Alex Cozer a publicat pe Facebook niste poze de la intilnire a lui Dodon cu niste „analisti de opinie”, iar la comentarii a fost postat acest articol util, cred, pentru cei cu obraz si bun-simt, din presa si din spatiul public rasviciat… Vitalia Pavlicenco
Помню Мишу Леонтьева корреспондентом „Атмоды” – газеты Народного фронта Латвии. На страницах первой в Советском Союзе по-настоящему свободной газеты – в Москве ее можно разве что в „трубе” на Пушке купить – Миша так убедительно описывал будущий экономический крах империи и глупость ее правителей, что я еще долгое время воспринимал его как лучшего либерального журналиста своего поколения. И самого убежденного – ведь на его стороне была как-никак сама экономика.
Помню Диму Киселева в тени цветущих киевских каштанов, счастливого тем, что ему удалось уехать из душной Москвы, в которой этому элегантному образованному человеку не нашлось места. Дима приехал в Киев, чтобы, как он говорил, европеизировать советскую украинскую журналистику. Даже представлялся новым коллегам не сам – прилетел из Москвы вместе с Виктором Ерофеевым, чтобы известный не только в России, но и на Западе писатель рассказал украинцам о том, как нужно меняться. Привез с собой целую коллекцию собственных программ о европейских ценностях – и запустил в эфир, чтобы зритель видел, как нужно жить и какой потрясающий мир открывается за западной границей тогда еще неизлечимо советской Украины. И даже его джазовый фестиваль, проводящийся в аннексированном теперь Крыму, – осколок именно той, европейской мечты Димы Киселева.
Помню Володю Соловьева на обеде у посла Соединенных Штатов Александра Вершбоу. Посол собрал самых известных либеральных журналистов России, чтобы поговорить с ними о возможных угрозах свободе слова. И Володя – конечно же, у него было почетное место за этим столом – признавал, что угрозы есть, а денег нет. И вот если бы американцы могли помочь не только словами и нотами, но и деньгами…
Помню Петю Толстого, совсем юного, еще, кажется, студента журфака. Петя был до такой степени „не отсюда”, выглядел таким русским эмигрантом, случайно заброшенным в нашу совковую галактику несправедливой судьбой, что даже в той, постперестроечной русской журналистике не находил смысла и привычной свободы и честности мысли. Петя читал французские – в смысле на французском языке, столь любимом его прапрадедушкой, – романы, работал в „Монд” и на Франс Пресс и старался выглядеть графом, а не холуем – что, впрочем, в его случае казалось вполне объяснимым.
Помню Виталия Третьякова, рассказывавшего мне в столовой парламентских комитетов на Новом Арбате, какой честной будет „Независимая газета”: ведь даже „Московские новости” под контролем, не все пропускают, играют с режимом, а он, Виталий, не допустит подобострастия. И я верил, потому что студенты, приходившие на творческий конкурс на журфак, показывали мне статьи, подписанные в гранках замредактора Третьяковым и отвергнутые в результате редакцией главной газеты перестройки.
Помню Володю Кулистикова в бюро „Радио Свобода” – это он учил коллег отличать настоящие новости от манипуляций и выбрасывать ложь в корзину. У Володи был глаз-алмаз, так что обмануть „Радио Свобода” не стоило и пытаться. Володя сам мог обмануть кого угодно, а уж его – извините. У него было какое-то брезгливое отношение ко лжи, он кривился, как от физической боли, когда на его редакторский стол попадала агитка вместо новости…
Помню… я помню такое количество коллег порядочными и профессиональными, что если бы отказ от порядочности означал смерть, их телами могла бы наполниться не одна братская могила российской журналистики. И вот мне интересно: они всегда были такими убожествами или все же квартирный вопрос их испортил? Что это было? Страх, деньги, тщеславие, „после нас хоть потоп”?
Но ведь все они пришли в журналистику именно потому, что перестройка фактически вымела из партийно-советской печати поколение их предшественников. Я работал и с теми, и с другими – и должен засвидетельствовать, что те, сметенные, оказались на несколько голов моральнее и профессиональнее тех, кто пришел на смену. Потому что я вспоминаю Аджубея. Или Бовина. Или Кондрашова. Или Георгия Капралова. Или Губарева… А ведь это были люди, работавшие в обстоятельствах жесточайшего идеологического давления и в самой настоящей журналистике негодяев. Но ни один из них ни разу не расплылся до состояния мерзкого одутловатого пятна, заполняющего современный телевизионный экран. Почему у тех получалось, а у этих нет?
В Киеве тоже никогда не было легко, но здесь другой феномен. Здесь профессиональные негодяи и графоманы зачастую притворяются порядочными и профессиональными людьми, понимая, что только этим они могут снискать расположение публики, уважение политиков, премии, деньги и даже депутатские мандаты. Но когда казавшиеся порядочными и профессиональными люди соревнуются в подлости и бездарности, тоже, очевидно, рассчитывая на расположение публики, уважение политиков, премии, деньги и должности, – это уж совершенно для меня немыслимо.
И я начинаю опасаться, что все же дело не в них самих, а именно в публике. Когда публика вызывает зло на бис, любому падкому на аплодисменты и поклоны лицедею очень трудно отказаться от выступления. Журналистика не та профессия, которая позволяет легко противостоять искушению. Здесь отказ от бисирования – поступок, и читатель даже не представляет, какие усилия нужно предпринимать, чтобы оставаться самим собой. Но когда я слышу, что все эти киселевы-соловьевы погубили Россию, я всегда могу напомнить, что перед этим Россия растлила и погубила их самих. И даже если этот процесс взаимного оболванивания проходил синхронно, публике все равно нет никакого оправдания.
26.12.2014 ,
JOS RUSIFICAREA NUMELOR NOASTRE !
JOS OCUPATIA MOSCALEASCA !
Lepădaţi-Vă de formele rusificate
şi reveniţi la numele noastre frumoase
şi vechi din moşi-strămoşi
înainte de ocupaţia rusească imperială din 1812 !
prenume tradiţionale româneşti de fete:
Alba, Adina, Aculina, Adela, Adelina, Agata, Agnesa, Alina, Andra, Andrada,
Anda, Ana-Maria, Anca, Anica, Anişoara, Ancuţa, Anuţa, Anuca, Aneta, Aristiţa,
Augustina, Aura, Aurica, Bendis, Brânduşa, Catinca, Catiţa,
Catrinel, Cătălina, Carolina, Constanţa,
Cornelia, Crenguţa, Daciana, Dafna, Denia, Despina, Dida, Didina, Doina, Daina,
Dochiţa, Domnica, Dorina, Draga, Elva, Felicia, Firuţa, Florentina, Florica, Frăsina,
Fruzina, Gafiţa, Geta, Gina, Gherghina, Grăchina /în poloneză Grażyna/, Haritina,
Iana, Ileana, Ilinca, Ioana, Iolanda, Iustina, Ilona, Iulita / Uliţa /, Iza, Janina, Jenica,
Laura, Lavinia, Leana, Lia, Ligia, Lina, Lizuca, Loredana, Lucica, Luminiţa, Luana,
Magda, Marga, Marghioala, Marta, Marica, Maruşca, Mavra, Milica, Miruna, Maricica, Mădălina, Mărioara, Mioriţa, Măriţa, Măriuca, Melania, Miluţa, Mona, Monica, Minodora, Mihaela, Nadina, Năstica, Năstăcuţa, Nicoleta, Niculina, Nuţa, Oana, Oleana, Ozana, Otilia, Pachiţa, Paulina, Rafila, Raluca, Regina, Ramona, Renata, Rariţa, Rodica, Rozina, Ruxanda, Sanda, Sânziana, Safta, Smaranda, Simina, Saveta, Sevastiţa, Sofica, Sorana, Suzana, Ştefania,Tincuţa, Titi-Ana, Tiţa, Teodosia,Tomina, Trofina, Tudoriţa, Vanda, Voichiţa, Valica, Viorica, Victoriţa, Veta, Veronica, Zânica, Zâiana, Zenovia, Zita, Zoiţa, Zorica, Zorina,
prenume româneşti de baieţi:
Alecu, Agache, Aurel, Andrieş, Andru, Arghire, Aristide, Arminden, Arvinte,
Bogdan, Bucur, Brutu, Calistru, Carol, Călin, Candin, Codin, Codrin, Costache, Costel,
Costică, Cornel, Corvin, Crăciun, Christian, Christof, Christea, Christache, Cosmin, Cozma, Damian, Dan, Darius, Decebal, Dobrin, Dominte, Dionis, Doru, Dinu, Ducu, Dudu, Dragoş, Emil, Ene, Ermanu, Fănică, Fănel, Florin, Francisc, Ianuș, Gelu, Gerula, Glicherie, Ghiţă,
Gogu, Gordu, Goriţă, Gruia, Haralambie, Hariton, Horia, Iancu, Ilarie, Ioachim, Ionică, Iorgu,
Isidor, Ivu, Ladislau, Laiotă, Lascăr, Laţcu, Leunte, Lică, Lisandru, Liviu, Ludovic,
Marcel, Marius, Martin, Mateieş, Mihuţ, Mircea, Mitică, Mihnea, Mihăiţă, Miluca,
Minu, Mincu, Mituş, Mitru, Mugur, Nicanor, Nicandru, Nicoară, Niculiţă, Oghenie,
Onisifor, Onu, Oxinte, Panait, Pantele, Pintea, Profir, Pascal, Păvălache, Petruţ,
Radu, Răzvan, Rică, Sandu, Septimiu, Severin, Sinică, Sorin, Stan, Stelian,
Şandru, Ştefan, Tănase, Tenuţă, Titu, Tadeu, Toader, Tudor, Tonică, Toma,
Udrea, Val, Valter, Viorel, Vicu, Vitas,Vlaicu, Vlas, Voicu, Zaheu, Zura, Zamolxe
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
=========== BUCOVINA DE NORD ===========
——— ♥ ȘI TOATĂ BASAⱤABIA E ⱤOMÂNIA ♥ ———–
—————♥—♥—♥— RE-U N I R E ! —♥—♥—♥———
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
UNICA NOASTRĂ SALVARE ȘI REVENIREA LA NORMALITATE !
TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE ÎN VECHILE HOTARE
ȘI ÎN BAZA „ACTULUI UNIRII’ A BASARABIEI CU ROMANIA
PENTRU TOTDEAUNA
VOTAT DE „SFATUL ȚĂRII’ LA CHIȘINĂU LA 27 MARTIE 1918 !
====================================================
Daca adunam voturile obtinute in MUNICIPIUL CHISINAU (cele 5 sectoare) de catre cele 3 partide liberale declarate PRO UNIRE cu ROMANIA (partidul national liberal, partidul liberal, partidul liberal reformator) vom observa PROCENTE BUNE de exact 20% din toate voturile. DECI : acum avem cel putin 20% din locuitorii din municipiul CIHISINAU care vor UNIRE. Sigur ca la acest procent mai adaugam si voturile altor partide PRO ROMANIA si vom ajunge la un procent de minim 30% din locuitorii municipiului CHISINAU care doresc UNIRE cu ROMANIA. NU am luat in socoteala SUBURBIILE unde lucrurile si procentele sunt mai bune.
Impasul coaliţiei pro-europene de la Chişinău. Înlocuirea PL cu PCRM ar schimba esenţial mesajul alegerilor
/de Val Naumescu,
doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane.
Are gradul diplomatic de ministru-consilier, fiind fost consul general al României la Toronto (martie 2008 – octombrie 2012) şi secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007).
Este fondatorul şi coordonatorul Grupului de Reflecţie şi Analiză Internaţională CITADEL. /
http://www.contributors.ro/global-europa/impasul-coalitiei-pro-europene-de-la-chisinau-inlocuirea-pl-cu-pcrm-ar-schimba-esential-mesajul-alegerilor/?attest=true&wpmp_tp=2
De la Chişinău nu ne vin deloc semnale politice bune. Perspectiva blocajului, spectrul trădării şi al eşecului fragilei triade PLDM-PDM-PL revin zilele acestea în discuţie, în pofida eforturilor vizibile ale liderilor PLDM şi PDM de a masca realităţi locale dezamăgitoare, prin tăceri suspecte, rău prevestitoare. Împărţirea „tortului puterii” este, se pare, un exerciţiu de onoare, respect pentru partener şi solidaritate prea greu pentru un sisteam politic insuficient acomodat cu ceea ce numim, în Europa, „cultura coaliţiei”, obligatorie dealtfel în ţările care dispun de sisteme electorale cu reprezentare proporţională. Şi aici, în România, suferim, ştim bine, de o anumită precaritate a exerciţiului alianţelor, parte importantă a culturii politice democratice şi pluraliste de tip vest-european, dar aceasta este o altă discuţie.
Abia proclamata, în seara de 30 noiembrie, coaliţie tripartită pro-europeană (vechea „Alianţă pentru Integrare Europeană”, autoarea, cu chiu, cu vai, a unor succese europene notabile ale Republicii Moldova în mandatul 2010-2014, chiar cu sincopa gravă din primăvara lui 2013), încă fără certificatul oficial de naştere parafat (respectiv, învestirea noului guvern) stă deja să moară, în incubatorul unor negocieri derizorii şi meschine, purtate de „părinţi” fondatori prea mici pentru o miză atât de mare.
Două praguri parlamentare trebuie avute în vedere aici: 51 de mandate (pentru învestirea guvernului, din totalul celor 101 ale legislativului) şi 61 pentru alegerea viitorului Preşedinte al ţării, în martie/aprilie 2016. Presupusa coaliţie pro-europeană are 55 de deputaţi, suficienţi pentru primul obiectiv, insuficienţi (deocamdată) pentru al doilea. Cele 21 mandate ale comuniştilor lui Voronin au redevenit brusc interesante pentru PLDM şi PDM, în ideea că împreună ar aduna, fără PL, 63 de voturi, suficiente pentru a controla, practic, totul. Dacă mai punem la socoteală şi originea politică a liderului PDM şi „moldovenismul” lor de sorginte comunist-reformată, pentru a nu mai aminti de socialiştii „deviaţionistului” Igor Dodon, ajungem la trista concluzie a unei majorităţi refăcute a marelui Partid Comunist în Parlamentul Republicii Moldova. Comuniştii de rit vechi, pro-ruşii şi cei reformaţi (pe stil european, afiliaţi la Internaţionala Socialistă şi PES) au, de fapt, o majoritate confortabilă de peste 60 de mandate în Parlamentul de la Chişinău, chiar dacă PCRM, PSRM şi PDM nu vor ajunge, din diferite motive, să oficializeze această majoritate.
Se joacă aşadar tare în aceste negocieri, în ideea că cel mai slab de înger va ceda până la urmă şi se va mulţumi cu praful de pe tobă, ştiindu-se însă de la început că cineva va rămâne, ca şi data trecută, „eroul fără glorie” al cauzei pro-europene. Să ghicim noi la cine s-au gândit? S-ar putea totuşi ca lucrurile să meargă diferit, de data aceasta, iar PL să devină, din marele perdant al calculelor de acum, marele câştigător de peste patru ani… Depinde dacă Ghimpu şi Chirtoacă se vor mulţumi cu puţin sau vor avea răbdarea de a aştepta, în opoziţie, momentul lor istoric, care încă nu a venit.
Tăcerea în care s-au scufundat liderii PLDM (23 de mandate de deputaţi) şi PD (19 mandate), contrastând cu dezamăgirea transparentă a lui Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă (PL, 13 mandate) readuc în memorie frustrările anilor trecuţi. Preşul tras de sub picioarele lui Mihai Ghimpu (singurul din cei trei şefi de partid care nu a obţinut poziţia negociată în 2010, cea de Preşedinte al Republicii), „rândul” său venind după ce ceilalţi doi parteneri s-au văzut cu sacii în căruţă, pare să fie experienţa determinantă pentru precauţia de acum a liberalilor, în relaţia cu tandemul dominant Filat-Lupu. Ce nu se rezolvă de la bun început, la momentul înţelegerii, rămâne veşnic nerezolvat, mai ales atunci când membrul cel mai mic al coaliţiei este cel „amânat”, iar scurgerea timpului nu face decât să agraveze frustrările şi să grăbească schisma. Scenariul e vechi.
Pe 29 sau 30 decembrie ar trebui să se reunească noul Parlament, depinde cum vor să numere zilele trecute de la scrutinul popular. Odată cu alegerea speakerului (Preşedintele Parlamentului), lucrurile devin clare, pentru că de regulă negocierea se face la pachet. Având în vedere că funcţia de premier va reveni, probabil, unuia din primele două partide pro-europene iar cea de preşedinte al Moldovei este încă „pielea ursului din pădure”, opinia mea este că acordarea funcţiei de Speaker Partidului Liberal ar fi un gest corect şi onorabil, care ar da semnalul că PL este respectat şi că rămâne în coaliţie.
Acum, se pare că Partidul Liberal refuză să mai joace rolul „frumoşilor naivi păcăliţi” şi doreşte să asume un rol mai clar, mai bine profilat şi mai puternic în noua formulă de guvernare, ceea ce nu e rău deloc. Numărul lor de mandate, 13, deşi mai mare cu unul faţă de cel din alegerile precedente, nu le permite însă decât statutul de „vioara a treia” (ca să nu sugerăm, citându-l chiar pe Ghimpu, a câta „spiţă” de la roată ar putea fi), şi mai ales nu le oferă oportunitatea unei poziţii de mare vizibilitate publică, respectiv Prim-Ministru, Preşedinte al republicii sau Speaker al parlamentului, din care să poată creşte politic în anii următori.
Decât aşa, par să spună liberalii, mai bine într-o opoziţie inteligent făcută, pro-occidentală (incluzând discursul pro-NATO) şi pro-românească, bucurându-se de sprijinul în creştere al tinerilor moldoveni educaţi în România şi al zecilor de mii de familii pe care aceştia le vor putea influenţa peste Prut în anii care vin, poziţie din care PL ar putea ataca scrutinul viitor cu şansele dublării procentajului actual! În schimb, o guvernare mediocră, fie ea şi auto-intitulată „pro-europeană”, cu atât mai mult apăsată de concesiile şi de funcţiile-cheie, chipurile neguvernamentale, oferite Partidului Comunist (zvonurile sugerează că ar fi vorba despre Serviciul de Informaţii şi Securitate, Curtea de Conturi, Comisia Naţională de Integritate etc.) ar putea fi rapid erodată în confruntarea cu vulnerabilităţile economico-sociale şi lipsa unei perspective europene clare a Republicii Moldova. Timpul joacă, aş spune, în favoarea unui discurs mai clar şi mai curajos, dus până la capăt, care să separe apele, de tipul celui promovat în prezent de Partidul Liberal.
Interesant şi neplăcut surprinzător este faptul că, dincolo de împărţirea funcţiilor, nu a răzbătut nicio idee despre programul de guvernare. A spune doar că eşti „pro-european” nu înseamnă nimic în planul guvernării concrete. Am vrea să ştim care este viziunea coaliţiei despre statul de drept şi combaterea corupţiei, despre modernizarea economiei, administraţiei publice şi infrastructurii, despre educaţia tinerilor şi problema identităţii, despre relaţia cu România, despre revizuirea Constituţiei, despre aderarea la NATO, despre relaţia cu Rusia, despre viitorul Transnistriei etc. Nimic, deci, până acum, despre toate acestea…
Nu spun neapărat, prin aceste remarci sceptice asupra impasului negocierilor de la Chişinău, că PL nu va face parte din noul guvern, declarat pro-european. Sperăm să se deblocheze negocierile, zilele acestea, până la convocarea Parlamentului. Spun însă că, dacă va fi exclus sau ofertat necorespunzător, ceea ce ar fi incorect din punct de vedere politic şi nedrept din punct de vedere moral, nu ar fi nicidecum sfârşitul acestui partid. Ar fi însă sfârşitul ideii (oricum, cam forţate) că alegerile din Republica Moldova au fost câştigate de pro-europeni.
PL este partidul cu cel mai curat şi complet discurs pro-occidental (Uniunea Europeană şi NATO) şi pro-românesc, singurul dintre partidele parlamentare care nu se fereşte să propună tema unificării naţiunii române, separată forţat prin consecinţele Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939. Partidul Liberal ar putea fructifica, în ultimă instanţă, eventualul gest neprietenos şi neonorabil al partenerilor de a îi înlocui cu PCRM (deşi, realist vorbind, ar fi mai bine să-i vedem pe liberali în noul guvern şi nu pe comunişti ca parte a majorităţii), traversând, de ce nu?, chiar o legislatură petrecută în opoziţie, fără teama de a dispărea de pe scenă, dar cu şansa istorică de a creşte ideea politică românească pe o fundaţie curată, necompromisă de un straniu parteneriat pro-european cu Partidul Comunist. Chiar dacă premierul Leancă anunţă, pregătind terenul, ce jenant!, că şi „comuniştii susţin cursul european al ţării”…
În fine, aş sugera ca Preşedintele Klaus Iohannis să efectueze vizita oficială la Chişinău, acordând astfel girul României noilor autorităţi politice rezultate în urma alegerilor parlamentare din 30 noiembrie, numai atunci când se va fi asigurat că mesajul acestor alegeri este respectat şi că Partidul Comunist, o formaţiune care urăşte prin definiţie România şi românismul din Republica Moldova, nu este parte a majorităţii parlamentare şi nu ia parte la deciziile noii puteri de la Chişinău.
––––––––––––
N.B.
Comentarii, tot acolo…
P/u Catița: PL-ul e partidul bysnesunioniștilor,nu este „este partidul cu cel mai curat şi complet discurs pro-occidental (Uniunea Europeană şi NATO) şi pro-românesc” ,calitățile ce le atribuiți PL-ului sunt la PNL-ul basarabean. Din păcate însă deocamdată e partid extraparlamentar…
«Дайте мне средства массовой информации и я из любого народа сделаю стадо свиней». Йозеф Геббельс
В Молдове СМИ из народа сделали послушное стадо овец, которое наши «пастухи» тщательно стригут.
P.S. Странно… Который раз на этом блоге замечаю, что гости совершенно игнорируют предлагаемую для обсуждения тему и каждый пишет, что ему вздумается. Это напоминает школьные годы: неподготовленный ученик на вопрос учителя говорит, что знает, но не то, о чем его спрашивают.