REPUBLICAT!
Viata mea a fost plina de absenta tatalui…
Smaranda Cazan-Livescu, prietena mea din Atlanta, Georgia, SUA, cu care am activat in cadrul Consiliului Mondial Roman si am fondat Uniunea Femeilor Romane (UNIFERO), mi-a resolicitat un articol, scris de mine ceva mai inainte, la rugamintea-i, pentru o carte. I-a intervenit o problema cu laptopul si spune ca nu poate recupera nici laptopul, nici articolul. Am gasit acest articol, ma bucur ca Smaranda mi-a amintit de el si il postez pe blog. La fel ca si fotografia mamei, precum si cele ale tatalui, bunicilor, strabunicului…
Probabil, nu intimplator am postat articolul zilele acestea, cind a trecut in nefiinta poetul nostru national roman contemporan Grigore Vieru, care a avut tema mamei ca cea mai prezenta in creatia sa…
Pasarea Cand s-a intors /La puii ei cu hrana /Gasise cuibul gol /Si amutit / I-a cautat / Pana-i albise pana / Pan’ cand in cioc / Saminta a-ncoltit / (Grigore Vieru)
Ma gindeam, de mai multa vreme, sa scriu un articol despre mama mea. Pentru aceasta, insa, credeam eu, e nevoie de doua conditii – sa ajung in viata la capitolul „Memorii” si sa pot scrie intr-o anume liniste sufleteasca, pentru a-mi controla sentimentele, deoarece, de fiece data cind ma gindesc la mama, trebuie sa imi reprim lacrimile.
Exista ideea ca cineva trebuie sa fie mare erou ca sa il poti evoca. Cred ca in Basarabia, pentru cit au suferit romanii aici, sint putini care sa nu poata fi evocati drept eroi, exceptind leprele comuniste si vinzatorii de semeni.
Mama mea, Agafia Bordeniuc, a fost invatatoare, intre 1940 si 1974, adica timp de 34 de ani. Dupa ce a invatat in Alunisul de bastina, apoi la Balti, a mers la Iasi. Imi povestea ca bunicii mergeau in caruta trasa de cai la Iasi, sa duca banii pentru studii. Acolo studia si sora mamei, la medicina. A invatat bine si a ramas cu amintiri pe toata viata. Eu as fi dat orice ca mama sa revada locurile de la Iasi, pe unde a calcat in adolescenta si tinerete, deoarece a revenit in Basarabia in 1940, la virsta de 19 ani, si nu s-a mai intimplat sa treaca inapoi Prutul. La granita i s-a luat un toc frumos si niste pantofi, „mai scumpi”, iar sora mamei, Dina, a cunoscut un intreg calvar prin „filtrele” sovietice, pina a ajuns la bastina.
Mama imi povestea din copilaria ei cum invatau si cum trebaluiau fratii si surorile prin gospodarie, avind si oite, si cai, si iaz, si mult pamint. Mai tirziu, prin 2002, eu am cumparat 
ceva din terenurile avute de bunici pe dealurile Alunisului, deoarece, la impartire in parcele si cote (in loc pamintul sa fie retrocedat detinatorilor si 
mostenitorilor lor de gradul I si II), s-a intimplat ca cei 8 ari de pamint, reveniti verisoarelor mele de la Alunis, Riscani, la deal, sa coincida cu exact locul ce apartinuse bunicilor, adica si mamei mele, adica si mie… I-am cumparat de la verisoara si pe ceilalti 22 de ari, de linga micuta casuta parinteasca de la marginea Alunisului, unde s-a nascut mama, ca sa nu-i vinda strainilor, Galea fiind nevoita sa plece cu sotul si patru copii in Ucraina.
Revenita in Basarabia, mama a lucrat in citeva sate ca invatatoare, plingindu-mi-se de tot felul de abuzuri din partea functionarilor si a administratorilor de scoli. S-a stabilit, dupa putin timp, in comuna Grinauti, linga Pelinia, aproape si de satul de bastina Alunis. In Grinauti s-a casatorit cu tatal meu, Victor Vangheli, invatator, ca si mama. El preda matematicile si istoria. Mai e de remarcat ca bunicul meu matern Petru Bordeniuc, din Alunis, a devenit si el, la tocmai 50 de ani! invatator la clasele primare, luind cite un pui de copil sub cojocel, ca sa-i incalzeasca, pe rind, sa reziste frigului. Asta mi-au spus-o locuitorii satului in timpul intilnirilor electorale. El a devenit invatator dupa ce isi mai aranjase cumva copiii, iar sovieticii ii luase averile.
Celalalt bunic, patern, Gheorghe, un mare agricultor, a fost mobilizat de sovietici la 16 aprilie 1945, neavind impliniti cu doar putin cei 50 de ani, dupa care se spune ca nu mai mobilizau, dar l-au terminat la scurt timp kaghebistii, fiind turnat chiar de sateni, luind cu el Biblia subsuoara si spunind continuu „ne-a mobilizat Antihristul”. Oameni din sat mi-au spus ca „turnatorii” au murit, cu totii, in chinuri, rind pe rind… Bunica mea paterna, Elisaveta, a murit la 86 de ani, asteptindu-si toata viata sotul, despre care s-a spus si ca era pe la sudul Ucrainei, dupa ce, cica, reusise sa scape de moarte si se ascundea sub alt nume, sa nu fie prins… Insa nimeni, in esenta, nu a mai stiut de el nimic. Bunica materna, Catinca, a fost o femeie exceptionala, vraciuia si gilcile la copii, dar nu stia sa citeasca, spre deosebire de bunicul Petru. Bunica stia, in schimb, sa danseze bine.
Bunica mea paterna a suferit, alaturi de mama, a doua tragedie – tatal meu a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia unora de a fi acceptat sa conduca el scoala, dupa ce mai multi ani a fost mama directoare, dar renuntase pentru ca astepta nasterea mea, avind-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinara in 
sumbrul an 1953, dupa moartea lui Stalin, cind au fost amnistiati mai multi fosti recidivisti, racolati si pentru a-l omori pe tata. In actul rusesc de deces scria „polnoe otdelenie golovi ot tuloviscia”, iar in cel moldovenesc, obtinut ca si duplicat mai tirziu, – „decapitare”.
Mama a ramas astfel, fara tata, adica fara sotul cu care studiau, la fara frecventa, la Institutul „invatatoresc” (pedagogic) din Balti. Mama nu a mai continuat, a fost toata viata cu „studii superioare incomplete”, a predat 34 de ani elevilor pina in clasa a opta limba romana (i se zicea „moldoveneasca” atunci) si franceza, pe care o stia foarte bine de la Iasi. S-au facut mai multe incercari sa o scoata pe mama din invatamint, pentru ca spunea „popor”, si nu „norod”, ca avea icoana in casa, a avut si atac de cord, dar a rezistat, fiind aparata si de unii fosti colegi de-ai tatei. Mama m-a invatat si pe mine, eu eram eminenta si medaliata la invatatura, dar a fost cu mine extrem de severa. A fost supercorecta in viata, nu s-a recasatorit, mai multi care au cunoscut-o ziceau ca e o „sfinta”.
Am avut rude in Romania, sora bunicii paterne Elisaveta – unchiul Anton si tanti Claudia, care veneau sistematic la rudele de la Grinauti, caci am locuit mereu cu bunica Elisaveta. Ei ne aduceau discuri romanesti, asa am ascultat-o pe Maria Ciobanu, pe alti cintareti romani, ca si „Balada” lui Ciprian Porumbescu, pe care a ajuns sa o cinte si fiica mea, Beatriz, violonista. Poate ca acest fapt m-a facut sa o dau pe Betty la o scoala de muzica si sa indrageasca vioara, ca si noi.
Apoi mama a cunoscut drama surorii mele abandonate de sot cu trei copii, pe care nu i-am abandonat, insa, sotul meu, Sergiu, si cu mine. Victoras, copilul cel mic al surorii, a murit, secerat de o pneumonie-fulger, in miinile mele, iar peste un an a plecat si mama, in 1987, din vina medicilor, care nu i-au administrat la timp heparina. Medicul curant al mamei este astazi consilier municipal din partea unui partid liberal. Ma uit cu lacrimi in ochi la el… Cind acest medic mi-a spus, am gasit imediat pe la cunostinte (ca asa era pe atunci) medicamentul, insa era deja prea tirziu. Deci, tot ucisa a fost. De medicina sovietica. A fost ucis tata, s-a prapadit si mama. Eu aveam 33 de ani. Mama vroia foarte mult sa mai traiasca, isi iubea pina la lacrimi, ca orice bunica, nepotii. I-a rezistat inima in timpul operatiei, dupa un consiliu al medicilor, insa au omorit-o neglijenta si indiferenta postoperatorie.
Mama a vrut sa mai lucreze cind a ajuns la pensie, dar a fost rugata sa cedeze locul altcuiva, fiind apoi resolicitata la scoala, dar nu a mai mers. A cunoscut si abuzurile gen un director, ce dadea personal salariile, isi oprea, din fiecare, cite o suma frumusica, „promitind sa o restituie mai tirziu”, ceea ce nu se mai intimpla. Mama s-a temut sa se plinga si ea cuiva, insa, spre sfirsitul vietii, acel director a orbit.
O rana in suflet, cu care mama a plecat in mormint, a fost fratele cel mare, Vasile, ofiter roman, prapadit pe la cotul Donului. L-au asteptat toata viata bunicii, fratii si surorile. Ca peste 50 si ceva de ani sa revina chiar ea, Liza, o femeie extrem de frumoasa, fiica unui preot de la Balti, pe pamintul unde s-a nascut Vasile, sotul ei drag, caci nici ea nu s-a mai recasatorit. Ea locuia la Iasi si a avut in gazda doi tineri de la Alunis, care au adus-o intr-o vara si pe ea in sat. Am fost cu sotul meu la ea si am stat de vorba. A ajuns, totusi, la Cotul Donului si a gasit scris numele lui Vasile printre cei cazuti. Nimic nu e intimplator in lumea asta! Am in vedere studentii basarabeni din Alunis, care au nimerit in gazda la ea…
Mama nu a apucat la viata ei conditii bune, caci rudele pe linia tatalui, nasii mamei au fost deportati.
Nu si bunica, pentru ca era deja vaduva. Aici nu este postata o fotografie a vreunui strabunic… Bunica mea paterna Elisaveta a ramas si ea fara mama la numai 6 ani… Cea mai mare sora a ei, care i-a crescut pe toti, careia ii ziceam Nanuca Valea, a murit la 101 ani. In copilarie mergeam la ea, la Balti.
Cind m-am casatorit eu, Sergiu i-a devenit mamei fecior si bunicai – nepot. L-au iubit enorm, ca si pe fiica mea, Betty, careia ii spuneau Beticuta, iar Sergiu le-a purtat un respect nemarginit. Sergiu, imi amintesc, ii gatea bunicii mincare de post… Sergiu stia ce e greul – cind i-a murit tatal, el, fiul cel mai mare, elev in clasa a sasea, avea in urma sa cinci frati si surori, ultima in burta mamei.
Mama a fost rezistenta. Pe acele timpuri, dupa ocupatia din 1940, a fost o invatatoare-model, vorbea liber, fara fituica, de la tribuna sedintelor raionale ale cadrelor pedagogice, o respectau invatatorii care o cunosteau, s-a ales cu multa recunostinta din partea fostilor elevi. Asa si nu a mai invatat bine rusa, pe care o vorbea mai greu.
Facea totul pe linga casa, pentru ca nu a fost mina de barbat la gospodarie. A trecut si caruta peste piciorul ei, cind aducea hlujdanii de la deal, rezolva o gramada de probleme barbatesti, fapt mostenit intru totul de mine. De fapt, viata noastra – a mea, a surorii, a mamei si a bunicii – a fost plina de absenta tatalui Victor… Cintecul lui Pavel Stratan „Visul” este extrem de dureros pentru mine…
Mama m-a invatat literele latine, imi arata pe ascuns niste revistute romanesti pentru copii, ma ajuta la franceza. Tocmai de aceea, impreuna cu foarte bine cunoscutul publicist si lingvist Vlad Pohila, cind am editat -cu doua zile aparind inainte de adoptarea in R.Moldova a grafiei latine in 1989 si de conferirea statutului de limba de stat – brosura „Sa citim, sa scriem cu litere latine”, am dedicat-o mamelor noastre. Mama nu a apucat bucuria sa ne vada la apartament, caci am adus-o pe ea si pe sora cu cei trei copii abandonati la Chisinau intr-o casa cumparata si am intors zece ani o datorie imensa pentru o casuta unde ne-am „gavozdit” 8 suflete, pe strada Armeneasca. Mama nu a apucat sa ne vada, pe mine si pe Sergiu, doctori in stiinta. Ea a murit pe 22 martie si am inmormintat-o in exact ziua cind Sergiu trebuia sa-si sustina teza. Am sustinut ambii tezele in toamna. Sergiu – in literatura spaniola a sec.XIX, iar eu in istoria limbii, sec.XVII. Asa ca intre altele, nu am avut nici eu, nici Sergiu, nici un vot impotriva din partea Comisiei de sustinere.
Am un gol imens si de neacoperit in suflet – de aceea e pentru prima oara cind am reusit sa scriu despre mama – pentru ca EA, care m-a facut romanca, cea care cinta „Seara pe deal” de Eminescu, „Pe linga plopii fara sot” si pentru care limba, literatura romana, Romania, istoria noastra erau valori de capatii, nu a apucat cu doar doi ani alte vremuri in Basarabia, cind s-a adoptat grafia latina si limba noastra drept limba de stat. Iar cind am trecut in 1987, pentru prima oara, frontiera cu trenul spre Iasi, am plins in hohote de emotii nestapinite, pentru ca am ajuns la aceasta clipa nemaicrezuta in viata noastra, dar si pentru ca nu a putut sa retraiasca si mama mea clipa de revenire in Romania.
Multe as mai fi putut spune despre mama, despre ce mi-a spus si ce nu mi-a spus in viata noastra, pentru ca parintii nostri au avut mereu in oasele lor bagata adinc frica si ea se temea sa-mi spuna chiar si ce s-a intimplat cu tata. Acum, dupa moartea ei, eu am adunat multe informatii, fiind obsedata de gindul de a scrie o carte – „In cautarea parintilor”.
Vitalia Vangheli-Pavlicenco
Prions en silence pour ceux qui nous sont chers…
et pour le bien-être de tout le monde….
N.B.
atentie la discursul doamnei Novodvorskaia:
la inceput ea vorbeste despre fotbal,
dar incepând cu min. 3 si ceva se refera la moldoveni.
Ar fi bine de ascultat si de transcris acest text si in româneste;
oricum iata câteva spicuiri:
– o parte din basarabeni inca in România Mare, asteptau „eliberarea” de catre rusi. Si ea, aceasta „eliberare” a venit in 1940: cu deportari in masa a basarabenilor, inclusiv si a acelora care aveau opinii de stânga deci comuniste.
– se da un exemplu concret – Eufrosenia- care a scris despre deportarea ei in Siberia, ea care i-a asteptat cu pâine si sare pe rusi ca s-o dezrobeasca de „românii ocupanti” si a ajuns sa-si aplice visele comuniste in practica la capatul pamântului prin Camceatca.
– se mai da si exemplul autonomiei gagauzilor, o creatura ruseasca pentru a ne mentine in ocolul rusilor prin comunistii lui Voronin.
– Doamna Rusoaica lamureste de ce exista inca intrebari referitor la Re-Unirea cu Romania: Romania este inca o tara saraca in Europa, spre deosebire de exemplul Re-Unificarii Germaniei.
– dar oricum, Moldovenii sunt Români, au cunoscut „binefacerile” ocupatiei rusesti si in majoritate, populatia nu mai doreste o coexistenta in acelasi Imperiu al raului cu Rusii,
ci isi doresc o Re-Unire cu România.
BOGDAPROSTE !
„Pt ca am fost intrebata daca nu provin din “grajdari”… ”
D-na Pavliceno, cine v-a intrebat …….?
Novodvordskaia sa mearga la Putin si Medvedev si sa-i convinga pe ei sa nu-si mai bage botul unde nu-i fierbe oala. Sa-si vada de golumbii si problemele lor. Au destule.
Dvs si familiei un AN NOU cu sanatate si noi realizari in tot ce va propuneti pentru acest An Nou. La Multi Ani !
Pt stepfi
M-a intrebat vizitatorul blogului robin hud, vezi mai sus.
Pour Les Amis
C’est ca. Voua avez raison. Mersi.
Salutare, de Craciun si Revelion am fost in comuna Palanca, Judetul Bacau, la 40km de Miercurea-Ciuc, zona de munte.
Este langa pasul Ghimes-Faget, fosta granita a imperiului austro-ungar.
Dincolo de Palanca e plin de unguri, incepe asa zisu ” tinutul secuiesc”.
Ce m-a frapat este ca e plin de moldoveni ,si nu vb de cei din Ro , ci de cei din Basarabia.
Cei din Basarabia spuneau ca sunt veniti pe la 1900, fugisera de mancurti.
Nu spuneau „te iubesc” ci „te ama” sau ” te amo”. Aveau si unele cuvinte slave in alfabet.
Pe sosea se salutau cu Buna Siua, eu le-am spus Sarut mana si mi-au replicat ca la ei Sarut mana nu se zice decat la fete tinere, nemaritate.
Blonzi toti cu obrajii rosii, ochii verzi la majoritatea, si plin de copii.
Cate 3-5 copii pe familie. In cateva zile o sa pun un link cu poze de acolo, sa vedeti traditii intacte, calusari, capra, ansambluri superbe.
Iar fetele, de nota 14.
Un an nou superb Romaniei Mari care include si Moldova si Bucovina noastra.
«Человек стоит столько, сколько стоит его слово.»
Евфросинья Керсновская
Dna Pavlicenco, de ce, adicate-lea, ati dorit sa raspundeti acestui troll, Robin Hud? Eu am mai citit cateva comentarii de ale lui, care abunda in un limbaj grotesc, de oier si vacar, un fel de „uciotcik” sau brigadir de colhoz. Iar lima, da, limba scrisa a lui, chiar da de banuit, ca a absolvit doar o saptamana de „likbez”. Face sa va puneti mintea cu niste mitocani? Cat despre Novodvorscaia, lui Stephy – nu mor caii cand vor cainii, tovarase. Mergi si iti ia solda de sclav. Oare nu faptul, ca Novodvorscaia ne-a facut pa toti „rumani” te-a fript? Pai, cauta-ti alte neamuri,dar vezi, ca originile nu le poti schimba, macar te dai cu capu de pereti. Stii, special pentru tine era un banc sovietic. Cica in Odesa, pe vremurile alea, mergeau doi evrei pe Deribasovskaia, iar dindeal venea un rusoi zdravan si beat. Unul din evrei zice, ca pot so ia la moaca de la rus, ca astia nu ii au la inima pe evrei, la care ala zice „A ia po passportu – russkii” (adica, in pasaport sunt rus), iar primul ii replica „Abram, on budet biti po morde, a ne po passportu” (Abram, el va da cu pumnu in mutra, nu in pasaport). Asa ca, Stephy, poti sa te scremi pana ti-or iesi ochi din orbite, sau chiar sa iti plezneasca, ca tot roman vei ramane, nici mai nobil nici mai prost…
O rudă îmi povetea aşa un caz:
Un coleg de lucru , rus de naţionalitate, de prin Ural, care a rămas să locuiască în Moldova după război, un cetăţean foarte erudit, în discuţia despre naţionalitatea noastră spunea:
” Net tacoi naţii cac maldavan. Ponimaeşi Petea, vî Rumână”
ro. Nu există aşa naţiune ca moldoveni. Voi sînteţi români.
La care vărul meu, fiind mai tînăr, prin anii 70, î-i reproşa:
” Da net je, ia je esti, ia moldovan”
ro. Ba nu, eu doar sînt şi sînt moldovean.
Acum cînd stăm de vorbă , des vărul meu îşi aduce aminte de acel rus, care ne spunea nouă adevărul, dar noi negam acest adevăr, fiind îndobitociţi de puterea bolşevică.
Iată şi Novodvorscaia, un politician rus, ne spune, că Basarabia este pămînt românesc, noi sîntem români, sîntem un popor, şi mai devreme sau mai tîrziu tot una ne vom uni.
Probelama este , cît timp ne trebue nouă, românilor din Basarbia să ne ridicăm din genunchi , şi să nu ne mai închinăm celora, care după cum a menţionat şi Novodvoscaia, care cică eliberîndune în 1940 a deportat tot potenţialul intelectual în siberia, iar pe cei rămaşi i-a îngenuncheat în aşa mod, că nici peste 70 de ani nu se pot ridica.
Iată şi acum, privesc în direct ” Deni za dneom” cu V.Pavlicenco şi mă întreb, de ce cînd este invitată V.Pavlicenco la vre-o emisiune, numai decît trebue să fie invitat şi antiromânul Demideţchii, Climenco sau Şelin.
Poate se face întradins la comanda conducerii noastre, care încă mai stă în genunchi în faţa stăpînului şi continuînd să slujască pentru un os aruncat , înceracă să distrugă orice încercare de renaştere naţională şi de promovare a adevărului istoric.
Pt.Mihai Morteanu:
Вы мыслите правильно. Руководству Молдовы очень не выгодно, чтобы народ осознал свои национальные корни и захотел воссоединения с Румынией. Кого они тогда смогут обворовывать?
В Евросоюзе много не наворуешь. Там жесткий контроль со стороны гражданского общества.
Pt. Rusoaica.
Ăto mî ponimaem.
Ăto ponimaet i rossiiscaia inteligenţia, no vopros pocemu moldavschii narod ne ponimaet, cito scoro necomu budet borotsea za pravdu v ătoi strane, cito esli v sorocovîh godah naşih predchih nasilino deportirovali v siberiiu, to v v 21 veche narod Moldovî dobrovolino pochidaiut rodnăe mesta uezjaia v Italiiu, Româniiu, Canadu, Rossiiu., ostavliaia RM na rostirzanie hapugam.
Carti vechi despre istoria Basarabiei in format PDF:
http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/01/09/carti-vechi-despre-istoria-basarabiei-in-format-digital/
Pt Rusoaica
Nu stiam ale cui sint vorbele astea, dar sint un moto si un crez in viata mea.
Istoria noastra asa cum a fost ea … „Ce-ati cautat la Stalingrad?” – Documentar
Ce-ati cautat la Stalingrad?
Nu a existat batjocura mai umilitoare pentru un soldat roman decat infama „Ce-ati cautat la Stalingrad?”. Putinii soldati ce au supravietuit cu greu conditiilor inumane ale lagarelor bolsevice s-au intors la sfarsitul razboiului intr-o tara dispretuitoare, care ponegrea sacrificiul lor si al camarazilor de arme, al caror sange a inchegat pamantul de la cotul Donului si in Stepa Calmuca.
Dupa razboi, puterile occidentale au blamat Romania pentru amestecul cu Germania nazista. Un gest contrar bunului-simt, luand in vedere ca ei au permis celui de-Al Treilea Reich anexarea Regiunii Sudetilor din Cehia si au lasat Polonia de izbeliste, in ciuda garantiilor oferite anterior.
Occidentul a permis expansiunea germana
In timpul invaziei germane a Poloniei din 1939, trupele franceze si corpul expeditionar englez puteau cu usurinta sa cucereasca Germania, doar un numar mic de soldati germani fiind alocat apararii granitei de vest, insa toate operatiunile militare au fost oprite timp de opt luni, in timpul asa-numitului „razboi ciudat”.
Germania a profitat de indecizia celor doi aliati, a intarit armata si a atacat si cucerit Belgia, Luxemburg si Olanda. Probabil cea mai puternica infrangere a fost cea a Frantei, prin folosirea iscusita a binomului tanc-avion ce se dovedise un succes in Polonia. Abia atunci americanii s-au implicat tacit, sustinand Marea Britanie in lupta ei contra Germaniei hitleriste, iar mai incolo ajutand Uniunea Sovietica.
Atacurile sovietice raman nesanctionate
Este de mentionat ca la doua saptamani de la invazia germana a Poloniei, Uniunea Sovietica a atacat din est in mod misel, fara a emite nici macar o declaratie formala de razboi. La acel moment, nici Franta, nici Marea Britanie, care si-au luat angajamente sa protejeze granitele poloneze, nu a declarat razboi impotriva acestei tari, ci dimpotriva, Uniunea Sovietica a devenit ulterior un aliat al puterilor occidentale.
Daca luam in calcul ca Al Doilea Razboi Mondial a inceput din cauza agresiunii germane impotriva Poloniei, observam ca agresiunea sovietica a fost practic trecuta cu vederea. Tradarea vestica a fost desavarsita in timpul Conferintei de la Moscova din 1944, cand s-a luat hotararea de a imparti estul-european in sfere de influenta, tari ca Romania si Polonia intrand invariabil sub controlul sovieticilor.
Istoria este scrisa de invingatori
Occidentalii au aruncat tarile est-europene in lagarul comunist si apoi, ca sa-si justifice actiunile, sa aiba constiinta limpede, au incercat sa gaseasca o motivatie exterioara lor, o justificare, o vina care ar fi apartinut acestor tari. In cazul Romaniei una din vine a fost „Ce-ati cautat la Stalingrad?”, enuntata mai intai de Molotov si imbratisata rapid de acestia.
Ideea implantata era ca noi nu aveam ce cauta acolo, ca trebuia sa ne oprim la granite si ca din cauza acestei greseli imature ne-am pecetluit si ne meritam soarta. Nu numai ca aceasta sintagma s-a mulat foarte bine pe ideile regimului comunist roman, dar a trecut dincolo de el, la doua decenii de la Revolutia din 1989, Batalia de la Stalingrad fiind inca un capitol al istoriei romanesti uitat sau luat in deradere, chiar de unii compatrioti.
Motivele pentu care ne-am luptat la Stalingrad
Razboiul romanesc a fost perceput la acea vreme ca unul sfant, de reintregire a neamului si s-a transformat treptat intr-unul impotriva bolsevismului. Sa nu uitam ca noi am fost la Stalingrad pentru ca steagul rosu al armatei sovietice a fluturat deasupra oraselor Cernauti si Chisinau. Pentru ca mii de romani nevinovati au simtit in ceafa teava rece a pistoalelor politiei secrete sovietice. Pentru tragedia neasemuita din 28 iunie 1940.
Ipocrizia afirmatiei referitoare la Stalingrad este demonstrata de felul in care a fost elogiata incursiunea romaneasca dincolo de granitele Ardealului, peste 150.000 de soldati romani fiind ucisi, raniti sau dati disparuti in campaniile militare impotriva Axei din Ungaria, Iugoslavia, Austria, Cehia si Slovacia.
Participarea romaneasca la Stalingrad din punct de vedere militar a fost complet legitima, intr-un razboi partile combatante cautand sa isi distruga reciproc capacitatea de a mai constitui o amenintare.
Pentru Romania Mare, Uniunea Sovietica a fost cel mai mare pericol, cautand in nenumarate randuri sa destabilizeze statul roman. Putem mentiona planul de asasinare al regelui Ferdinand din 1918, atentatul cu bomba din Senat din 1920, Revolta de la Tatarbunar din 1924 sau punctul culminant, anexarile din 1940.
Maresalul Antonescu si-a aparat decizia de a ajunge la Stalingrad aducand in discutie tocmai acest fapt, al inlaturarii amenintarii sovietice de dincolo de granite, dar spera si intr-o reconsiderare a Dictatului de la Viena.
Insa, dupa cum prea bine stim, deznodamantul nu ne-a fost favorabil, in jur de 160.000 de soldati romani gasindu-si sfarsitul in timpul Bataliei de la Stalingrad, consemnandu-se lupta lor vitejeasca, de multe ori pana la ultimul om, impotriva unui inamic superior, atat numeric cat si tehnic. Aceasta realitate contrasteaza acuzatiile mincinoase si insultele frecvente ce s-au facut la adresa comportamentului trupelor romane.
Rezistenta dramatica a trupelor romane din timpul ofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942 poate fi aseamuita cu nimic mai mult decat imaginea trupelor de cavalerie poloneze care sarjau impotriva tancurilor germane, intr-un ultim atac fara de speranta. Ordinele primite de diviziile romanesti de la comandamentul german erau sa lupte pana la capat si sa nu se retraga, lucru pe care l-au respectat intocmai, chiar daca asta a insemnat pieirea lor.
de ce nu aratatzi in ce context si la ce eu vam intrebat? ar fi bine la acest raspuns sa aratati ce raspuns atzi dat unei persoane care a comentat la articolul trecut.si de acolo si a aparut si intrebarea, nu manipulatzi.regret ca faceti de rusine asa parintzi.
Pt robin hud
Astept reproducerea raspunsului pe care il invoci. Plaseaza-l aici. Pt ca eu lui Andrei nu i-am dat nici un raspuns.
Ptu Igor spune:
9 ianuarie 2012, la 15:03
„Cat despre Novodvorscaia, lui Stephy – nu mor caii cand vor cainii, tovarase. Mergi si iti ia solda de sclav. Oare nu faptul, ca Novodvorscaia ne-a facut pa toti “rumani” te-a fript?”
Amuxzant de tot!
Unde dai si unde crapa!
Nu am expus corect ideea in forma scrisa. Din acest motiv am primit „pumni” in cap. Mulţam. Voi fi mai atenta.
Cuvintele „unde nu-i fierbe oala” urma sa fie scrise „unde nu le fierbe oala”…si mai departe dupa text.
Dorisem sa se inteleaga ca „tovarasii” nominalizati sa nu se mai amestece in treburile interne din RM.
„Asa ca, Stephy, poti sa te scremi pana ti-or iesi ochi din orbite, sau chiar sa iti plezneasca, ca tot roman vei ramane, nici mai nobil nici mai prost…”
Ha-ha-haaaaaaaaa! Bravooooo!!!!!
Ce bine ar fi sa-i convingeti pe toti romanii din Basarabia ca sunt romani si nu maldavani! Eu ma screm, ma screm, impreuna cu multi alti colegi, sa-i conving si oricum inca mai avem mult „de scremut”.
Si daca ar fi sa-mi plesneasca ochii sau sa-mi iasa din orbite nu ma voi opri din acest drum. Fara solda de „sclav” sau „erou”. Nu ma intereseaza solda nimanui……
La Multi Ani !