Azi mi-am vizitat un fost invatator

Zilele trecute mi-a venit o veste dintre cele mai triste. A trecut la domnul fosta mea profesoara de limba si literatura romana (atunci i se spunea moldoveneasca), fosta diriginta, Ana Martiniuc, cu merite deosebite in invatamint, de la Pelinia, unde am absolvit scoala medie. Dumnezeu sa o odihneasca in pace. Am fost, impreuna cu sotul meu, la bizerica unde a fost depusa inainte de a fi inmormintata. A crescut un fiu demn, medic, la fel fiind si nepotii cu nora, care i-au fost alaturi pina la venerabila virsta de 84 de ani, ea raminind vaduva de tinara.

La fel, zilele trecute, m-am reintilnit cu fiul fostului meu profesor de biologie, cel care m-a sfatuit sa merg la Facultatea de limbi straine, sectiunea Franceza, pe care am studiat-o ca limba straina in scoala din Grinauti. M-am interesat de parinti si mi-a spus ca i-a adus la Chisinau. La Pelinia, scoala medie era baza de aplicatie pentru sectiunea de engleza a Facultatii de limbi straine de la Institutul pedagogic din Balti, iar franceza ne-a predat-o un om de mare calitate, regretatul Petru Bacos, care l-a cunoscut si pe tatal meu, disparut tragic la virsta de numai 24 de ani.

Astfel, astazi l-am vizitat pe dl Mihai Mazur si sotia sa Eugenia, ambii invatatori, care il au alaturi pe dl Ion Mazur, doctor in stiinte, la pensie si el, – toti constienti de realitati si de trecut, de istorie si de viitor. Sunt mindri de copiii lor, acestia fiind mindri, la rindu-le, de parinti si de bunici, fiind alaturi de ei in iernile grele, abatute asupra zonei noastre.

Nu l-am vazut pe profesorul meu din anul 1970, cind am plecat pentru studii la Chisinau, urmindu-i sfatul de a studia franceza. Dl Mihai Mazur a fost prieten cu poetul Grigore Vieru, fiind impreuna in copilarie si tinerete, provenind din Pererita, Briceni.

Am discutat despre multe lucruri, pentru ca ei au cunoscut-o si pe mama mea. Am vorbit despre ce nu discutam la virsta de 14-15-16 ani. Nu era pe atunci nici atmosfera potrivita, toti traiau cu frica de regim si de servitorii regimului. Abia acum ne vorbesc despre atrocitatile la care au fost supusi, pentru ca si familiile profesorilor mei au fost deportate, chiar despartite prin deportare. M-am convins si astazi ca oamenii scapa incet de frica sovietica si incep sa nu se mai teama.

Le urez invatatorilor mei multa sanatate, sa apuce – si ei – realizarea aspiratiei romanilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Vitalia Pavlicenco