soleşti, judeţul Vaslui, şi a consului englez, Cumingam, a reuşit să devieze corabia ce se îndrepta spre Măcin, ajutându-i să scape cu viaţă. În luna mai 1848 Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de la Blaj, alături de alţi revoluţionari moldoveni, munteni, bănăţeni şi transilvăneni.
După un autoexil, la Paris şi Constantinopol, Cuza a revenit în Moldova, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), adept al unirii Principatelor Române.
În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alexandru Ioan Cuza a fost numit Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, lucrând în Galaţi până în anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iaşi, până în 1853 și agă (şef al poliţiei), în anii 1853-1856, în Iaşi. La data de 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (reprezentant al domniei) cu drepturi depline în administrarea oraşului Galaţi şi, de la data de 7 iulie 1856, pârcălab (administrator) al portului şi oraşului Galaţi.
În timpul caimacanului Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza a fost încadrat în armată, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie / 6 mai 1857), căpitan (28 aprilie / 10 mai 1857) şi maior (3/15 mai 1857). Interceptând o scrisoare a lui Nicolae Vogoride, din care rezulta intenţia acestuia de a falsifica alegerile, Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipărire şi difuzare, compromiţându-l pe caimacan. Alexandru Ioan Cuza şi-a dat demisia din armată, la data de 6/18 iulie 1857, protestând împotriva acestui act antiunionist.
După repetarea alegerilor, în septembrie 1857, Alexandru Ioan Cuza a fost rechemat în armată, avansat colonel, şi numit în înalta funcţie de locţiitor al hatmanului miliţiei. Ales deputat de Galaţi şi membru al Divanului ad-hoc de la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la pregătirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859.
Cu mare entuziasm şi deosebite eforturi, forţele unioniste din Moldova şi Muntenia (Ţara Românească) l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn, atât în Moldova (la data de 5/17 ianuarie 1859), cât şi în Muntenia (la 24 ianuarie / 5 februarie 1859), această dublă alegere având un extraordinar ecou pe toată întinderea pământului românesc, de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.
Până la 11/23 februarie 1866, când a fost obligat să abdice, de către potrivnicii ţării din interior şi exterior, Alexandru Ioan Cuza a organizat înfăptuirea unor reforme progresiste în domeniile: militar, politic, economic, învăţământ şi cultură, legislaţie. În timpul domniei sale s-au adoptat măsuri pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, inclusiv cea dintâi împărţire administrativă a teritoriului României, în judeţe, oraşe şi comune. A fost modificat sistemul de măsuri şi greutăţi, acesta fiind înlocuit cu sistemul european, în vigoare şi astăzi. Au fost adoptate Codul penal şi Codul Civil modern (napoleonian) precum şi alte acte legislative, în spirit european, potrivit cărora se impunea egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a impozitelor. Au fost organizate comerţul, meseriile, industria şi transporturile.
În timpul domniei sale a fost promulgată legea pentru organizarea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar de 4 clase devenea obligatoriu, general şi gratuit şi au fost aşezate pe baze temeinice învăţământul secundar şi superior, acesta din urmă fiind beneficiar al înfiinţării universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). S-a generalizat folosirea alfabetului latin în administraţie şi învăţământ.
Ajutat de sfetnici apropiaţi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza a desfiinţat claca şi a împroprietărit ţăranii, rămânând permanent în conştiinţa lor, a adoptat legea electorală şi a înfăptuit secularizarea averilor tuturor mănăstirilor, toate acestea fiind acţiuni energice şi curajoase, care au contribuit la progresul general al ţării şi racordarea României la cerinţele civilizaţiei europene.
Chiar dacă s-au eludat unele dispoziţii ale Convenţiei de la Paris, din 7/19 august 1858, care a funcţionat drept Constituţie a ţării, la data de 2/14 mai 1864 a fost dizolvată Adunarea Deputaţilor şi s-au adoptat, prin decret, Legea electorală şi Legea rurală.
Activitatea autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza a fost impusă de nevoia accelerării reformelor şi a luptei împotriva conservatorilor şi a unor proprietari care se opuneau reformelor progresiste.
Domnul Alexandru Ioan Cuza a acordat o atenţie specială Armatei Române, punând în practică multe dintre prevederile programelor stabilite în anul 1848. Cu sprijinul miniştrilor de război Constantin Milicescu, Ion Emanoil Florescu şi Savel Manu, Armata Română a fost organizată pe baze moderne, adoptându-se următoarele măsuri progresiste:
– dislocarea, în luna martie 1859, a unor unităţi de infanterie şi cavalerie din Iaşi, la Bucureşti, şi mutarea altora din Bucureşti la Iaşi, pentru omogenizarea armatei;
– organizarea Taberei Militare de la Floreşti, Prahova, care şi-a desfăşurat activitatea în perioada aprilie-septembrie 1859, aici instruindu-se 12.000 de ostaşi din Moldova şi Muntenia (din armele infanterie, cavalerie, artilerie, grăniceri şi dorobanţi) și aprofundându-se apropierea sufletească şi înţelegerea originii comune;
– înmânarea, la data de 1/13 septembrie 1863, în cadru solemn, pe Câmpia de la Cotroceni, a noilor steaguri (drapele de luptă), cu culorile roşu, galben şi albastru, pe care erau scrise cu fir auriu cuvintele HONOR ET PATRIA, precum şi numărul şi numele unităţii militare. Cu acest prilej, domnul a ţinut o emoţionantă cuvântare: „Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez onoarea Ţării. Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copii voştri! Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţii, ordinii şi a disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul Ţării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate victoriile şi virtuţile militare, care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: ONOARE ŞI PATRIE! Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus, cu Ţara întreagă, în voi. Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”;
– introducerea uniformei militare comune şi a echipamentului unic pentru ofiţeri şi trupă;
– extinderea aplicării Codicei Penale şi a Regulamentului Serviciului Interior moldovean în întreaga armată;
– unificarea instrucţiei la toate armele din compunerea armatei;
– înfiinţarea Statului Major General (12/24 noiembrie 1859), menit să coordoneze întreaga activitate din armată;
– unificarea Ministerului de Război din Moldova cu cel din Muntenia (Ţara Românescă), în 1860, numindu-l în fruntea noului organism de conducere a armatei române pe colonelul Ion Emanoil Florescu, avansat ulterior la gradul de general, în luna mai 1860;
– crearea unui corp specializat de administraţie şi intendenţi (august 1860);
– crearea unui corp specializat de genişti militari (octombrie 1860);
– unirea întregii flotile de Dunăre într-un corp unic (octombrie 1860);
– organizarea Serviciului Sanitar Unificat sub conducerea dr. Carol Davilla;
– centralizarea şcolilor militare, mai întâi la Iaşi, apoi mutarea lor în Bucureşti, şi unificarea programelor de învăţământ ale acestora;
– înfiinţarea şcolii militare regimentare şi a şcolii militare de gimnastică;
– înfiinţarea de noi unităţi militare şi reorganizarea pe principii moderne a celor existente;
– înfiinţarea de noi cazărmi pentru cazarea trupelor (în Ploieşti a fost construită, în anul 1863, cazarma de pe strada Torcători, pentru cartiruirea Batalionului 1 din Regimentul 7 Linie- Infanterie Bucureşti-Ploieşti, şi cartiruirea unui escadron de cavalerie într-o cazarmă situată pe strada Rudului);
– dotarea armatei cu mijloace moderne de luptă, provenind atât din import (Franţa, Italia şi Belgia), cât şi din ţară, pentru aceasta fiind înfiinţate noi unităţi manufacturiere de fabricaţie şi reparaţie a armamentului: Pirotehnia de la Bucureşti, Pulberăriile de la Lăculeţe (Dâmboviţa) şi Târgşor (Ploieşti), Arsenalul Armatei din Dealul Spirii (1863), Fonteria de la Târgovişte, pentru construirea ţevilor de tun;
– creşterea numărului personalului militar, în anul 1865 efectivul armatei permanente ridicându-se la 19.365 de ostaşi, iar cel al trupelor teritoriale fiind de 24.548 de oameni, aşa cum îi comunica Împăratului Napoleon al III-lea, sfetnicul său.
În pofida acestor realizări deosebite, la sfârşitul anului 1865, forţe ostile din interior şi exterior i-au pregătit abdicarea domnului Alexandru Ioan Cuza. La data de 11/23 februarie 1866, mult după miezul nopţii, complotiştii sprijiniţi de generalul Nicolae Haralambie, comandantul garnizoanei militare Bucureşti, şi conduşi de comandantul gărzii palatului, maiorul Dimitrie Lecca (care va deveni ministru de război în noul guvern), au intrat în Palatul Domnesc. Domnul Cuza a iscălit actul de abdicare, fără a opune rezistenţă. În cursul aceleiaşi nopţi, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să părăsească Bucureştiul, îndreptându-se spre Ploieşti, Predeal, Braşov şi, mai departe, spre Viena. Criticând acest act odios, marele poet Mihai Eminescu scria: „Vor trece anii şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine, de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…). Căci 11 februarie este un act de laşitate şi ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”.
Alexandru Ioan Cuza a peregrinat prin Austria, Italia şi Germania. În momentul plecării se aflau de faţă membrii locotenenţei domneşti şi ai guvernului, cărora Alexandru Ioan Cuza, cu aleasă demnitate, le-a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”.
Alexandru Ioan Cuza s-a stins din viaţă la data de 15/27 mai 1873, ora 1:30, sub privirile neputincioase ale soţiei sale şi ale medicilor, la hotelul „Europa”, din Heidelberg (Germania), care-l găzduise până în ultima clipă a vieţii. Pe certificatul de deces, principesa Elena Cuza a tăiat locul naşterii Bucureşti, scriind, corect, Bârlad. După obţinerea paşaportului de către agentul diplomatic al României la Berlin, Theodor Rosetti (cumnatul său), la data de 24 mai rămăşiţele pământeşti ale fostului domn au fost transportate în ţară, cu trenul mortuar, şi au ajuns la Ruginoasa, judeţul Iaşi, la 27 mai 1873. Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat, la 29 mai 1873, în incinta bisericii din curtea conacului familiei de la Ruginoasa, care fusese cumpărat de la Mihail Sturza, vărul principesei Elena Rosetti-Cuza. La slujba religioasă au participat mii de ţărani, precum şi prietenii devotaţi, din rândul cărora nu lipseau: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădişteanu, Petru Poni. În cuvântul omagial rostit la mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu spunea: „Nu greşalele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”. În ianuarie 1944 osemintele domnlui Cuza au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, alături de osemintele fostului domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711).
Aşa cum aprecia sfetnicul său, Mihail Kogălniceanu, domnul Alexandru Ioan Cuza şi-a scris singur istoria: „Faţa ţărei este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a făcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost dată, când l-am proclamat domnitor.”.
În conştiinţa românilor Alexandru Ioan Cuza a fost şi rămâne cel dintâi domn al României moderne, întemeietorul statului naţional român modern. El a condus cu inteligenţă şi dăruire acţiunea de propăşire a României pe drumul modernizării. Cu tenacitatea unui om hotărât să meargă până la capăt cu reformele, el a depăşit atât obstacolele create pe plan intern de conservatorii şi liberalii radicali, cât şi obstacolele externe venite din partea marilor puteri vecine. În timpul domniei, Alexandru Ioan Cuza s-a străduit să introducă statul pe calea civilizaţiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeaşi sorginte latină ca şi cea românească, având un sprijin de nădejde în Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.
Alexandru Ioan Cuza a avut un caracter integru, a fost un om sincer şi cu vederi largi, fără a avea idei extremiste. Era spiritual, inteligent, popular şi iubit de popor. N-a dorit să facă cu orice chip carieră sau să pună în umbră pe ceilalţi prin mari însuşiri. Nu era orator de talia lui Mihail Kogălniceanu, nici talentat ca Vasile Alecsandri şi nici nu avea prestigiul lui Costache Negri. Era, în schimb, o fire dezinteresată, ce nu se folosise de slujbele avute în administaţie pentru a face avere. Nici ca domn n-a avut mare avere.
Privind în timp, fără ură şi părtinire, Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria, în 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism”. Poetul Mihai Eminescu îl aprecia pe domnul Alexandru Ioan Cuza ca pe „unul dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în ţările Dunării române”.
Cu trecerea timpului prestigiul lui Cuza a crescut, în ciuda faptului că marii moşieri, liberalii radicali şi vârfurile clerului bisericesc nu-i păstrau o amintire frumoasă. La cererea poporului, partidele de guvernământ au fost nevoite să atribuie denumirea Alexandru Ioan Cuza unui număr de 16 localităţi rurale, precum şi unor şcoli din judeţele Vaslui, Neamţ, Iaşi, Galaţi, Vrancea, Bacău, Prahova, Călăraşi, Kahul şi Ilfov.
De asemenea, numele domnlui şi cel al principesei Elena Cuza au fost date unor străzi, bulevarde şi pieţe. Domnului, soţiei sale şi sfetnicilor apropiaţi le-au fost realizate monumente de for public (istorice) şi busturi, cum sunt cele din: Iaşi, Craiova, Galaţi, Focşani, Râmnicu Sărat, Huşi, Bârlad, Brăila, Ploieşti, Bucureşti, Floreşti (județul Prahova), Gorgota (județul Prahova), Heidelberg (Germania), Chişinău (Republica Moldova), Gura Galbenă (Raionul Cimişlia, din Republica Moldova). S-au realizat mai multe muzee, cele mai bine dotate şi documentate fiind la Iaşi, Galaţi, Ruginoasa (județul Iași) şi Focşani. Au fost scrise multe cărţi cu caracter istoric şi beletristic şi au fost realizate compoziţii muzicale, picturi şi lucrări grafice.
NOTE:
- General Vasile Milea ş.a., Istoria militară a poporului român, volumul IV, Editura Militară, București, 1987
- I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodă, In memoriam, Editura Junimea, Iași, 1973
- Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973
colonel (rtr.) Constantin CHIPER
