Antonescu: PNL poartă povara unui nume istoric şi datoria de a se comporta pe măsura trecutului său

Reproducem un discurs recent de-al lui Crin Antonescu, preluat de aici http://crinantonescu.pnl.ro/stiri/antonescu-pnl-poarta-povara-unui-nume-istoric-si-datoria-de-a-se-comporta-pe-masura-trecutului-sau.

Mai jos, sub discurs, republicăm un articol scris de un istoric din Republica Moldova despre PNL din România, ca partid istoric ce a înfăptuit Marile Uniri.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, a participat sâmbătă la Şcoala Politică „Gheorghe I. Brătianu” de la Sighetu Marmaţiei. În cadrul 13-Sep-29small_ca (1)discursului pe care l-a susţinut cu această ocazie, domnul Crin Antonescu a abordat mai multe teme, printre care recuperarea memoriei și a valorilor naționale, condamnarea comunismului, locul și însemnătatea Partidului Național Liberal în istoria României. Nu în ultimul rând, președintele PNL a transmis și un mesaj generației tinere.

Referindu-se la Partidul Național Liberal, Crin Antonescu a subliniat că „niciun alt partid nu are în spate atâta istorie, niciun alt partid nu se confundă în atâtea direcții și în atâtea momente cu istoria României, niciun alt partid încă, repet, dintre cele în putere, în viață, nu are martiri, martiri adevărați. Noi nu purtăm doar povara și misiunea marilor Brătieni, Ion și Ionel, care au așezat nu singuri, dar în rol de lideri, România modernă, România aceea care, așa cum spuneam, în 20 de ani s-a așezat în elita Europei.”

În ceea ce privește dimensiunea ororilor abătute asupra României în perioada comunismului, Crin Antonescu a arătat că „niciodată națiunea română, în toată istoria ei, nu a suferit o traumă mai mare, o traumă cu consecințe mai îndelungate decât dictatura comunistă din România. Atunci când ni s-a reproșat, pe parcursul ultimilor 23 de ani, și uneori ni se reproșează și astăzi, că vorbind despre anticomunism, că vorbind despre ororile comunismului, suntem un fel de vânători de fantome, ca suntem inactuali sau că nu ne preocupăm de alte lucruri mai prezente în viața oamenilor, răspunsul este unul singur: nici o națiune nu-și poate reveni dintr-o asemenea traumă, nu poate merge mai departe, nu-și poate recâștiga sănătatea morală daca nu asuma, nu asimilează, daca nu înțelege ce s-a întâmplat.”

„Trebuie să avem puterea de a spune că această țară are o moștenire și un postament de putere morală în acești martiri, în Brătieni, în Coposu, în Maniu, în monseniorul Ghica, în toți acei necunoscuți care au căzut în rezistența comunistă și pe care, abia într-un târziu azi, câțiva tineri îi readuc în lumina cunoașterii noastre, în lumina memoriei noastre.”, a subliniat Crin Antonescu cu privire la datoria pe care o avem cu toții de a lupta pentru recuperarea memoriei și a valorilor.

Nu în ultimul rând, președintele PNL a adresat și un îndemn tinerilor: „Nu abandonați istoria, nu treceți pe lângă aceste lucruri ca și cum s-ar fi întâmplat altora. Ni s-au întâmplat nouă. S-au întâmplat părinților noștri, bunicilor voștri, s-au întâmplat acestei națiuni. Și dacă ni se pare că aceste lucruri sunt definitiv într-un sertar al trecutului, am să închei spunând următorul lucru: la anul, 2014, se vor împlini 100 de ani de la începutul Primul Război Mondial, de la asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo și istoricii știu că, în ciuda unor tensiuni diplomatice, lumea nu păruse niciodată mai sigură, mai echilibrată, mai frumoasă și mai dedicată progresului ca atunci în 1913-1914.”

Regăsiți în documentul atașat transcrierea integrală a discursului susținut de președintele PNL, Crin Antonescu, la Şcoala Politică „Gheorghe I. Brătianu” de la Sighetu Marmaţiei.

Discursul preşedintelui PNL, Crin Antonescu, susţinut la Şcoala Politică “Gheorghe I. Brătianu” de la Sighetu Marmaţiei
28 septembrie 2013

”Bună ziua tuturor.
Doamnelor și domnilor, dați-mi voie să încep și eu cu mulțumiri care sunt adresate, întâi și întâi, primarului nostru de Sighet, care este în chip natural și în chip generos gazda noastră astăzi.

Mulțumesc domnule primar pentru ospitalitate, pentru prezență și, de altfel, pentru tot ceea ce faceți, inclusiv sub acest aspect despre care discutăm astăzi în acest loc crucial, dureros și privilegiat al memoriei istorice românești.
În al doilea rând, aș vrea să mulțumesc încă odată tuturor celor care trudesc cu știința lor, cu onestitatea lor, cu tenacitatea lor, asemeni celor de la Memorialul Durerii, asemeni celor de la Institutul Național pentru Cercetarea Crimelor Comunismului pentru ca această memorie să nu fie doar o poveste pe care o spunem repede spre a trece mai departe, ci să fie concretă, ci să fie cât mai prezentă în mintea, în înțelesul, în conștiința opiniei publice din România și mai ales a generației voastre și chiar a celor mai tineri decât voi.

Sigur că așa cum se întâmplă de câte ori poposim cu mintea, cu amintirea asupra a ceea ce a însemnat rezistența anti comunistă, nu ne trece prin gând să monopolizăm acest moment istoric pentru un partid, fie el și Partidul Național Liberal.
Când vorbim de rezistența anticomunistă, când vorbim despre dimensiunea ororilor abătute asupra României în timpul comunismului si mai ales în această perioadă de început pe care Sighetul o marchează atât de reprezentativ și dureros, vorbim despre această națiune în întregul ei. Eu sunt convins că nu este dubiu asupra unei judecăți istorice, chiar daca judecățile istorice sunt riscante mereu.

Niciodată națiunea română, în toată istoria ei, nu a suferit o traumă mai mare, o traumă cu consecințe mai îndelungate decât dictatura comunistă din România.

Istoria acestui popor este bogată, din păcate, în invazii, în ocupații în diverse forme de distrugere și uneori de autodistrugere. Niciuna nu a lovit atât de puternic și atât de complet esența acestei națiuni, esența acestui popor, cum a făcut-o dictatura comunistă. Or atunci când ni s-a reproșat pe parcursul ultimilor 23 de ani, și uneori ni se reproșează și astăzi, că vorbind despre anticomunism, că vorbind despre ororile comunismului, suntem un fel de vânători de fantome, ca suntem inactuali sau că nu ne preocupăm de alte lucruri mai prezente în viața oamenilor, răspunsul este unul singur: nici o națiune nu-și poate reveni dintr-o asemenea traumă, nu poate merge mai departe, nu-și poate recâștiga sănătatea morală daca nu asuma, nu asimilează, daca nu înțelege ce s-a întâmplat.

Mă gândesc că de la o vreme stau sub apăsarea următorului gând: din 1990 și până astăzi au trecut 23 de ani, aproape împliniți. Din 1918, de la sfârșitul primului Război Mondial și constituirea României Mari și până în 1938, capătul democrației, instaurarea primei dictaturi, dictatura regală, s-au scurs 20 de ani, deci mai puțin decât am parcurs noi din 1990. Și este o comparație cumplită, dacă ne uitam cât de greu, și în unele privințe cât de puțin, am putut face în acești 23 de ani, și cât de mult a putut face aceasta națiune în acei 20 de ani.

În 20 de ani, în acei 20 de ani, România a intrat, cu adevărat, incontestabil și fără jumătăți de măsură, într-o Europa care avea, în fond, aceleași valori fundamentale ca și azi. În acei 20 de ani, România și-a consolidat instituții și autorități, în toate sensurile, de la autorități publice la autorități spirituale, de necontestat, care au ținut, cu toate neîmplinirile, cu toate întârzierile istorice, care au ținut unită și în continuă dezvoltare această națiune.

În acei 20 de ani, România a generat o elită, cu indiscutabile valențe internaționale, așa cum leul românesc avea curs pe piețele, pe bursele lumii, la fel, valori, și n-am să mai dau nume pentru că le știm toți, valori intelectuale, valori spirituale românești, se impuneau în concertul european și în concertul mondial.

Comunismul nu a distrus în România doar milioane de vieți, comunismul nu a distrus în România doar așezări instituționale necesare unei societăți, comunismul a lovit în inimă poporul român, distrugându-i elitele. A distrus elitele intelectuale, spirituale, elitele economice, și când spun elite nu am în vedere doar marii savanți, doar marii oameni de cultură, marii lideri politici ai acestui popor, ci am în vedere toate acele nuclee, de normalitate, de bunăstare, de bunăcuviință, care au fost lovite cu predilecție și fără excepție de dictatura comunistă.

După 1990 a început o bătălie grea în continuare pentru recuperarea memoriei și pentru rostirea adevărului până la capăt. Generația mea, de exemplu, a crescut într-o totală ocultare asupra tot ceea ce se întâmplase la sfârșitul anilor ‘40, la începutul anilor ’50, s-a tăcut și, desigur, s-a mințit în continuare asupra acestei perioade.

După 1990 a început o luptă care nu a fost dată, așa cum s-a întâmplat în toate celelalte țări foste comuniste, toate. Aproape că și în fostă Uniune Sovietică s-a mers mai cu hotărâre, și asta chiar din timpul lui Gorbaciov, pentru scoaterea la iveală a acestor crime, a acestor orori, acestor catastrofe istorice de necomparat.

În România a trebuit ca oameni, care spre cinstea lor au avut această forță, și aceastムputere și dedicație, a trebuit ca acești oameni să câștige greu, pas cu pas, recuperarea memoriei. Sigur că în România a existat o rezistență politicムla aceastăƒrecuperare a memoriei și cred că nimeni dintre cei de vârsta mea nu uită că la mijlocul anului 1990, deci după căderea oficială a comunismului, partidele istorice erau agresate, aveau sediile devastate și, mai ales, erau încă o data supuse unui atac violent la memorie și la adevăr.

Nu a fost ușor ca aceasta istorie să fie recuperată si, de aceea, încă odată aduc mulțumirile mele, ca președinte al acestui partid, tuturor istoricilor de toate generațiile, tuturor intelectualilor, tuturor oamenilor obișnuiți care au contribuit prin cercetarea lor, prin mărturia lor, pentru că vorbim de supraviețuitori la reconstituirea acestor adevăruri. Sigur că, așa cum spuneam, problema memoriei istorice, a rezistenței anticomuniste nu e în niciun fel apanajul, cu atat mai puțin misiunea specială și exclusivă a unui partid.

Întâmplarea istorică face însă că partidul acesta, Partidul National Liberal, este singurul partid, nu doar din România, ci din toata fostă lume comunistă, din toate țările invadate și cucerite de sovietici și deci de regimul lagărelor roșii după 1945, care a supraviețuit din varii motive.

Partidul Național Liberal poartă așadar nu doar prestigiul, dar mai ales povara unui nume istoric extraordinar pentru Romania, dar poartă și datoria ca supraviețuitor al tuturor acestor lucruri de a se comporta pe măsura trecutului său și pe măsura acestei misiuni.

Sigur că supraviețuirea Partidului Național Liberal a fost însoțită mereu, în 23 de ani, cu eforturi puternice de a rezolva și cu PNL cum s-a rezolvat cu altele, cu un alt mare partid istoric al României, Partidul Național Țărănesc, cu un partid care nu a fost foarte mare, dar a fost un partid democratic, partidul Social Democrat, mă refer evident la Titel Petrescu, s-a rezolvat.

Cu Partidul Național Liberal nu s-a rezolvat și ăsta este meritul pe de-o parte al dumneavoastră, al membrilor, militanților, liderilor de toate vârstele ai partidului, dar este în același timp și expresia, asta cred, nevoii din societatea româneasca de a salva ceva autentic.

Partidul Național Liberal nu a câștigat totdeauna foarte multe voturi. Nu a câștigat niciodată cate voturi și-ar fi dorit. Dar a fost mereu într-o măsură mai mare decât votat, însoțit de așteptare, de o anumită recunoaștere și de un anumit prestigiu, ca dovadă că românii votând ei sau nu cu partidul acesta, țin la istoria lor, la o istorie autentică, țin la efortul de reînnodare peste timp, peste catastrofă istorică a unor tradiții de normalitate și de valoare.

Sigur că am fost însoțiți si suntem în continuare însoțiți de exigențe cu care niciun alt partid nu s-a confruntat, dar de asta nu trebuie să ne plângem. Pentru că niciun alt partid, dintre cele care, repet, au rămas in continuare în prima scenă politică din România, niciun alt partid nu este însoțit de extraordinarele realizări care fac din acest nume, un nume respectat de către toți, chiar daca nu iubit de către toți.

Niciun alt partid nu are în spate atâta istorie, niciun alt partid nu se confundă în atâtea direcții și în atâtea momente cu istoria României, niciun alt partid încă, repet, dintre cele în putere, în viață, nu are martiri, martiri adevărați. Noi nu purtăm doar povara și misiunea marilor Brătieni, Ion și Ionel, care au așezat nu singuri, dar în rol de lideri, România modernă, România aceea care, așa cum spuneam, în 20 de ani s-a așezat în elita Europei.

Noi purtăm și extraordinară moștenire a lui Dinu Brătianu, a marelui savant și a marii conștiințe care a fost Gheorghe Brătianu și pe care, încă odată, trecând pe la Sighet, trebuie să-l evocam și să-l păstrăm, și să-i păstrăm pe toți în suflet. Noi purtăm în pipernicia noastră, că nu suntem decât niște oameni ca toți ceilalți, niște oameni care încearcăƒde 20 de ani sau fiecare cum i-a venit rândul, să așeze România asta pe baze sănătoase, și fără a fi cei care confundăm epocile istorice, totuși cu memoria la noi, totuși cu un sistem de valori care s-a dovedit posibil în România. Și dacă alții pot să cadă pradă deznădejdii și să spună că în această țara nu se poate să fie cu adevărat democrație, că în această țara nu se poate să fie cu adevărat instituții funcționale, că această țara nu are cum sta, așa, de-adevăratelea și pe de-a întregul pe poziții egale la masă cu marile puteri europene și cu marile națiuni europene, noi avem șansa de a nu cădea pradă acestei deznădejdi, pentru că știm din istoria acestei țări și din istoria partidului nostru, că se poate.

Niciodată democrația românească, și probabil niciuna, nu au fost perfecte. A existat corupție și în perioada interbelică, au existat analfabeți destui, a existat sărăcie, au existat nedreptăți, dar au existat și lucruri pe care astăzi suntem tentați uneori să credem că nu le mai putem face niciodată sau că nu se pot face niciodată aici. Au existat instituții, au existat oameni, au existat personalități și a existat o situație și o poziție a României, în Europa și în lume, care poate fi în continuare și este în continuare model pentru noi.

Iată de ce, de fiecare dată, poposind în preajmă memoriei și vorbind despre justiție, iată ca formă de memorie, noi în primul rând avem obligația de a răspunde la câteva întrebări precise.

Da, este foarte bine, se scriu cărți, cine vrea, și din fericire, mulți tineri vor, le citesc. Da, există acest Memorial extraordinar, care este unul din așezămintele de acest fel cele mai frumoase, cele mai interesante, cele mai bogate din întreagă această parte a Europei. Da, am avut până și o condamnare rituală, să spunem, a comunismului în Parlamentul României. Este oare de ajuns? Noi suntem primii chemați să ne punem această întrebare: este oare de ajuns? S-a făcut dreptate? Sigur, când vezi celule în care au murit aici și în alte părți cei mai buni oameni ai acestui popor, îți dai seamă că nu există dreptate pe care să o mai poți face.

Nu mai există decât dreptatea lui Dumnezeu, care e drept, dar care noi o facem dreptatea noastră. Dar avem în continuare de făcut dreptate pentru că există în carne și oase, nu în albume, nu în cărți, oameni care au fost victimele acestei terori, care trăiesc și care, cu niciun chip, trebuie să o spun, nu sunt respectați, pentru că de răsplată nu poate fi vorba, suficient de către noi. Și dacă cineva va vedea care este statutul a două categorii de oameni, foștii deținuți politici și veteranii de război în România, își va da seama că mai avem mult de făcut pentru a putea spune că ne respectăm pe noi ca nație, ca popor. Ei se duc încet, încet, Dumnezeu i-a ținut în viață din pușcăriile comuniste, dar se duc. Mai sunt foarte puțini, pensia lor în medie este cam de 400 de lei, într-un stat, e adevărat cu mari probleme bugetare, dar care pentru atâtea, atâtea alte lucruri a găsit bani, bani de risipit, bani de furat, de aruncat. Asta e situația.

Există cum se vede astăzi , prin demersurile extraordinare ale tinerilor noștri colegi, există în continuare și criminalii în carne și oase. Pentru că noi am dus în anii ’90 o luptă pentru a putea spune adevărul, nicidecum pentru a putea face ceea ce s-a făcut peste tot în Europa, în raport cu nenorocirile nazismului, în raport cu Holocaustul, în raport chiar cu comunismul. Noi nu am putut, aveam o lege a lustrației. Noi nu am putut, din alegeri în alegeri, să amendăm electoral urmașii celor care au făcut aceste lucruri în România.

Noi nu am putut să așezam, dacă nu prin lege, prin atitudine publică, o cenzură de rușine, pentru ca să nu mai auzim, așa cum am auzit, nu mai auzim ,îmi pare și mă bucur, dar până nu demult, elogii nerușinate ale comunismului, ale dictaturii, atacuri mizerabile împotriva chiar acestor martiri, împotriva unor martiri care chiar au supraviețuit, Corneliu Coposu de exemplu, pentru că poate cei care sunteți mai tineri, nu știți: de ani buni, slavă Domnului, Corneliu Coposu este un punct de consens respectuos în România.

Istoria aceasta are un început și acel început este moartea lui Corneliu Coposu, pentru că în cei câțiva ani cât Corneliu Coposu a trăit printre noi, a spus cuvântul său, cu câtă putere îi mai rămăsese după o viață cumplită, pentru a ajuta la construirea democrației, a fost denigrat, a fost scos într-un tab de furia mulțimii, chipurile, din sediu, a fost batjocorit în continuare după tot ceea ce se întâmplase.

Respectul general pentru Corneliu Coposu după un “bun” obicei de-al nostru, a început după ce a murit. Când nu a mai deranjat pe nimeni, Corneliu Coposu a devenit un monument, un obiect de respect, ba chiar de pioasă închinare. Or în timpul acesta, oameni care au suferit la fel de mult, fără a fi lideri politici, oameni obișnuiți, oameni necăjiți toată viața lor, au umblat și umblă printre noi, nebăgați în seamă, desconsiderați, în fond, și ducându-și zilele de pe o zi pe alta cu 400 de lei.

Criminalii sunt, i-ați văzut, și stăm și ne învârtim și ne gândim, și se gândesc marii reprezentanți ai justiție din această țara, cum să facă ei, totuși să poată să îi aducă pe acești oameni în fața instanțelor. Și slavă Domnului văd că începe să se întâmple.

Mai e, în fine, de răspuns pentru noi la o întrebare majoră. Dacă vorbim de memorie în această privință, este evident că ea nu doar nu-i un apanaj al unui partid, dar nu-i un apanaj al dreptei sau stângii. Dreapta și stânga din politică românească ar trebui, și uneori o fac, să conlucreze fără niciun fel de deosebire de intensitate pentru recuperarea acestei memorii și acestor valori. Totuși, totuși, dacă vorbim de moștenire, noi nu avem doar prestigiul Brătienilor moștenit pentru Partidul Național Liberal, amintirea momentelor monumentale din istoria României de care e legat Partidul Național Liberal, avem și o serie de obligații.

Și ca partid de dreapta, atunci când ne definim dreapta, nu putem și nu trebuie să evităm faptul că suntem primii ținuți să luptăm pentru recuperarea acestei memorii, acestor valori. Și în sensul acesta, dreapta noastră trebuie să aibă un înțeles mult mai larg, mult mai larg chiar decât l-a avut Partidul Național Liberal în perioada interbelică, partid cu vocație a dezvoltării economice, partid cu vocație a dezvoltării instituționale a României. Noi, după ce că din toate motivele din lume nu ne putem compara cu ei, avem, asta e paradoxul, chiar mai multe de făcut. Și avem de inclus, de asimilat, de dezvoltat această dimensiune spirituală a dreptei, această dimensiune morală a dreptei. Nu are cine să o facă.

În celelalte țări către care ne uităm, pentru că avem experiențe istorice recente, și mă refer la secolul XX și destul de apropiate, Polonia, Ungaria, Cehia, ceilalți, au avut o cu totul altă evoluție. Acolo, în momentul în care a venit eliberarea din Tratatul de la Varșovia și trupele sovietice s-au retras, memoria care fusese prezervată altfel, elitele, care supraviețuiseră sau regeneraseră chiar în timpul comunismului, au intrat imediat în funcțiune și țara, națiunea s-a comportat că un organism care a scăpat de o boală, redevenind sănătos.

Noi nu am avut niciun Papă care a schimbat istoria lumii, noi nu am avut nici solidaritatea, noi nu am avut niciuna din aceste șanse, și atunci, astăzi când vorbim încă, la 23 de ani despre recuperarea memoriei, despre stânga și despre dreapta, trebuie să asumăm și această dimensiune spirituală și morală.

Trebuie să avem puterea de a spune că această țară are o moștenire și un postament de putere morală în acești martiri, în Brătieni, în Coposu, în Maniu, în monseniorul Ghica, în toți acei necunoscuți care au căzut în rezistența comunistă și pe care, abia într-un târziu azi, câțiva tineri îi readuc în lumina cunoașterii noastre, în lumina memoriei noastre.

Îmi doresc din tot sufletul ca generația celor mai tineri dintre voi, mai puțin invadată de amintirea secolului trecut, să poată face asta cu seninătate și cu succes. Spre deosebire de unii ca mine, pe care secolul XX, cumplitul secol XX îi va însoți toată viață, pentru că e totuși secolul meu, cu bune cu rele, nu aparțineți acelui secol. Aparțineți acestui secol și aparțineți unei generații care are șansa, în sfârșit, să refacă lucrurile. Să le refacă în adevăr, să le refacă în valori.

Nu abandonați istoria, nu treceți pe lângă aceste lucruri ca și cum s-ar fi întâmplat altora. Ni s-au întâmplat nouă. S-au întâmplat părinților noștri, bunicilor voștri, s-au întâmplat acestei națiuni. Și dacă ni se pare că aceste lucruri sunt definitiv într-un sertar al trecutului, am să închei spunând următorul lucru: la anul, 2014, se vor împlini 100 de ani de la începutul Primul Război Mondial, de la asasinarea lui Franz Ferdinand la Sarajevo și istoricii știu că, în ciuda unor tensiuni diplomatice, lumea nu păruse niciodată mai sigură, mai echilibrată, mai frumoasă și mai dedicată progresului ca atunci în 1913-1914.

Nimeni nu-și imagina ce putea să urmeze pentru că, nu-i așa, cultul și convingerea progresului arătau că oamenii nu se mai pot măcelari în războaie din care nu câștiga nimeni, că oamenii nu se mai pot comporta bestial unii cu alții, că toată extraordinara dezvoltare tehnologică din sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, duce istoria către un sens fericit. Și au urmat în secolul XX, lucruri ne mai întâmplate vreodată atât de cumplit în istorie, cu 2 războaie mondiale, cu monstruozitatea nazistă, cu monstruozitatea comunistă.

În 1990, am avut iar iluzia toți a sfârșitului fericit al istoriei și după aceste paranteze monstruoase, și iarăși toată lumea se gândea că am ajuns în paradisul istoric, atât cât este el pe pământ. Nu imagina nimeni ce se va întâmplă în fostă Iugoslavie, nu imagina nimeni în continuare că forme de genocid vor fi în vigoare pe această planetă și pe acest continent și de aceea cred că ceea ce s-a întâmplat în istoria noastră – teroarea comunistă, martiriul, distrugerea acestei elite, trebuie să fie un motiv pentru ca mereu să înțelegem că democrația trebuie apărată în fiecare zi, că nu e data de-a gata și pentru totdeauna, că justiția trebuie așezată și protejată în sensul în care ea să facă dreptate și nu să facă politică.

De asemenea, cunoașterea noastră, valorile noastre trebuie să fie în fiecare zi aparate, susținute, predicate, așa cum un bun preot predică în fiecare zi, din nou și din nou, aceeași Evanghelie de 2000 de ani. Eu cred că e foarte important, nu doar pentru partidul nostru să putem și să puteți mai ales face asta, cred că este important ca voi, ca alți tineri, ca oameni din toate partidele, sau cu atât mai mult, din afară partidelor, dar în interiorul acestei societăți, să aibă puterea de a lucra la reînsănătoșirea organismului național românesc prin recuperarea corectă a istoriei, cu toate adevărurile și cu toate consecințele ei.

Mulțumesc foarte mult, îmi pare rău dacă am vorbit mai mult decât s-ar fi cuvenit și mai mult decât mi-aș fi dorit și va invit și pe dumneavoastră să intrați în vorba cu noi pe acest subiect.”

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww

Liberalismul românesc, idealul național și făurirea Unirilor

http://www.pavlicenco.md/2012/01/25/liberalismul-romanesc-idealul-national-si-faurirea-unirilor/

Aducem mulțumiri istoricului care a răspuns solicitării noastre și ne-a oferit acest studiu… Vitalia Pavlicenco

Evoluţia ideii de libertate şi unitate în spaţiul românesc nu poate fi gândită decât în conjuncţie cu idealurile naţionale ale secolului de liberalism românesc (1829-1926). Liberalismul românesc a pornit la drum prin deschiderea economică oferită de dispariţia monopolului Porţii asupra comerţului românesc. În 1822 Ionica Tăutu, care reprezintă un grup de boieri de rang scăzut din Moldova, a propus un proiect constituţional cu principii liberale şi republicane, iar în 1834 Ion Câmpineanu conduce opoziţia liberală în faţa influenţei ruse în Adunarea Naţională a Munteniei.

Valorile liberale, aduse de Revoluţia de la 1848, au avut ca parte componentă ideea de eliberare naţională, ca, de altfel, întreaga istorie românească de la 1821- la 1918. La confluenţa imperiilor, ceea ce a făcut să difere o epocă de liberalism de alta, din perspectiva evoluţiei ideii de libertate, a fost doar tipul de cerinţă naţională şi puterile internaţionale care erau interesate sau implicate în rezolvarea ei.

În contextul revoluţiei din 1848, din Ţara Românească, liberalii formează un guvern provizoriu, în Bucureşti, dar sunt divizaţi în privinţa opiniilor pe tema reformei agrare, în jurul lui Nicolae Bălcescu formându-se un curent radical. În 1856 curentul liberal formează o majoritate reprezentată prin Partida Naţională, partid ce sprijinea uniunea Principatelor Dunărene. Într-o primă etapă de evoluţie liberală, principala ameninţare pentru unitatea românească era Poarta otomană. Războiul Crimeii (1853-1856) a adus în joc puterile occidentale pe scena politică a periferiei. Turcia pierde, Rusia câştigă iar puterile Vestului sunt interesate de soarta Principatelor române, eliminând protectoratul rusesc ce tindea să devină o a doua putere suzerană, după Regulamentele organice. Idealul de eliberare naţională a forţat, în 1857, reglementările juridice ale puterilor garante, trecând peste Convenţia de la Paris şi alegând un singur domn pentru Muntenia şi Moldova. Liberalismul revoluţiei paşoptiste era continuat în formula politică nouă de Al.I.Cuza şi de revoluţionarii de la 1848, într-o etapă nouă, în care s-a putut obţine Unirea, în ciuda voinţei Porţii şi a reglementărilor Puterilor occidentale.

Guvernările liberale care au urmat abdicării forţate a lui Al.I.Cuza şi-au clădit politica internaţională pe o nouă etapă a ideii naţionale: independenţa de stat a României. Urmând etapei Unirii (1859), independenţa de stat va fi câştigată în urma războiului ruso-turc din 1877-1878. Ultima etapă liberală grefată pe idealul unităţii naţionale ţintea revenirea Transilvanieila România, lucru ce s-a realizat tot sub o guvernare liberală, în 1918.

De numele lui Ion I.C.Brătianu, preşedinte al PNL între 1908-1927 şi prim-ministru al Guvernului în cinci rânduri (1909-1911, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926, 1927), se leagă unele dintre cele mai mari împliniri ale poporului român – alipirea (în 1913) la România a celor doua judeţe Durostor şi Caliacra (care formează Cadrilaterul), făurirea statului unitar român si desăvârşirea unităţii naţionale a României (1918). Perioada 1922-1926 a fost, probabil, epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I.C.Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizării noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ, cât și legislativ; au fost, de asemenea, anii refacerii economice și ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă Constituţie. Se poate socoti că, în 1926, liberalii se află în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică începută în 1848.

Privind în ansamblul secolului de liberalism romanesc, observăm că principiile liberale şi neoliberale au fost subordonate direct sau indirect, implicit sau explicit, fie ideii de eliberare de sub dominaţia Porţii otomane, fie ideii de unitate naţională (1859, 1918), fie celei de protejare a pieţei naţionale în faţa invaziei mărfurilor străine pe piaţa internă.

Bibliografie

  • Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Editura Fundației “AXIS”, Iași, 1996;
  • Istoricul PNL de la 1848 până astăzi, București, 1923;
  • Rădulescu – Zoner, Șerban (coord.), Cliveti, Gheorghe, Stan, Apostol, Onișoru, Gheorghe, Șandru, Dumitru, Istoria Partidului Național Liberal, Editura All, București, 2000;
  • A.N.P. ROMPRES, Partidele politice din România, București, 1991 și 1992;
  • Ștefănescu, Domnița, Cinci ani din istoria României, Editura Mașina de Scris, București, 1995
  • Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, București, 1996;
  • Naumescu, Valentin, Despre liberalism în România.Realități,dileme, perspective, EFES,Cluj-Napoca, 2001;
  • Șomlea, Vasile-Florin, Mișcarea liberală din România post’1989, Editura Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006.
Loading Facebook Comments ...

8 Comments

Add a Comment
  1. Este bine sa se stie!

    Unirea Basarabiei – vechea provincie românească luată de Imperiul Ţarilor în 1812, printr-o abilitate diplomatică a Petrogradului rusesc, accentuată de pasivitatea (calculată) a Imperiului Otoman…a dus Romania in extaz.
    Numai că unirea cu Basarabia are propria ei poveste – pe care mulţi dintre noi, chiar şi dacă o cunosc, au reţineri în a o spune. Oricât ar părea de paradoxal, unirea României mici (şi, în plus, ciuntite, cum am văzut, în favoarea Puterilor Centrale) cu Basarabia a fost încurajată de Germania şi de Austro-Ungaria. La Berlin şi la Viena sau Budapesta se spera că, extinzându-se spre Est, România învinsă va renunţa la pretenţia pentru care intrase în război, în vara lui 1916 – anume aceea de a se extinde asupra teritoriilor locuite de români în Vest; cu alte cuvinte, cancelariile germane şi austro-ungare au crezut că Bucureştiul se va mulţumi cu Basarabia şi va renunţa la revendicarea Transilvaniei.

  2. ————————————————————-
    CANTECELE RE-UNIRII NOASTRE
    CU PATRIA-MAMA ROMANIA MARE EUROPEANA !

    Chisinau, 13-14 Nov. 2013 — la Teatrul «M. Eminescu»
    iar la 15 Nov.- Gala Laureatilor — la Palatul National «N. Sulac»
    cu un Recital de Exceptie cu cântaretul Christian Traistariu din România
    – toate la orele 18.
    ––––––––––––––––––––––––––––———————————-
    Cea de-a XI-a ediție a Festivalului-concurs internațional
    de Muzică Ușoară ”Două inimi gemene»,
    în memoria interpreților Doina și Ion Aldea-Teodorovici
    se va desfășura la Chișinău în perioada 13-15 noiembrie.

    Vor participa reprezentanți din 15 țări: Japonia, Argentina, Slovenia, China, Italia, Anglia, Suedia, Germania, Letonia, Lituania, Ucraina, Belorusia, Uzbekistan, Rusia-Adâghea, Bulgaria, etc.

    Ca de obicei, participanții la festival vor interpreta în mod obligatoriu
    o piesă a compozitorului Ion Aldea-Teodorovici în limba română
    și alta, la alegere, în limba țării din care provin.

    In prima zi a concursului, la secțiunea copii vor evolua 17 concurenți, iar la secțiunea maturi vor intra în competiție 23 de interpreți.
    Premiul mare va fi în valoare de 1 000 de euro.

    Deținătorul Trofeului primei ediții a fost interpretul Păvălache Parfeni,
    iar cel din anul trecut a fost cucerit de Diana Iudelson, Israel.

    – «Va fi o ediție care va avea tangențe cu celelalte.
    Vom avea mai multe talente, dar și surprize pentru cei care vor fi prezenți la eveniment»,
    spune Cristofor Aldea -Teodorovici,
    președintele concursului «Două inimi gemene».

    – «Dacă nu ar fi un eveniment special, nu ar veni la Chișinău reprezentanți din toate colțurile lumii care cântă cu plăcere în limba română. Potrivit regulamentului, ar trebui să avem câte un concurent din fiecare țară, dar R. Moldova este reprezentată de câte nouă participanți la fiecare secțiune»,
    explică Eugenia Marin, directorul executiv al festivalului,
    dar și mama Doinei Aldea-Teodorovici.
    – «Un vis al meu a fost să organizez, în premieră, o seară de muzică orchestrală semnată de tatăl meu.
    La fel în premieră, pregătim un concert cu muzică orchestrală semnată de tata, care va avea loc în primăvară»,
    spune Cristian Traistariu din România.

    Pentru bilete și informații suplimentare
    adresați-vă la telefonul :
    +373 22 223-111
    sau +373 795-67 422 .
    ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
    ————— ♥ BASAⱤABIA E ⱤOMÂNIA ♥ —————
    —————♥—♥—♥— RE-U N I R E ! —♥—♥—♥———
    ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
    N.B.
    IN MEMORIAM:
    Doina și Ion Aldea-Teodorovici, cântăreții șlagărelor Mișcării de eliberare și renaștere națională, s-au stins din viață acum 21 de ani,in oct.1992 în urma unui tragic accident rutier, care a avut loc în comuna Coșereni, județul Ilfov, România.
    Accident organizat la comanda unor forte teroriste ocupante voroniste comuniste anti-românesti si anti-unioniste,
    forte care lichideaza toate marile personalitati unioniste in ultimii 25 de ani,
    prin accidente la comanda, iriadieri si otraviri prin medicamente:
    poetul Grigore Vieru, ian.2009, poeta Leonida Lari, dec.2011, poetul dacolog Andrei Vartic, iunie 2009, studentul Andrei Savciuc, Nov.2009, cântaretul Vadim Gheorghelas, martie 2011 si lista este lunga.

    P.S.
    1.
    Amenintari directe:
    Atunci prin 1993, când mama Doinei, doamna Eugenia Marin, a incercat sa afle de la Guvern mai multe date despre investigatiile referitor la accidentul criminal, ea a fost sunata ulterior si o voce «misterioasa» i-a spus sa se «potoleasca», caci nepotul ei Cristofor mai este inca in viata !
    2.
    “În 1997, fratele lui Ion, Petre Teodorovici, i-a povestit scriitorului Traianus, ca unchiul sau din Bucuresti, Chiril, pusese mâna pe niste documente ale Securitatii române, care argumentau cu lux de amanunte ca moartea celor doi – ION SI DOINA –

    a fost un accident intentionat,

    provocat de structurile Securitatii de la Chisinau,
    la comanda unor forte politice de atunci.»

    SI, ATENTIE – iarasi «concidente»:
    Petre moare in acelasi an – 1997- imediat dupa ce face dezvaluirile despre asasinatul fratelui sau Ion si al Doinei /
    Petre s-a stins «SUBIT «din viata la 6 iulie 1997, la numai 47 de ani, fiind «bolnav» de diabet zaharat /ciroza /
    = altfel zis iradiat si otravit prin medicamente /

    ========================================
    TRAIASCA ROMANIA MARE IN VECHILE HOTARE
    DIN ANUL 1918 DINTRE NISTRU SI TISA !
    ========================================

  3. Unire…. CĂCĂRĂU…. Istorie….?????? Ce are una cu alta?

  4. …. continuare,
    desigur, această crudă realitate geopolitică nu neagă comportamentul exemplar al oamenilor politici şi intelectualilor din Sfatul Ţării de la Chişinău, a căror trăire românească e mai presus de orice îndoială. Dar, dincolo de altruismul, eroismul şi idealismul acestor români basarabeni se află şi realitatea rece a calculelor internaţionale: în viziunea Puterilor Centrale din aprilie 1918, Basarabia urma să fie compensaţia prin care România urma să fie convinsă să renunţe la Transilvania. Treceţi, batalioane române, Carpaţii! – spusese acel frumos cântec de luptă ce-i îmbărbătase pe flăcăii armatei noastre în vara lui 1916; numai că, în vara anului 1918, administraţia română – a aceluiaşi prim-ministru Marghiloman – urma să treacă nu Carpaţii, spre Vest, ci… Prutul, spre Est. Şi aceasta, repet, cu acceptul Germaniei şi Austro-Ungariei.
    Iarăşi, deloc surprinzător că, peste 23 de ani, Adolf Hitler urma să facă aceeaşi mişcare: a luat României mare parte din Transilvania (în vara lui 1940), dar era gata să redea României (în vara lui 1941) Basarabia.
    Cine-şi imaginează că Hitler ar fi redat vreodată Transilvania României este un naiv – cred (şi regret, totodată, că Ion Antonescu a nutrit această iluzie)

  5. F. important, continuare,

    Răsturnarea de situaţie

    Până în vara lui 1918, Puterile Centrale au fost realmente aproape de a câştiga Primul Război Mondial. Nimic nu era decis. Maşina de război germano-austro-ungară funcţiona încă foarte bine. Doar că atunci, în august ’18, pe frontul de Vest (din Franţa şi Belgia), balanţa s-a dezechilibrat – în defavoarea trupelor germane. Avansul franco-angloamericanilor a devenit decisiv, iar Puterile Centrale au început să dea înapoi. În luna octombrie, premierul Franţei Georges Clemenceau a trimis un mesaj secret Regelui Ferdinand al României şi omului politic Ionel Brătianu, prin care-i anunţa despre planurile de luptă ale armatei franceze la Dunăre; şi, totodată, le sugera acestora ca armata română (care, potrivit Tratatului cu Puterile Centrale, urma să fie demobilizată) să reintre în război, aliată Antantei.
    La drept vorbind, era semnalul pe care românii îl aşteptau – atât guvernul de sacrificiu de la Bucureşti (al lui Marghiloman), cât şi guvernul informal de la Iaşi (al lui Ionel Brătianu). Speranţa a înflorit iarăşi în trupele noastre şi în tânăra noastră castă militară. Treceţi, batalioane române, Carpaţii! a căpătat iarăşi un sens.
    La începutul lui noiembrie 1918, o divizie română a străpuns spre Nord-Est, în Bucovina, şi a reinstaurat ordinea într-o provincie prin care bande de foşti soldaţi (ruşi, ucrainieni etc.) întorşi de pe front îşi cam făceau de cap. Imediat, în spiritul cavaleresc al epocii, guvernul nou instalat al generalului Coandă a dat trupelor germane un răgaz cu iz de ultimatum, cerându-le să părăsească în timp de 24 de ore teritoriul României mici (ceea ce ele nu vor face). Pe 10 noiembrie s-a decretat remobilizarea armatei române; pe fondul unui entuziasm de genul celui de care românii niciodată nu au dus lipsă în clipe fericite, diviziile cu tricolor au primit ordinul de a trece simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea. A fost o mişcare de o incredibilă acurateţe, pentru că a doua zi, pe 11 noiembrie, practic Primul Război Mondial lua sfârşit, prin Tratatul de a Compiègne. Germania avea să recunoască nulitatea Tratatului de la Bucureşti, iar armata germană s-a retras în linişte din România.

    Miracolul: de la Est la Vest

    Şi aşa se face că, în ciuda tuturor incidentelor de parcurs, România a terminat Marele Război în aceeaşi alianţă – Antanta – în care-l începuse.
    În tot acest timp, românitatea – majoritară oricum – din Transilvania era într-o fierbere uşor de înţeles. Ca să fie limpede: ideea (pentru români, dorinţa) despărţirii Transilvaniei de Imperiul Austro-Ungar apăruse cu mult înainte ca armata română să ajungă acolo (de reţinut, de exemplu, că trupele române vor ajunge la Cluj abia în ajunul Crăciunului 1918, aşadar la trei săptămâni bune după 1 decembrie).
    Pe 1 decembrie (pe stil nou, gregorian; în calendarul în vigoare atunci la Bucureşti era data de 18 noiembrie), Transilvania s-a reunit cu România, într-unul dintre cele mai frumoase clipe ale Istoriei noastre. Se materializa speranţa pentru care intrasem în război –, dar multe alte probleme abia începeau, iar ele vor marca din plin următoarele decenii.
    Astfel, ca prin minune, ţara (care în martie 1918 era învinsă şi urma să fie secţionată după interesele teritoriale sau economice ale adversarilor săi) ajungea în decembrie acelaşi an să aibă în graniţele sale şi Transilvania, dar şi Basarabia şi Bucovina! În locul unei Românii mici, încă şi mai micşorate (cum se prefigura în luna iunie), apărea pe hartă, la finele anului, România Mare.
    Iar dacă termenul miracol vi se pare exagerat!

  6. Vom face Romania mare!

  7. ANTONESCULE !NU MAI LATRA ! ATI PRIMIT O TARA DE TOATA FRUMUSETEA SI PLINA DE BOGATII ,IAR VOI CEI „DESTEPTII”DE ACUM ATI SCOSO LA MEZAT SI ATI VANDUTO. ESTE ADEVARAT VECHIUL PNL A PUS UMARUL LA RIDICAREA ROMANIEI CU BRATENII IN FRUNTE ,IAR VOI ACTUALII ATI DARAMAT TOT CE AU IFAPTUIT INAINTASII VOSTRII.RUSINE SA VA FIE SI SA PLATITI CU VARF SI INDESAT PENTRU TRADAREA SI DARAMAREA ACESTEI TARI !

  8. =============================
    ––––––––––––––––––––-
    CANTECELE RE-UNIRII NOASTRE
    CU PATRIA-MAMA ROMANIA MARE EUROPEANA !

    Chisinau, 13-14 Nov. 2013 — la Teatrul «M. Eminescu»
    iar la 15 Nov.- Gala Laureatilor — la Palatul National «N. Sulac»
    cu un Recital de Exceptie cu cântaretul Christian Traistariu din România
    – toate la orele 18.
    –––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
    Cea de-a XI-a ediție a Festivalului-concurs internațional
    de Muzică Ușoară ”Două inimi gemene»,
    în memoria interpreților Doina și Ion Aldea-Teodorovici
    se va desfășura la Chișinău în perioada 13-15 noiembrie.

    Vor participa reprezentanți din 15 țări: Japonia, Argentina, Slovenia, China, Italia, Anglia, Suedia, Germania, Letonia, Lituania, Ucraina, Belorusia, Uzbekistan, Rusia-Adâghea, Bulgaria, etc.

    Ca de obicei, participanții la festival vor interpreta în mod obligatoriu
    o piesă a compozitorului Ion Aldea-Teodorovici în limba română
    și alta, la alegere, în limba țării din care provin.

    In prima zi a concursului, la secțiunea copii vor evolua 17 concurenți, iar la secțiunea maturi vor intra în competiție 23 de interpreți.
    Premiul mare va fi în valoare de 1 000 de euro.

    Deținătorul Trofeului primei ediții a fost interpretul Păvălache Parfeni,
    iar cel din anul trecut a fost cucerit de Diana Iudelson, Israel.

    – «Va fi o ediție care va avea tangențe cu celelalte.
    Vom avea mai multe talente, dar și surprize pentru cei care vor fi prezenți la eveniment»,
    spune Cristofor Aldea -Teodorovici,
    președintele concursului «Două inimi gemene».

    – «Dacă nu ar fi un eveniment special, nu ar veni la Chișinău reprezentanți din toate colțurile lumii care cântă cu plăcere în limba română. Potrivit regulamentului, ar trebui să avem câte un concurent din fiecare țară, dar R. Moldova este reprezentată de câte nouă participanți la fiecare secțiune»,
    explică Eugenia Marin, directorul executiv al festivalului,
    dar și mama Doinei Aldea-Teodorovici.
    – «Un vis al meu a fost să organizez, în premieră, o seară de muzică orchestrală semnată de tatăl meu.
    La fel în premieră, pregătim un concert cu muzică orchestrală semnată de tata, care va avea loc în primăvară»,
    spune Cristian Traistariu din România.

    Pentru bilete și informații suplimentare
    adresați-vă la telefonul :
    +373 22 223-111
    sau +373 795-67 422 .
    ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
    ————— ♥ BASAⱤABIA E ⱤOMÂNIA ♥ —————
    —————♥—♥—♥— RE-U N I R E ! —♥—♥—♥———
    ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ஜ۩ஜ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
    N.B.
    IN MEMORIAM:
    Doina și Ion Aldea-Teodorovici, cântăreții șlagărelor Mișcării de eliberare și renaștere națională, s-au stins din viață acum 21 de ani,in oct.1992 în urma unui tragic accident rutier, care a avut loc în comuna Coșereni, județul Ilfov, România.
    Accident organizat la comanda unor forte teroriste ocupante voroniste comuniste anti-românesti si anti-unioniste,
    forte care lichideaza toate marile personalitati unioniste in ultimii 25 de ani,
    prin accidente la comanda, iriadieri si otraviri prin medicamente:
    poetul Grigore Vieru, ian.2009, poeta Leonida Lari, dec.2011, poetul dacolog Andrei Vartic, iunie 2009, studentul Andrei Savciuc, Nov.2009, cântaretul Vadim Gheorghelas, martie 2011 si lista este lunga.

    P.S.
    1.
    Amenintari directe:
    Atunci prin 1993, când mama Doinei, doamna Eugenia Marin, a incercat sa afle de la Guvern mai multe date despre investigatiile referitor la accidentul criminal, ea a fost sunata ulterior si o voce «misterioasa» i-a spus sa se «potoleasca», caci nepotul ei Cristofor mai este inca in viata !
    2.
    “În 1997, fratele lui Ion, Petre Teodorovici, i-a povestit scriitorului Traianus, ca unchiul sau din Bucuresti, Chiril, pusese mâna pe niste documente ale Securitatii române, care argumentau cu lux de amanunte ca moartea celor doi – ION SI DOINA –

    a fost un accident intentionat,

    provocat de structurile Securitatii de la Chisinau,
    la comanda unor forte politice de atunci.»

    SI, ATENTIE – iarasi «concidente»:
    Petre moare in acelasi an – 1997- imediat dupa ce face dezvaluirile despre asasinatul fratelui sau Ion si al Doinei /
    Petre s-a stins «SUBIT «din viata la 6 iulie 1997, la numai 47 de ani, fiind «bolnav» de diabet zaharat /ciroza /
    = altfel zis iradiat si otravit prin medicamente /

    ========================================
    TRAIASCA ROMANIA MARE IN VECHILE HOTARE
    DIN ANUL 1918 DINTRE NISTRU SI TISA !
    ========================================

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *