Consiliul Unirii invită grupurile politice și asociative proeuropene, pe toți românii, la Manifestarea de la 1 Decembrie – Ziua Națională a României

PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS UNIRE … Pe-al nostru steag e scris unire (versuri) – YouTube
https://www.youtube.com/watch?v=u5YrOuUypmo&list=RDjEUfTba6ZE8&index=5

Trăiască RegeleÎn pace și onor
De țară iubitorȘi-apărător de țară.
Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.
O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susține cu a Ta mână
Coroana Română!
Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.
Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.
O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Țara Română!

Trei culori cunosc pe lume,
Amintind de-un brav popor,
Ce-i viteaz, cu vechi renume,
În luptă triumfător

Multe secole luptară
Străbunii noștri eroi,
Să trăim stăpîni în țară,
Ziditori ai lumii noi.

Roșu, galben și albastru
Este-al nostru tricolor.
Se inalță ca un astru
Gloriosul meu popor.

Suntem un popor în lume
Strâns unit și muncitor,
Liber, cu un nou renume
Și un țel cutezător.

Azi partidul ne unește
Și pe plaiul românesc
Socialismul se clădește,
Prin elan muncitoresc.

Pentru-a patriei onoare,
Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim.
Cu alte neamuri sub soare,
Demn, în pace, să trăim.

Iar tu, Românie mîndră,
Tot mereu să dăinuiești
Și în comunista eră
Ca o stea să strălucești.

sa ridem cu Dodon , Usatii dar si cu gangsterii razboinici din AIE …”Desi Romania a anuntat ca nu ne mai da bani, constatam ca prima transa de 60 de milioane de euro figureaza in continuare in bugetul de anul acesta. Rectificarile la buget au fost aprobate astazi in lectura a doua, insa imprumutul nu a fost exclus, intrucat, spune ministrul Finantelor, legea cere acest lucru. Cu acesti bani doar pe hartie, tabloul va fi unul dramatic, sustine Anatol Arapu.” …

Россия. «БОЛЕЕ СИЛЬНОЙ СТАТЬИ Я,ЛИЧНО, НЕ ЧИТАЛ!»
BY PRESSFOT · НОЯБРЬ 21, 2015

Летающий миньон! Ещё нет в магазинах! За 299 грн.
Ажиотаж. Тысячи людей приобретают эту игрушку своим детям!
Тысячи парней и девушек ждут тебя!
Увлекательные знакомства на Beso.ru
Разместить рекламу
Михаил Михайлович Вистицкий

Председатель Объединенного комитета ветеранов ВДВ, ГРУ, Спецназа, Флота и Морской пехоты России, Михаил Михайлович Вистицкий в День ВДВ, 2 августа, написал эмоциональный пост в FB , где показал, что такое офицерская честь и совесть.
«…Есть такие слова, в песне «Голубых Беретов»: « Всегда голубые погоны – чернеют на наших плечах!» У нас в роте было 27 человек из Украины, и что, скажите, они мне все теперь враги? E сли захотели жить без Януковича и его банды жуликов и воров???
Нет, из-за полит-конъюнктуры, не заставите меня считать моих друзей, врагами.

Мне сейчас очень часто пишут диванно-компьютерные вояки, мол, что Вы молчите, выскажете свое мнение, про фашистов и т.д.
В качестве ответа могу задать им вопрос:

Мы кто Вам??? Воины добра????? Тогда почему мы всё время воюем НЕ на своей земле??? Тогда почему НАС в Польше, в Финляндии, в Венгрии, в Чехии и Словакии, в Германии, в Латвии, в Литве, в Эстонии, в Афганистане, в Приднестровье, в Чечне, в Грузии, а теперь и в Украине называют ОККУПАНТАМИ???? А ??? Задумайтесь хоть немного! Кто нибудь из Вас был в составе войск, когда местные жители тебе в лицо кричат –«..убирайтесь отсюда Оккупанты!»???

Почему мы воюем с бывшими Братьями???? ВСЕ эти народы фашисты??? Почему на нас никто не нападает, а мы всё воюем и воюем???? Почему почти все мои Братишки имеют ранения и контузии, за какую такую идею на чужой земле???? Очнитесь, у России уже нет союзников, кроме мизерной Беларуси и виртуального «Гондураса».

Мне больше не хочется участвовать в политической жизни страны, где основная часть населения просто одурела от лже-патриотического угара, желающая УБИВАТЬ своих братьев, за идеалы, которые даже сами себе не могут сформулировать и объяснить. Это наверное идея расширения империи которая ничего не производит??? У которой нет хороших дорог и своего производства, не достаточно больниц, поликлиник, жилья, детских садов, яслей и домов для престарелых??? Где загублено сельское хозяйство и порабощен Бизнес. Где разворовывается больше половины Госбюджета страны, а воры носят Георгиевские ленты.

У нас не капитализм и не социализм, а чиновничий феодализм («неведомая грёбаная херня»). Мы сами не знаем куда идем. Мы ничего не производим, найдите у себя дома, хоть что нибудь (кроме жигулей) со значком «сделано в РФ». Нам нечем гордиться. Царь хочет править как Сталин, но жить как Абрамович. Такую феодальную империю разве нужно расширять? Чтоб у захваченных народов тоже ничего не было???

На мой взгляд, если ты вел правильную внешнюю политику, то все соседние страны, стали тебе СОЮЗНИКАМИ, ДРУЗЬЯМИ, и ПАРТНЕРАМИ, с которыми потом границы и размоются, как в Объединенной Европе, это и будет «империя» на дружбе партнерстве, согласии и союзничестве. Ни Союзников, ни Друзей, у нас нет, а Партнеров не будет уже в ближайшем будущем из-за санкций принятыми всеми Европейскими странами. Или они тоже все фашисты??? И Австралийцы (поддержали санкции) и Мексиканцы и Канадцы и Америкосы все фашисты? ВСЕ кроме нас? Фашистский мир против человеколюбивой России-прикол. Самим не смешно? Да в России человеческая жизнь и личность никогда не ценилась и ничего не стоила, А В ОСОБЕННОСТИ, НИКОГДА НЕ ЦЕНИЛАСЬ ЖИЗНЬ СОЛДАТА. Может в нас самих, что то не так?…»

Legea “Elie Wiesel” a alogenilor şi lupta stalinistă cu “fundamentaliştii” români filoromâni. Eseu de Ion Papuc: Țara sub ocupație

alexandru-florian-elie wiesel-crin-antoneescu-klaus-iohannis“Se întîmplă aşa, ca ei – alogenii – să fie şterşi din cartea vie a spiritului românesc, pentru că ei nu sînt ai noştri… În schimb, ai noştri sînt tot mai vizibili, cu toate greşelile lor, oricît de mari, G. Călinescu şi Tudor Vianu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Mircea Eliade şi C. Noica, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. Ei, doar ei sînt valorile noastre morale, eroii şi sfinţii nostri. Şi toţi ceilalţi de un neam şi de un suflet cu ei.”

Ion PAPUC – Țara sub ocupație

Mai acum cîteva decenii, pe vremea defunctului regim politic, într-un context mai complicat, mi s-a întîmplat să vizitez o persoană care locuia undeva prin centrul capitalei, la nu mai ştiu care etaj al unui bloc vechi, de dinainte de război. Gazda, doamna respectivă, de fapt o tovarăşă, m-a întrebat dacă putem conversa în limba rusă şi cum eu m-am derobat de la o atare ipoteză, am vorbit în franceză. Ştia şi limba română, pe care a utilizat-o cînd s-a adresat servitoarei din casă cu apelativul Tovarăşa Maria, dîndu-i indicaţii, într-o română corectă, ce fel de cafea şi cum să ne servească. Era o ilegalistă, în conducerea ţării într-un rang nu doar secund ci chiar terţ sau chiar mai jos, fusese în Spania ca participantă la războiul civil şi mai apoi refugiată în Rusia sovietică, culturii căreia îi păstra o afecţiune maximă. Am dedus aceasta îndeosebi examinînd biblioteca din casă, nu foarte mare dar structurată temeinic, ediţii complete, fiecare titlu în multe volume, ştiinţific alcătuite, cuprinzînd operele celor mai de seamă clasici ai literaturii ruse. Era evident caracterul impecabil din punct de vedere intelectual al persoanei care selectase acei autori şi acele ediţii. Mai presus de toate regula pare că fusese: nici o carte din altă cultură decît din cea rusă şi doar în limba rusă. Făcînd referiri la activitatea ei în conducerea ţării, se mîndri cu faptul că, imediat după ultimul război mondial, ea a condus evacuarea conacelor boiereşti din ţară, preluarea lor şi amenajarea în acele spaţii a unor cămine pentru refugiaţii din Coreea şi din Grecia, îndeosebi a copiilor, pe cînd aceste ţări erau măcinate de războaie civile. M-am întrebat îndată în gînd ale cui fuseseră acele moşii luate în stăpînire, ale Brătienilor, ale familiei poetului Ion Pillat, ale lui C. Noica, ale altora ca aceştia? Şi m-am minunat în sinea mea de faptul că dispusese de acele patrimonii în favoarea unei cauze internaţionale, ea o persoană complet, dar absolut complet străină de fiinţa patriei!

La un anumit timp după aceea, nu mai ştiu exact cînd dar era cu un an, doi înainte de căderea regimului comunist, undeva pe la Casa Scînteii cineva văzînd că mă îndrept spre centrul oraşului m-a rugat să îl iau în automobil şi în drum să fac un mic ocol prin cartierul Primăverii. Avea să ducă acolo şpalturile unei cărţi pe care o publica o personalitate a regimului, ilegalist, profesor universitar, preşedinte al uniunii scriitorilor, ministru cînd al culturii cînd al afacerilor externe, de fapt doar un gazetar comunist, pe scurt: un politruc. Aşteptînd la volanul automobilului meu, studiam stupefiat strada pe care ajunsesem pentru prima şi ultima dată. Mi s-a părut atunci că descifrez titlul acelaşi al ziarului pe care un poştaş conştiincios îl distribuia în cutiile poştale trecînd de la o adresă la alta. În timp ce în ţară se rostogolea grotescă propaganda naţional-comunismului ceauşist, locuitorii acelei străzi citeau imperturbabili Pravda moscovită, organul comunismului sovietic. Mi-am spus: Iată o lume încremenită în timp, izolată ca într-un acvariu, în pură ucronie stalinistă şi am şi botezat în gînd locul respectiv cu numele: bulevardul 1950, pentru că era anul în care credeam că li se opriseră acelora ceasurile. S-a întors apoi pasagerul meu ocazional şi ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, părăsind în grabă cartierul privilegiaţilor. Am simţit că era tulburat de vizita pe care o întreprinsese şi mi-a şi explicat de îndată că fusese uimit nu atît de luxul casei, de mobila şi de obiectele de artă care o împodobeau, cît îi rămăsese privirea la o icoană pe sticlă, discordantă flagrant faţă de contextul în care se afla. Sesizîndu-i nedumerirea, amfitrionul simţi nevoia să se disculpe de această stridenţă a locuinţei sale spunînd că icoana rămăsese pe perete de la foştii locatari. Ne-am spus atunci amîndoi că şi acel politruc, atunci cînd ţara pierzînd războiul a fost ocupată, şi el era dintre noii stăpîni care au intrat în casele oamenilor pe uşa din faţă în timp ce adevăraţii proprietari, ieşind pe uşa din spate, cel mai adesea cu cătuşe la mîini, au fost obligaţi să lase totul în urma lor, cearceafuri, perne, plăpumi, tacîmuri, haine, încălţăminte, tablouri şi cărţi, bune pentru uzul noilor locatari.

Sugerez prin aceste două exemple că există în istoria noastră recentă două categorii: cei care aveau de suportat consecinţele ocupaţiei, militare mai întîi şi apoi îndeosebi ideologice, oamenii ţării – pe de o parte, iar pe de altă parte – profitorii noii situaţii de vasalitate a României, străinii. Cînd ne referim la respectivul moment istoric, cel al sfîrşitului ultimului război mondial, spunem de obicei că aceştia din urmă au fost aduşi de tancurile armatei roşii şi că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. Aceste afirmaţii sînt, în cel mai bun caz, două exagerări dacă nu chiar două falsificări ale istoriei noastre. E, în fond, un mod de a vorbi în simbol, făcînd astfel o propagandă inversă. Căci termenul de ocupaţie face trimitere la o operaţiune militară, însă aceasta a fost una temporară în timp ce consistentă cu adevărat a fost cea ideologică, extinsă pe durata unor decenii, vie încă şi azi, mult după prăbuşirea regimului politic care a instaurat-o asupra ţării. Pe de altă parte, este adevărat că ocupanţii au fost alogeni, dar nu doar rasial, nu doar sangvinic, sau nu din aceste puncte de vedere erau ei cu adevărat străini. Ci îndeosebi pentru că, din intenţie sau numai din prostie, au umilit poporul acestei ţări, făcînd totul pentru retardarea noastră, pedepsindu-ne, iar acţiunea lor continuă şi azi şi nu sînt şanse să ne eliberăm vreodată de sub această ocupaţie asupra spiritului naţional, a ethosului. Stăm perpetuu, definitiv sub observaţia comisarilor, străini şi veşnic pedepsitori. Spun străini şi nu înţeleg neapărat să mă refer doar la străinii propriu-zişi pentru că şi un român neaoş, fie doar din ignoranţă fie dintr-o distorsiune a caracterului său, poate face mult rău celor de un neam cu el, fiind asimilat perfect alogenilor în fapt. El se înstrăinează de ai lui şi, dacă nu devine cu totul un alogen, accede totuşi fie şi doar la rangul de servitor al acelora.

Această adversitate funciară, dintre autohtoni şi alogeni, ţine de logica perversă a istoriei, a ceea ce produce mecanica socială a discriminării pozitive, existentă în mod natural şi nu doar ca produs al unei corectitudini politice. Infiltraţi sau născuţi şi crescuţi într-un anumit corp etnic, străinii sînt prin chiar aceasta favorizaţi de destin. Fiind altceva decît cei mulţi, ai ţării, ei dezvoltă nu doar nu sentiment de alteritate ci şi unul de superioritate, convingerea că ei nu sînt ca turma ci sînt o elită, nişte aleşi, ai lui Dumnezeu sau doar ai destinului, şi că merită în consecinţă un tratament special. Mai mult chiar, posedînd o conştiinţă a faptului că sînt minoritari, expuşi într-o mare mulţime de altceva, ei dezvoltă capacităţi specifice de apărare şi de atac în spaţiul social în care trăiesc. Vor spune despre ei înşişi că sînt inteligenţi, dar acea inteligenţă este mai degrabă o hiperdezvoltată capacitate de adaptare, doar un rezultat al unei selecţii naturale, aşa cum unui handicapat în lipsa unui organ senzitiv i se dezvoltă altul compensator, precum de exemplu la un orb auzul. Devin astfel elita ţării, revoluţionarii care o vor salva, deţinători unici ai adevărului. Aşa au fost comuniştii, şi nu doar cei care erau evrei sau unguri sau bulgari sau ţigani sau ruteni, ci toţi comuniştii, inclusiv cei din rîndul ţăranilor români, aceştia, pe cît de mult deveneau comunişti, tot pe atît se dovedeau a fi străini de interesele neamului. Şi, dimpotrivă, au fost evrei care s-au ilustrat în stalinismul românesc grobian şi s-au recuperat ulterior, devenind o podoabă, o bogăţie a acestei ţări. (…) Poţi fi de alt neam şi cu toate acestea, păstrîndu-ţi specificitatea, să fii integrat, ca o nuanţă în plus, în spaţiul spiritual al ţării în care locuieşti, şi eşti cu adevărat străin dacă te poziţionezi în adversitate cu cei mulţi, pretinzînd nu să te schimbi tu ci să-i obligi pe ei să se schimbe, să se adecveze ei standardelor tale.

Deşi acestora trei şi altora ca ei le-am recunoscut prestanţa de anvergură naţională, nu lîngă ei m-am format, ci prin frecventarea unor personalităţi şi a operelor acestora precum Lucian Blaga, C. Noica, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae. Aceştia sînt ai mei, în ei îmi recunosc eu sufletul neamului, datina, ethosul. Văzînd în ei miezul de foc al românismului contemporan, am oroare de străinătatea endogenă, de cea parazitară care înăbuşă mintea celor mulţi. (…) Spuneam ceva mai la începutul textului că pe vremea ceauşismului ultim, undeva în Bucureşti, în cartierul privilegiaţilor stătea în adormire o întreagă lume alogenă şi dependentă de Moscova, cititoare fidelă a ziarului Pravda. Naţionalismul comunist, cu toată demagogia lui patriotardă, ajuns la conducerea ţării nu a distrus acea lume ci doar a împins-o ceva mai în spate, într-o penumbră a istoriei. Îşi recunoştea şi îşi conserva astfel descendenţa genetică, legătura ombilicală. Cînd în decembrie 1989 s-a dat un semnal de la Moscova, staliniştii aceia din cartierul Primăverii au ieşit la lumină şi au acaparat direct ţara, nu doar indirect ca pînă atunci, ci direct ca în vremurile lor cele mai bune, de imediat de după al doilea război mondial. A fost ocazia ca să îşi desăvîrşească opera începută în anii stalinismului. În aceasta constă originalitatea ieşirii ţării noastre din comunism, traseul acestei ieşiri a presupus un recul, un ocol amplu prin trecutul nostru, obligaţia recuperării stalinismului autohton.

Poate pentru că nu m-a interesat, poate pentru că intelectualmente nu eram în posesia unei dotări adecvate, nu am izbutit niciodată să citesc mai mult de o pagină, două din cărţile atît de prolificului Zigu Ornea. Şi nici din acelea ale altului comisar ideologic: Ovid S. Crohmălniceanu. Însă, din puţinul cît l-am citit din scrisul lor, şi tot am reţinut ceva. Într-o evocare a primului dintre aceştia consacrată celui de-al doilea se mărturiseşte că de Anul Nou evocatorul primea de la cel evocat o felicitare ce cuprindea îndemnul: Şi mai ales nu uita: beleşte-i pe fundamentalişti! Iată deci misiunea alogenilor în cultura română, să îi belească pe fundamentalişti, pentru că de drept ei nici nu sînt altceva decît nişte belitori profesionişti. Dar cine sînt atunci fundamentaliştii? Ei nu sînt decît nişte români ireductibili, exclusiv români şi nimic altceva decît eventual nişte români filoromâni. Cînd G. Călinescu l-a elogiat pe N. Iorga asasinat de legionari, aşa s-a definit pe sine, afirmînd că el nu este doar un român, ci un român filoromân. Grea vinovăţie, merita să fie belit!

Faţă de standardele de acum, din democraţia noastră originală, G. Călinescu este vinovat nu doar o dată, ci chiar de mai multe ori. Şi dacă a scăpat în anii sumbri de arestare, astăzi în chiar anii aceştia 2015, astăzi ar avea toate şansele să fie băgat la zdup, cum se spune. Aceasta pentru că urmaşii staliniştilor şi chiar staliniştii cîţi mai sînt au depăşit cu mult romantismul sîngeroşilor ani 1950, s-au perfecţionat şi în mod ştiinţific în baza legii propuse de un politician, găgăuţă şi liberal acesta, renumitul scriitor poate fi condamnat de drept şi de facto. El cade grav sub incidenţa legii recente şi atunci cînd, după consemnările de la securitate, afirmă că mareşalul Ion Antonescu a fost în felul lui un erou, ba chiar mîntuitorul patriei, precum şi de mai multe ori cînd în Bietul Ioanide îndeosebi se ocupă cu descrierea legionarilor, fără a sublinia îndeajuns caracterul lor criminal. Ca să nu mai spun şi că a citit fără a lua atitudine romanul cu legionari al lui Dinu Pillat, ce-i drept acesta un liberal pur-sînge, din imediata stirpe a Brătienilor întemeietori. Nu ca tiripliciul liberal de azi!

Nu ştiu dacă vreunii dintre noi şi cîţi, căzînd sub incidenţa acestei legi, vom intra la închisoare pentru delictul de a gîndi liber. Dar de toate acestea un singur lucru mă consolează, că toţi aceşti alogeni nu sînt în istorie decît un pur neant, că aşadar vor cădea în uitare. Aşa s-a întîmplat cu Felix Aderca, Camil Baltazar, Demostene Botez, cărora G. Călinescu le-a acordat în lucrarea sa monumentală cîte un spaţiu imens, iar acum, în zilele noastre, ei pur şi simplu nu mai există. Aşa tocmai se întîmplă, o similară cădere în uitare, cu Zigu Ornea şi Ovid S. Crohmălniceanu, atît de vii, de agitaţi prin spaţiul public în antumitate şi atît de morţi ca interes pentru ei în postumitate. Şi este de presupus că aceiaşi uitare îi va înghiţi şi pe cei doi ayatolahi veniţi din stalinism, din comunismul românesc timpuriu, şi acum la vîrste matusalemice dominînd, discret dar nu mai puţin autoritar, două domenii vitale: filozofia şi istoria literaturii române. Se întîmplă aşa, ca ei să fie şterşi din cartea vie a spiritului românesc, pentru că ei nu sînt ai noştri. Căci unde sînt azi Mihai Novicov, Nicolae Moraru, I. Vitner, Vicu Mîndra şi atîţia alţii ca ei care dominau cîndva actualitatea românească? Unde le este acestora moştenirea culturală? Ei au fost opozanţii direcţi şi schingiuitorii indirecţi ai importantului critic şi istoric literar. Figuri de-a dreptul misterioase şi exotice despre care nu se mai ştie nimic. Ceea ce s-a publicat pînă acum despre unii dintre ei decepţionează. O carte despre Leonte Răutu este doar o colecţie de insulte.

În schimb, ai noştri sînt tot mai vizibili, cu toate greşelile lor, oricît de mari, G. Călinescu şi Tudor Vianu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, Mircea Eliade şi C. Noica, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. Ei, doar ei sînt valorile noastre morale, eroii şi sfinţii nostri. Şi toţi ceilalţi de un neam şi de un suflet cu ei. Să constatăm aceasta nu înseamnă că am comite un act de xenofobie ci doar că am stabilit ecuaţia realităţii care ne include şi pe noi. Iubesc străini dar această iubire oricît de puternică ar fi nu are cum să-i metamorfozeze în indigeni. Rămîn ce-au fost şi sîntem chiar ceea ce sîntem!

Integral în Convorbiri Literare, Nov 2015

Semnal: Ziaristi Online
http://www.ziaristionline.ro/2015/11/21/legea-elie-wiesel-a-alogenilor-si-lupta-stalinista-cu-fundamentalistii-romani-filoromani-eseu-de-ion-papuc-tara-sub-ocupatie/

Lista APELurilor pro-Re-Unire cu România
semnate de diferite asociații din Rep. Moldova
Oct-Nov.2015
––––––––––––––––––-
1.
Apelul celor 71 de personalități marcante din Chișinău
2.
Apelul Unionist al Uniunii Scriitorilor din Rep. Moldova
3.
Liga Medicilor din Rep. Moldova
4.
profesorii și personalul auxiliar
de la Universitatea Tehnică din Chișinău
5.
Organizația raională Orhei
a Veteranilor Organelor Afacerilor Interne
și trupelor de Carabinieri ale MAI
6.
Numeroase alte liste și semnături particulare,
printre care familiile Apreutesei, Dahnovici,
Corobceanu, Leșanu, Negrescu, Franț, etc.
––––––––––––––––––
N.B.
Listele cu semnături unioniste se vor trimite pe adresa
săptămânalului chișinăuian Literatura și Arta.

De 1Decembrie, ziua sfântă a neamului românesc, veniţi la Alba Iulia, veniţi să vă încărcaţi sufletul cu încredere şi speranţă într-un viitor mai bun pentru noi şi pentru copiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război
Posted on 12/10/2015 by Lupul Dacic
9 Votes

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin.

A fost un miracol economic unic printre ţările beligerante: rezervele de aur s-au dublat şi nivelul de trai a crescut. Este meritul combinaţiei de dârzenie şi abilitate a Mareşalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu. A fost unul dintre cei mai străluciţi intelectuali pe care i-a dat această ţară. Filosoful, sociologul, omul de litere, profesorul de etică şi teologul Mircea Vulcănescu a fost şi un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Graţie inteligenţei sale, sprijinită de combinaţia de dârzenie şi abilitate cu care Mareşalul a manevrat în relaţiile cu Hitler, a reuşit performanţa uluitoare de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului. O ţară care şi-a dublat rezervele de aur (lucru nereuşit de niciun alt stat beligerant), care a reuşit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o ţară în care nu doar hrana a fost din abundenţă, dar în care a crescut şi consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupaţia sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanţă, unică printre statele beligerante, explică amănunţit Mircea Vulcănescu însuşi în procesul celui de-al doilea lot al foştilor membri ai guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” şi de „declararea şi continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

Mircea Vulcănescu, în tinerețe

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepţional. Aici se găsesc explicaţiile miracolului economic al României, pe timp de război şi sub ocupaţia germană de facto (pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992).

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea guvernului, condus cu mână forte de Mareşalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor cabinetului trebuind să fie experţi care să propună măsuri. Deciziile şi răspunderile şi le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareşalul într-o şedinţă de Consiliu din 1941: Pentru ca, în şedinţa din 12 septembrie 1941, să repete „Politică face Mareşalul!”.

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care ştia să asculte:
„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniştri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi-am atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăzneşti să tai cuvântul din gura mareşalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speţă, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepţionale ale României se datorează şi unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu străşnicie. Iată care erau principiile colaborării industriale:
1. „Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debuşeurilor.”
2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi – pe care industria românească nu şi le poate procura din interior.”
3. „Şi numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”
4. „Nu se alienează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii.”
5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti.”

Iată şi principiile colaborării economice:
1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantităţile necesare consumului intern şi după ce se rezervă şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania.”
2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; fiecare spor de preţ dintr-o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depăşiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”
3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului: unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi mobiliare şi răscumpărări de datorii externe.”
4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”
5. „Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur şi devize libere.”

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 şi 300 000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941-1944), România exportă în total 85 000 de vagoane. (…) Pentru a ne da seama de situație, ajunge să spunem că, după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaţilor, oficial, 63 000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăţia” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă şi pentru produsele alimentare – trebuia să alimenteze maşina de război germană, exporturile au scăzut, de la şapte milioane de tone în 1936, la o medie anuală de trei milioane. De notat, consumul intern creşte de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei româneşti să funcţioneze. Cu excepţia produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la ţesături şi pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elveţiene se înregistrează creşteri de preţuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condiţiile acestui flagrant dezechilibru între importuri şi exporturi, să iasă cu balanţa financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul preţurilor: preţurile medii ale produselor româneşti exportate au crescut de cca cinci ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, preţurile produselor metalurgice şi materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat faţă de 1938. Acesteia i s-a adăugat şi jocul decontărilor şi al sistemului de clearing (troc) care opera în paralel între cele două ţări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanţă, la opt ani temniţă grea.
Excepţionala sa pledoarie se dovedeşte inutilă, iar, în ianuarie 1948, Curtea de Apel menţine pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Emil Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian, Eugen Jebeleanu sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniţă, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 şi 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniştilor şi cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualităţii româneşti.

Cu câţiva ani în urmă, acelaşi Rege îl decora pe Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita
Devine deţinutul K9320 de la Aiud, „puşcăria intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul şi colegul său de celulă, John Halmaghi, povesteşte în 1977, în revista Discursul contemporan de la Paris: „A apaărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvărlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fară nicio lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nicio scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…».”

Se îmbolnăveşte de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcăreşti şi este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie 1952, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reuşit să-şi răscumpere creanţe din străinătate şi să-şi procure, tot din străinătate, aur şi devize convertibile în aur de cca 11 vagoane (din care 8 1/2 din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 1/2 la 24 1/2 vagoane.

„Este o situaţie unică, nemaiîntâlnită în nicio altă ţară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-şi acopere nevoile decât cedând din aurul şi portofoliile străine pe care le poseda în alte ţări, rămânând şi îndatorată” , arată Vulcănescu în faţa instanţei.

Ca urmare a acestei realităţi, prin rezervele acumulate, prin cantităţile importante de armament german importate şi netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaţilor pentru războiul dus în Vest, după 23 august.
Într-un raport realizat de Institutul românesc de Conjunctură – condus de comunişti, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu –, se arată: „Convenţiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuşi Hitler i-a reproşat asta lui Antonescu, la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):„Contribuţia economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legaţii neutre (neprecizate), interceptat de serviciile secrete româneşti şi citat în instanţă, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obţină de la nemţi în cursul negocierilor economice cu Germania ţine de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declara generalul Sănătescu, premier din 23 august şi şeful Statului Major în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944-1945: „Campania împotriva nemţilor şi ungurilor a putut să fie dusă de ţara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noştri. (…) După 23 august, ţara nu a fost în stare să creeze, nici să procure niciun fel de armament şi chiar din cel existent am fost nevoiţi să dăm o bună parte.”

În stenograma şedinţei Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arăta ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomaţiei germane, la oferta unor compensaţii teritoriale în Răsărit.
„Aşezat de veacuri în Carpaţi, poporul român nu e un popor de stepă şi leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut şi nici azi, şi nici Mareşalul n-au renunţat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziţie ireductibilă.”

Adrian Pătruşcă

Sursa: evz.ro

http://www.yogaesoteric.net/

Socor: „Unirea Moldovei cu România trebuie pregătită fără emoţii”; Bogatu: „ Anterior, a criticat unionismul”RFERL
Analist politic al Fundației Jamestown și Eurasia Daily Monitor, Vladimir Socor, consideră că Unirea dintre R. Moldova și România „trebuie făcută fără emoții ultrapatriotice” și trebuie privită „ca o operațiune de salvare” a Chișinăului.

Socor a declarat săptămâna aceasta, în cadrul unei emisiuni la Tv7, că ultimele evoluţii, dar şi întreaga istorie postsovietică au demonstrat că Republica Moldova „nu este în stare” să se autoguverneze, să-şi rezolve problemele şi să ţină piept pericolului rusesc.
Editorialistul Ziarului NAȚIONAL, Petru Bogatu, își amintește că, în trecut, Socor era un mare adversar al reunificării, iar „turnura spectaculoasă pe care a luat-o poziţia unui fost oponent al unionismului în chestiunea reîntregirii teritoriale a României este o probă în plus că ideea unirii pluteşte în aer”.
„Deşi în trecut a fost un adversar al reunificării, considerând că nu există condiţii politice sau geopolitice pentru reîntregirea naţională, astăzi el se vede silit să-şi modifice atitudinea pe acest subiect. Potrivit lui Socor, în situaţia actuală unirea trebuie luată în calcul ca o operaţiune de salvare. (…) Anterior, Vladimir Socor a criticat în repetate rânduri unionismul, taxându-l drept un curent de gândire atavic şi nerealist. Turnura spectaculoasă pe care a luat-o poziţia unui fost oponent al unionismului în chestiunea reîntregirii teritoriale a României este o probă în plus că ideea unirii pluteşte în aer”, susține Petru Bogatu.