Alexandru MOŞANU: “O independenţă dobândita sau dăruită?”

Alexandru Moșanu: „Dacă, după cei 20 de ani ce s-au scurs după 27 august 1991, viaţa multor concetăţeni este afectată de sărăcie, de corupţie, de nedreptate şi de alte racile ale societăţii, de vină este nu independenţa, ci proasta guvernare a ţării; de vină sunt politicienii care au deturnat cursul politic, economic şi cultural-spiritual stabilit prin Declaraţia de independenţă. Am impresia că actualii factori de decizie din Republica Moldova nu sunt capabili, sau poate nici nu doresc, să tragă învăţămintele cuvenite din istoria celor 20 de ani de existenţă acelui de-al doilea stat românesc.”

Am discutat zilele trecute cu dl academician Alexandru Moșanu despre o definiție exactă a perioadei ce s-a scurs după 1812 pentru acest pîmânt multpătimit și am ajuns la formula ”200 de ani de ocupație ruso-sovietică”. Totodată, am convenit să public un articol foarte prețios din revista ”Destin Românesc”. VP

Despre ALEXANDRU MOȘANU, care rămâne un om cu LITERĂ MARE:

Născut la 19 iulie 1932, în com. Branişte, jud. Bălţi. Studii secundare la Cobani şi Bălţi, superioare – la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1952-1957), Doctor in Istorie (1966) şi Doctor Habilitat (1979). Profesor universitar (1983). Cercetător ştiinţific inferior, cercetător ştiinţific superior şi secretar ştiinţific la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a RSSM (1957-1976); conferenţiar (1976-1980), şef catedră Istorie Universală Modernă şi Contemporană (1980-1990), decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova (1989-1990), profesor universitar (1993-1997). Cofondator şi primul preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Moldova (1989-1990). Lider marcant al mişcării de eliberare naţională din Republica Moldova, cofondator al Frontului Popular. Deputat (1990-2001) şi preşedinte (4 sept. 1990-2 febr. 1993) al Parlamentului Republicii Moldova. Prezintă in Parlament rapoarte in chestiunile privind Drapelul de Stat (27 aprilie 1990) şi Avizul Comisiei parlamentare pentru aprecierea politico-juridicâ a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord (23 iunie 1990). Preşedinte al Comitetului organizatoric al primei Conferinţe internaţionale pe tema „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” (26-28 iunie 1991) şi raportor în problema dată. Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru elaborarea Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova pe care a prezentat-o in plenul Parlamentului la 27 august 1991. Membru de Onoare al Academiei Române (1993). Preşedinte al Congresului Intelectualităţii din Republica Moldova (1993-1994). Redactor-şef al revistei trimestriale de istorie şi cultură „Destin Românesc” (1994-2005). Vicepreşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti (1993-1996). Vicepreşedinte şi preşedinte al majorităţii parlamentare „Alianţa pentru Democraţie şi Reforme” (1998 1999).

Studii privind istoria modernă şi contemporană a României, inclusiv a Basarabiei. Preocupări pentru mişcările sociale şi politice din România din a doua Jumătate a sec. XIX şi până la Primul Război Mondial; cercetări privind evoluţia istoriografiei româneşti de la sfârşitul sec. XIX şi inceputul sec. XX; „investigaţii privind mişcarea de eliberare naţională a românilor basarabeni. – „Rabocee i soţialisticeskoe dvijenie v Rumynii (1907-1914 gg.)”, Chişinău, 1974; „Soţialisticeskoe dvijenie v Rumynii (seredina 70-h – nac. 90-h gg. XIX v.)” Chişinău. 1977,”Rumynskaia istoriografia v konţe XlX-naceale XX v.” în „Istoriografia istorii novogo vremeni stran Evropî i Ameriki” Moscova, 1990 (coautor); „Reabilitarea istoriei”, în Glasul, 1990, nr. 1 (5); „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinşele sale pentru Basarabia”, în „Crestomaţie la Istoria Românilor 1917-1992”, Chişinău, 1993; „Anexarea Basarabiei in anul 1940 de către Uniunea Sovietică – o consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop”, Chişinău, 2002 (coordonator şi coautor); „Parlamentul Independenţei” (Chişinău, 2010) (Cuvânt introductiv).

 O independenţă dobândita sau dăruită?

Împlinirea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova a accentuat divizarea societăţii moldovene în două curente de opinie principale. Unul din ele se constituie din participanţii la Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională, din simpatizanţii acesteia, precum şi din noua generaţie de concetăţeni, care în perioadele guvernărilor agrariano-socialis-tă şi comunistă au apărat cursul politic proeuropean şi proromânesc stabilit prin Declaraţia de Independenţă.

Reprezentanţii acestei părţi a societăţii pornesc de la ideea potrivit căreia forţa motrice a schimbărilor istorice care s-au produs la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 ai sec. XX a fost Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională (MREN) al cărei nucleu era format de scriitori. Atunci a apărut minunata mişcare cenaclistă, Frontul Popular, Asociaţia istoricilor şi alte organizaţii democratice cu ramificaţii în tot spaţiul RSS Moldoveneşti. Sub stindardele MREN, sute de mii de români moldoveni de la est de Prut au condamnat regimul totalitar comunist de ocupaţie, au cerut curmarea fărădelegilor comise de acesta.

Prima şi cea mai răsunătoare victorie a MREN a fost obţinută la 31 august şi 1 septembrie 1989, când Sovietul Suprem al RSSM a votat legislaţia lingvistică. Forţate de acţiunile de masă ale românilor moldoveni, de prima Mare Adunare Naţională (MAN-1), autorităţile sovietice au recunoscut „deformările survenite în construcţia lingvistică din RSS Moldovenească”. Cu alte cuvinte, a fost recunoscut faptul că reanexarea de către Uniunea Sovietică, la 28 iunie 1940, a Basarabiei a avut drept consecinţă, una din multele, mutilarea limbii române, valoarea valorilor cultural-spirituale ale populaţiei autohtone majoritare. Atunci, „limba moldovenească” a fost decretată limbă de stat, care avea să funcţioneze pe baza grafiei latine. Tot atunci, a fost statuată şi „identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”, recunoscându-se, astfel, că „limba moldovenească” nu este altceva decât limba română. Era- o constatare oficială a faptului, nerecunoscut decenii în şir de ocupanţi, că moldovenii sunt români.

Respectiva schimbare în optica comunistă fusese determinată de poziţia fermă a MAN-1, care sublinia apăsat romanitatea moldovenilor de la est de Prut şi necesitatea constituirii lor într-un stat independent. Documentul final al MAN se termină cu fraza: „Trăiască statul naţional independent şi suveran – singura chezăşie a unui viitor sigur şi demn de neamul nostru!”

Alte evenimente de seamă s-au produs după 17 aprilie 1990, când în urma unor alegeri libere şi democratice s-a constituit un nou Soviet Suprem al RSSM. Printre primele acte legislative au fost cele referitoare la simbolurile statului, în calitate de Drapel de Stat a fost adoptat actualul Tricolor. Apoi a fost elaborată şi aprobată Stema de Stat.

Pe data de 23 iunie 1990 a fost adoptată Declaraţia Suveranităţii RSS Moldova, care reflecta doleanţa cetăţenilor de a se distanţa de imperiu, dar însemna de fapt o încercare de a obţine în relaţiile cu Moscova doar un grad minim de autonomie reală în cadrul URSS.

Anul politic 1990 s-a finalizat, la 16 decembrie, cu o nouă Mare Adunare Naţională dedicată exclusiv dezbaterii problemelor privind „independenţa naţională a românilor din teritoriile ocupate”. Sutele de mii de participanţi au cerut insistent proclamarea independenţei Republicii Moldova. Hotărârea românilor moldoveni de a se desprine de URSS a fost confirmată convingător şi la 17 martie 1991, când populaţia RSS Moldova, în ciuda presiunilor exercitate de Kremlin, a boicotat referendumul asupra menţinerii Uniunii Sovietice.

În urma tentativelor de lovitură de stat de la Moscova, din zilele de 19-21 august 1991, situaţia politică a atins cote maxime de agravare. Scopul puciştilor era de a salva imperiul şi regimul totalitar comunist. După cum se ştie, puciul a eşuat lamentabil, iar URSS a intrat în faza de colaps. Era un final previzibil.

În epoca modernă şi, mai ales, în cea contemporană, popoarele subjugate au grăbit decesul imperiilor. Dispariţia relativ rapidă a URSS a fost cauzată şi de criza permanentă a unui sistem bazat pe o dictatură feroce, pe lipsa totală de libertate a individului şi a popoarelor înrobite, asupra cărora plana pericolul nimicirii lor ca entităţi etnice, ca entităţi naţionale. Situaţia aceasta genera şi activiza mişcările democratice de eliberare naţională şi acutiza conflictele interetnice care destabilizau imperiul. Pentru a stăvili procesul de destrămare a URSS, autorităţile imperiale recurgeau tot mai frecvent la aparatul lor represiv. Aşadar, lupta pentru desprinderea de imperiu se contopea cu lupta popoarelor captive pentru supravieţuire. Iar aceasta putea fi asigurată şi garantată doar în condiţiile libertăţii şi ale democraţiei autentice.

Puciul eşuat de la Moscova a pecetluit soarta imperiului. O parte din fostele colonii sovietice îşi proclamase independenţa înaintea noastră. S-ar părea că nouă nu ne rămânea decât să le urmăm pilda. în realitate, lucrurile nu stăteau chiar aşa.

Separatiştii din est şi din sud, dirijaţi de Moscova şi sprijiniţi de forţele armate ale acesteia, încercau prin toate mijloacele să paralizeze activitatea autorităţilor de la Chişinău. Teritoriul controlat de autorităţile legale ale RM era împânzit de trupe sovietice de la care ne puteam aştepta la orice provo caţie. O unitate de trupe aeropurtate era dislocată chiar în raza Chişinăului. Simpla prezenţă pe teritoriul naţional a acestei unităţi încuraja forţele ostile transformărilor ce aveau loc în Re publica Moldova. Să nu uităm nici de faptul că în Republica Moldova exista un partid comunist care sprijinise, prin tăcere, puciul din 19-21 august 1991.

Pregătindu-ne de luarea unei decizii istorice, conducerea legislativului trebuia să ţină cont de situaţia descrisă mai sus şi, principalul, să excludă orice surpriză neplăcută pe care ne-ar fi putut-o oferi adepţii regimului totalitar comunist, în consecinţă, Prezidiul Parlamentului a adoptat, la 23 august 1991, Hotărârea privind interzicerea partidului comunist din Moldova. în ajunul sesiunii extraordinare a Parlamentului era foarte important să cunoaştem şi starea de spirit în rândul deputaţilor, în ziua de 26 august, Comisia pentru elaborarea Declaraţiei de independenţă a adus la cunoştinţa Prezidiului legislativului proiectul documentului respectiv. S-a declanşat o discuţie.

Un grup din 5 persoane a sprijinit punctul de vedere al lui Ion Ţurcanu, potrivit căruia proiectul documentului menţionat era de fapt o declaraţie de unire cu România şi nu o declaraţie de independenţă. Exponentul ideologiei moldovenismului antiro-mânesc a avertizat că va informa plenul Parlamentului despre opinia sa. Şedinţa a fost întreruptă. Câţiva membri ai Comisiei amintite au analizat criticile lui Ion Ţurcanu şi au găsit de cuviinţă să păstreze intact conţinutul proiectului Declaraţiei de independenţă, operând doar unele rectificări neesenţiale. în dimineaţa zilei de 27 august, Prezidiul a încuviinţat prin consens proiectul Declaraţiei de independenţă, in şedinţa Parlamentului din 27 august 1991, Ion Ţurcanu n-a avut curajul să-şi susţină punctul de vedere exprimat în ajun.

Deschiderea, cu două ore înainte de debutul lucrărilor Parlamentului, a Marii Adunări Naţionale a creat o atmosferă de sărbătoare rar întâlnită. Sutele de mii de participanţi au încurajat legislatorii, inspirându-le încrederea că planul lor va fi realizat. Aşa a fost. Toţi cei 278 de deputaţi prezenţi la şedinţă, adică 83% din totalul membrilor Parlamentului, au votat nominal Declaraţia de independenţă. Era unica soluţie posibilă. Ea reflecta realităţile din acel timp. După aprobarea Declaraţiei de independenţă, a fost votat Imnul Naţional „Deşteaptă-te, române!”, care exprima cel mai clar ideea unităţii româneşti.

Prin Actul din 27 august 1991, Republica Moldova, desprinzându-se de Imperiul sovietic, a încetat să mai fie colonie sovietică. Prin vrerea a sute de mii de cetăţeni, inclusiv de altă origine etnică decât cea românească, Republica Moldova a devenit, din punct de vedere juridic, stat suveran, independent şi democratic. Proclamarea Independenţei a fost una dintre cele mai mari realizări ale MREN, care a determinat forţele politice să ia decizii ce ne-au permis să ne afirmăm ca români, să ne promovăm valorile culturale şi spirituale, cucerite prin luptă şi sacrificii. Potrivit Actului din 27 august 1991, Independenţa a fost proclamată în baza dreptului istoric şi de neam şi în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare. Răşluirile teritoriului Moldovei de către Austria, în 1775, şi de către Rusia, în 1812, sunt numite „acte de dezmembrare a teritoriului naţional… acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei”. Se subliniază, de asemenea, că, la 28 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, au fost ocupate prin forţă de către Uniunea Sovietică. Declaraţia de independenţă evidenţiază adevărul că moldovenii de la est de Prut sunt parte componentă a poporului român. Valorile naţionale care definesc identitatea românească a moldovenilor din Republica Moldova îşi găsesc o expresie concentrată în alineatul ce reaminteşte că „în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău… prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin…” Respectivele documente şi acte legislative bazate pe date ale ştiinţei şi pe voinţa liber exprimată a sute de mii de reprezentanţi ai forţelor democratice reconfirmă că limba, istoria, cultura, însemnele statale, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei autohtone majoritare din

Republica Moldova fac parte din patrimoniul valoric al tuturor românilor. Această identitate de valori justifică aspiraţiile de unitate naţională ale românilor moldoveni exprimate clar în Declaraţia de independenţă.

Noul stat îşi alegea ca reper strategic ţările în care se desfăşurau „procesele ireversibile de democratizare, de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă”. Declaraţia de independenţă garantează exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, pentru toate grupurile naţionale, etnice, lingvistice şi religioae de pe teritoriul acesteia, în conformitate cu principiile şi normele recunoscute pe plan internaţional. Un cu totul alt punct de vedere asupra Independenţei Republicii Moldova împărtăşesc reprezentanţii curentului de opinie pe care îi uneşte nostalgia după imperiul ruso-sovietic şi regimul totalitar comunist, atitudinea ostilă faţă de românism şi faţă de democraţia autentică, occidentală, precum şi nerecunoaşterea de facto a Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Aceştia consideră că, la sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut, până la puciul de la Moscova din august 1991, moldovenii au luptat nu pentru idependenţă, ci, în principal, pentru limbă şi alfabet. De parcă aceste valori, adăugăm noi, pot fi separate una de alta sau, cu atât mai mult, pot fi contrapuse.

Încercarea forţelor ostile independenţei şi cursului european al Republicii Moldova de a-şi face platforma politică rusofilă mai credibilă prin recurgerea la „argumente” istorice no are sorţi de izbândă. Datele istorice arată că problema independenţei a fost abordată de cele mai reprezentative foruri ale MREN, de Marile Adunări Naţionale, începând cu anul 1989, continuând cu anul 1990 şi terminând cu data de 27 august 1991. Ne rămâne să adăugăm că vrerea sutelor de mii de concetăţeni poate fi ignorată doar de acei foşti slujitori ai Uniunii Sovietice, care mai cred că aceasta poate fi reînviată. Afirmând, fără temei, că românii moldoveni din spaţiul pruto-nistrean nu au luptat pentru ieşirea din URSS, nostalgicii menţionaţi mai sus încearcă să pună la îndoială legitimitatea Actului de la 27 august 1991 şi să justifice politica de subminare de către guvernanţii agrarieni (1994-1998) şi comunişti (2001-2009) a independenţei Republicii Moldova.

Dacă, după cei 20 de ani ce s-au scurs după 27 august 1991, viaţa multor concetăţeni este afectată de sărăcie, de corupţie, de nedreptate şi de alte racile ale societăţii, de vină este nu independenţa, ci proasta guvernare a ţării; de vină sunt politicienii care au deturnat cursul politic, economic şi cultural-spiritual stabilit prin Declaraţia de independenţă. Am impresia că actualii factori de decizie din Republica Moldova nu sunt capabili, sau poate nici nu doresc, să tragă învăţămintele cuvenite din istoria celor 20 de ani de existenţă acelui de-al doilea stat românesc.