Ma minunez cita fatarnicie si mizeri poate fi pe aceasta lume. Daca ar fi fost vorba de cineva pe care nu/l simpatizeaza „patriotii” pentru informatiile biografice similare celor expuse de Dl Druc cred ca cele mai decente calificative ar fi fost „KGBist” si „satrap comunist”. Dar asa omul trece drept patriot si luptator cu comunismul. Daca credeti ca vreau sa arunc vre/o pata pe imaginea Dlui Druc gresiti amarnic. Constat doar inca odata cita moralitate si logica ateste elitele noastre intelectuale

“Maiorul Glotov” de Dumitru Crudu,
/ ziarul Timpul” 12 August 2011 /
Citat:
“Ofiţerii KGB-ului patronau uniunile de creaţie, editurile, ziarele, teatrele, instituţiile concertistice, instituţiile superioare de învăţământ, gările, birourile de turism, uzinele, fabricile, colhozurile şi aşa mai departe. Pe lângă fiecare instituţie strategică (dar care dintre ele nu era strategică?!) se găsea şi câte un ofiţer al KGB-ului. Aceştia lucrau incognito, fără să fie cunoscuţi de către majoritatea angajaţilor, având fie nume false, fie o legătură nemijlocită doar cu şefii instituţiilor respective.”…
“Dar oare, în afara maiorului Glotov, au mai existat şi alţi maiori ai KGB-ului?
Şi dacă da, au mai fost şi alţi intelectuali pe care aceştia i-au ajutat ? ”
http://www.timpul.md/articol/maiorul-glotov–26119.html

FOARTE BINEVENITA ACEASTA INTREBARE DE LA URMA A LUI DUMITRU CRUDU .
MAI ALES ACUM IN 2011 CAND NIMIC NU S-A SCHIMBAT, BA CHIAR E SI MAI RAU –
CACI KGB ESTE OMNIPREZENT MEREU, ORICAND SI ORIUNDE,
SPIONAND PATRIOTII MOLDOVENI PRO-REUNIRE CU ROMANIA.
DAT OARE DE CE IN ACEST ZIAR ATAT DE “CITIT” CU LUPA DE TOTI, EXISTA NUMAI UN SINGUR COMENTARIU
DE LA CITITORI LA ACEASTA INTREBARE ARZATOARE PT. SOCIETATEA NOASTRA DIN 2011?
CEVA NU SE LEAGA, CACI JURNALISTUL FACE UN APEL DIRECT CITITORILOR, IAR REZULTATUL ESTE NUL.
EI BINE, RASPUNSUL E SIMPLU:
PENTRU CA CONSTANTIN TANASE CENZUREAZA TOATE COMENTARIILE REFERITOR LA KGB.
ATUNCI CARE A FOST SCOPUL ARTICOLULUI ?
VEDETI OARE VREO LEGATURA PE UNDEVA CU CINEVA ?

ANUL 2011 : KGB – IN ACTIUNE !
UN COMENTARIU PRELUAT :
voluntarul says:
16 August 2011 at 14:48
http://anatolpetrencu.md/?p=3330

Dle Petrencu, toată zarva cu Istoria Românilor, stîrnită de Şleahtizki nu este întîmplătoare. Această lovitură a fost pusă la cale de o echipă comună, de la Institutul de Relaţii Internaţionale, condus de Biniuc, şi de la ULIM, coordonată de fosta viceministru al educaţiei şi consilier al lui Voronin, Moldovan-Batrînac, actual prorector la ULIM, de unde vine şi actualul ministrul al educaţiei. Acolo, echipa dirijată de Stepaniuc, cu participarea lui Bujor, alt fost ministru moldovenist, au hotărît să lovească tocmai acum, cînd toată lumea este în vacanţă. Este o procedură cunoscută. Eu sînt bine informat şi cunosc detalii. Nu pot da şi alte amanunte deoarece aceştia, daca mă identifică, mă lasa şomer. La una din desele lor întâlniri au analizat situaţia şi au caracterizat toţi istoricii şi jurnaliştii „periculoşi” care, după părerea lor vor reacţiona imediat şi dur. Merge vorba de istoricii Moşanu, Petrencu, Negru, Şişcanu, Palade, Cojocaru, Parasca, Negrei, ş.a., şi de jurnaliştii de la „Timpul” şi „Jurnal de Chişinău”. La ULIM, echipa Stepaniuk-Bujor-Moldovan-Bătrânacşi alţii se laudă că le-a făcut în ultimii ani „forte mult bine unor istorici” şi îi vor urmări şi în continuare. Iar la Ministerul Educaţiei toate damele care au promovat istoria integrată a lui Stepaniuc-Ţvircun –Gavriliţa stau foarte tare
şi nu vor admite Istoria Românilor în şcoli.
Să nu uităm şi de echipa de la Consiliul municipal Chişinău, condusă de dna Tverdohleb sau Nagni-Beda,
care a înflorit pe timpul lui Voronin, a terorizat istoricii din şcolile din Chişinău,
iar acum se duce des la raport la Stepaniuc –Moldovan-Batrănac.
Aş spune mai multe, dar cu unii dintre aceşti „mari moldoveni” mă întâlnesc prea des şi mă tem ca mă vor recunoaşte.
Oricum, în viitoarele săptămîni, istoricii numişi şi , mai puţin jurnaliştii, vor fi blamaţi şi intimidaţi.
Se va include şi echipa de la KGB cu nişte liste.
Ruşine derbedeilor de la toate nivelele!

Si fratele sau Emil Druc, a inceput sa faca cariera diplomatica anume in perioada conducerii lui Voronin. O dovada in plus de patriotism familial.

pt. Ileana si Seriojka rusofilul :
/ primii agenti imediati KGB cu lupa pe Internet ? /

BA CHIAR ESTE O IDEIE BUNA
DE A RE-ACTUALIZA UNELE DISCUTII PE FORUMURI .
MAI ALES CA CONSTANTIN TANASE DE LA „TâMPUL”
NU PERMITE COMENTARIILE LIBERE SI CENZUREAZA GANDURILE
SI PARERILE NOASTRE.
MIE MI-A BLOCAT CU TOTUL ACCESUL ACOLO !
ADEVARUL E DUREROS, NU ?
DACA NU VA PLACE, NU INTRATI PE ACEASTA PAGINA.

BRAVO DOAMNA VITALIA ! SI MULTA SANATATE !

acei 500 de oameni sunt Oameni. Asta e diferenta.

E foarte usor intr-o societate precum Iran sa iesi in strada cu sute de mii de oameni si sa strigi „Moarte americii” dar e foarte greu sa iesi in strada tot in Iran si sa strigi „drepturi egale si femeilor” !

Deci intrebarea nu este neaparat de ce sunt 10.000 pentru comunisti si 500 pentru PNL, ci de ce exista aceasta normalitate ANORMALA. Si totul este de la ignoranta si acceptarea minciunii raspandite zeci de ani in URSS (dusmanul Romania! daca va aduceti aminte!), si continuate dupa caderea URSS cu precadere de la venirea agrarienilor / comunistilor care au reluat fraiele KGBiste a Rep.Moldova in mana din nou.

Cum se poate schimba aceasta stare de fapt ?
Pai chiar si dl Druc aici explica, politica este ghidata de influente economice iar in Rep.Moldova numai economice corecte nu sunt, si interesele din gaura neagra Transnistria, si mafia din Rep.Moldova pur si simplu domina scena politica din Rep.Moldova

Cum bine spunea si dna Pavlicenco, orice steag costa bani, si politica fara bani e ca masina fara benzina. Poti avea si Ferrari daca nu ai benzina, zace trasa pe dreapta.

Dealtfel se vede cum din AIE al patrulea partid a fost repede calcat in picioare, pentru ca nu avea oameni cu foarte multi bani care sa sustina si intern interesele economice. De aceea si PL va avea aceiasi soarta, si de aceea PLDM creste si PDM va scade (sau se va mentine cu greu).

De aceea scriam mai de mult ca fuziunea dintre PL si PNL ar fi fost un imbold pentru PL ca sa reziste pe scena parlamentara a politicii Rep.Moldova.

Ce se poate face ? La stadiul actual, cam nimic. O minune doar.
Eram mult mai optimist, dar dupa ce Filat caruia i-a crescut partidu si a primit anumite influente in PLDM si se duce spre PPCD (cum clar zice si dl Druc), atunci totul este degeaba.

Filat venise la Bucuresti si spunea „ma simt nu in vizita, ci ma simt acasa”, sau spunea ca va modifica inapoi la „limba romana”, si chiar cocheta cu ideea de NATO.
De fapt a fost doar pentru a permite o mai libera circulatie catre UE si a economiei spre UE.

A FOST SI ESTE O MARE MINCIUNA. Filat ca si Voronin, nu doreste RM in UE. DELOC. NICIODATA.
Am inteles si eu cam tarziu, desi aveam banuieli, dar ele s-au confirmat.

Ei au dorit doar ca mafiotii si interesele sa se miste mai bine si inspre UE, sa circule mai bine bogatii si sa faca afaceri spre UE mai usor, avand TARA LAGAR Rep.Moldova la picioarele lor.
Pana si Lupu nu vrea UE si mai ales Unirea cu RO, dar macar este mai sincer, dar Filat este la fel de mincinos, ipocrit si perfid ca si Voronin.

Nu degeaba radeau impreuna si isi strangeau mainile (vezi video de la depunerea de coroane).

Dar prostimea sa zaca in supa KGB cu moldovenismul sovietic si „limba moldoveneasca” si fata Morgana „reintregirea tarii” cu Transnistria, si totul e bine. Totul e bine pentru clica asta de conducatori si imbogatiti deasupra acestei TARI LAGAR artificiale numita Rep.Moldova.

Eu va spun ca fara unirea dintre Rep.Moldova si Rep.Romania nu va integrati in Uniunea Europeana nici in 10 ani (si nici in 20 de ani chiar as fi tentat sa pun pariu).
Si va mai spun si ca fara unirea dintre Rep.Moldova si Rep.Romania nu va fi reintregita Rep.Moldova, adica revenirea Transnistriei la Rep.Moldova nici in 10 ani (si nici in 20 de ani chiar as fi tentat sa pun pariu).

Motivele sunt foarte clare si se stiu foarte bine.
Asa ca, apropo dle Cititor, puteti sa stati linistit, Romania nu tabara pe voi (desi semnatic vorbind Basarabia e Romania), deci sa ma corectez Rep.Romania nu tabara peste voi, si deci puteti sa stati linistit, veti ramane asa muuulti ani de aici inainte.

Problema este ca multi de jos nu stiu asta. Si intr-un fel nu e nici vina lor, pentru ca nu au nici-o sansa sa o stie. Nimeni nu le-a spus niciodata motivele si cum decurg de fapt lucrurile, si sunt asaltati zilnic de o media platita sa ii mentina in sclavie.
Si cei care puteau schimba asta erau AIE, care fiind forta politica la conducere, prin guvern, puteau SCHIMBA IN BINE acest lucru.
Dar pentru ca nu o fac, se demonstreaza clar ca nu va fi.

Pai daca nu lupta AIE pentru aceste lucruri, pentru ca e mafiotizat, atunci cine? PCRM?
Cine mai ramane? Doar PNL care este lumanarea care se incapataneaza sa ramana aprinsa, in acest intuneric din Rep.Moldova.
PL tace de frica sa nu fie dati afara din AIE, si de ce iti este frica nu scapi, si uite asa o sa ramana PDLM plus PD contra PCRM. Dar un „contra” de forma, mimat, in care apoi vor schimba puterea asa de ochii lumii.

Iar in spate rusii transnistreni si restul potentatilor din Chisinau propasesc imbogatindu-se peste TARA LAGAR Rep.Moldova.
Somn usor, ca de trezit din somnul cel de moarte nu prea mai este cine sa va trezeasca.
Imnul l-ati schimbat (Desteapta-te romane), atunci somn usor.
Oare credeti ca degeaba avem noi toti romanii (si deci si voi) si meritam sa avem acest imn ?
Eheheheee

pentru Elena: Bravo, Elena, i-ai tras cleapa.

serj
Este regretabil ca judecati in termeni – a trage sau nu clapa. Chiar daca ati avea dreptate. Personal consider ca nici macar nu aveti dreptate. Si sa stiti ca mai aproape de ridicol sint cei care vin pe pagina internet pe care Doamna Pavlicenco face eforturi s/o mentiona si vor sa/si impuna regulile. Si apoi cam gresit si momentul. Chiar daca am admite ca puteti sa obiectati la reproducerea materialelor staine nu cred ca este cel mai nimerit s/o faceti in cazul reproducerii marturiilor celui care a stat in fruntea statului nostru la acea etapa tulbura. Mai ales ca este un adept inflacarat al Unirii

Ca sa va conving ca nu este bine ce ati facut publicat ce spun altii,intentionat va propun un alt interviu realizat in „FLUX”.Ma mira de ce nu ati republicat acest interviu???
Poftim si interviul.Stiu cu siguranta ca totul ce este scris asa a fost!!! Interviu cu Iurie Roşca, fost deputat şi ex-preşedinte al Frontului Popular din Moldova, devenit ulterior Partidul Popular Creştin Democrat

– Domnule Iurie Roşca, peste câteva zile, se împlinesc exact 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cunoaştem bine ce reprezintă astăzi Republica Moldova. La un astfel de stat, la o asemenea situaţie v-aţi gândit acum 20 de ani, când se producea acest mare eveniment care producea atâtea speranţe şi proiecte de viitor?

Primul efort al nostru a fost de redobândire a propriei identităţi

– Mai întâi aş vrea să spun că independenţa a fost pentru noi, cei din fosta RSS Moldovenească, produsul unei mişcări de mai mulţi ani de zile. Am prins oportunitatea creată de Perestroika, de relaxare a regimului totalitar de atunci şi am început să căutăm a ne organiza. Sigur că primul efort a fost de căpătare a propriei identităţi, studierea istoriei, apelul la cultură. Cei care erau liderii de opinie erau oamenii de cultură, scriitorii, în primul rând, ca Grigore Vieru, Dumitru Matvovschi, Vasile Vatamanu, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi alţii, care scriau în Literatura şi Arta sau vorbeau la forurile Uniunii Scriitorilor. Eu am lucrat iniţial la televiziune, după aceea la un ziar de literatură. Încercam să practicăm câteva libertăţi dintr-odată. Acum, cu experienţa de azi, îmi dau seama că era vorba de intenţia de a practica libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi, ceva mai târziu, libertatea de asociere în organizaţii politice. În felul acesta, rusificarea care se producea atunci a însemnat un factor de presiune care a determinat resuscitarea identităţii naţionale, cererea de a recăpăta dreptul de a ne vorbi limba în spaţiul public, în instituţiile de stat şi revenirea la grafia latină. Sub acest imperativ s-a cristalizat un nucleu de oameni care, după aceea, s-a transformat în ceea ce s-a numit Marea Adunare Naţională din data de 27 august 1989, punctul culminant al acelei perioade care începuse undeva la începutul anului 1988. Astfel, deja fusese depăşită faza de scris la gazetă, vorbit la televizor atât cât se permitea, a adunărilor în spaţii închise.

Începând cu 1988, a avut loc prima demonstraţie, provocată de studenţii de la filologie, în replică la tezele din noiembrie a Comitetului Central al RSS Moldoveneşti. Meritul le aparţine unor tineri care erau în anul întâi, Sorin Bucătaru, Lucian Băleanu, Veaceslav Ceremuş şi alţii, pe care i-am cunoscut în vâltoarea acelor evenimente. Sigur că alegerile din anul 1989 au contat foarte mult pentru noi. Acestea au fost anunţate la sfârşitul anului 1988, iar în 1989 s-a încheiat prima campanie electorală liberă, mai mult sau mai puţin: se forma pentru prima dată Congresului deputaţilor din URSS aleşi pe circumscripţii, pe bază de alternativă. Şi atunci noi, ca tineri militanţi politici, ne-am angajat în promovarea personalităţilor marcante de atunci, scriitorii în primul rând, care atunci au ajuns să ocupe cam jumătate din delegaţia Moldovei în Congresul deputaţilor din URSS. Alături de ei erau şi cei care reprezentau nomenclatura de partid. Prin definiţie, conducătorii statului şi ai partidului au ajuns şi ei deputaţi acolo.

Recunoaşterea de către Rusia a suveranităţii Ţărilor Baltice a însemnat un factor decisiv pentru mişcările de emancipare naţională din fosta URSS

Toate mitingurile, cenaclurile, demonstraţiile erau axate pe recuperarea istoriei, pe dreptul de a ne cunoaşte cultura şi de a ne vorbi limba. Şi, desigur, vizau pactul Ribbentrop-Molotov şi alte evenimente care ne-au marcat trecutul. Când a venit momentul, extrem de important, al alegerilor libere din iarna-primăvara anului 1990 – pe circumscripţii, fiind mai multe candidaturi în fiecare circumscripţie – eu am candidat la Străşeni atunci şi am pierdut în turul doi, la scrutin fiind înregistraţi nouă candidaţi. S-a format primul Parlament şi, bineînţeles, imperativul zilei era suveranitatea, acest lucru însemnând o primă treaptă de obţinere a independenţei, care, de fapt, însemna următorul lucru: legislaţia sovietică este valabilă pe teritoriul RSS Moldoveneşti în măsura în care este ratificată de Parlament. Deci, era un fel de model confederativ deja, pe care l-a obţinut Parlamentul de atunci. Mulţi politologi şi istorici numesc acea perioadă „parada suveranităţilor”, poate cu un pic de ironie, dar totuşi a fost un lucru foarte important. Elţin devenise preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruseşti, intrase în contradicţie cu Gorbaciov, se aliase cu liderii din Ţările Baltice şi proclamarea suveranităţii de către Federaţia Rusă a însemnat un factor extrem de important pentru mişcările de emancipare naţională şi pentru recăpătarea propriilor identităţi statale, care s-au produs odată cu acest puci straniu pe care istoricii continuă să-l comenteze.

Pe 19 august 1990, eram la sediul nostru de partid, de pe strada Nicolae Iorga, 5, sediu în care am intrat în luna februarie 1990. Cineva m-a sunat şi mi-a spus să conectez televizorul pentru că se întâmplă ceva la Moscova. Am pornit televizorul şi am văzut că pe canalul moscovit se transmitea un concert, din câte îmi amintesc era vorba de spectacolul „Lacul Lebedelor”. Imediat după aceea, a apărut echipa de pucişti, în frunte cu Ianaev.

A fost un moment extraordinar pentru că lumea nu a fost anunţată să se organizeze. Au alergat oameni din toate colţurile Republicii Moldova, am luat sub protecţie Televiziunea, Radioul, Casa Guvernului, Parlamentul şi Telegraful (actualul Moldtelecom), în aşteptarea că, în fiecare moment, s-ar putea să se intervină militar pentru a suprima Parlamentul şi noile instituţii de stat, constituite după alegerile din primăvara anului 1990. Aici vreau să aduc laude conducătorilor de atunci. Snegur devenise preşedinte al Republicii Moldova din toamna lui 90. A avut şi ezitări, şi poticniri, dar are şi merite incontestabile. El a condus sesiunea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti în perioada 29-31 august 1989, când a fost adoptată Legea cu privire la limba de stat şi revenirea la grafia latină, după aceea a fost reales în funcţia de preşedinte al Parlamentului, iar în toamna anului 1990 a fost ales de către Parlament pentru prima dată preşedinte al Republicii Moldova. Profesorul Moşanu l-a succedat în funcţia de preşedinte al Legislativului. Ei erau expresia noastră, în măsura în care erau receptivi, pentru că nu întotdeauna erau suficient de receptivi, după aşteptările noastre, ale celor care reprezentam mişcarea naţională, protestatară, Frontul Popular.

Şi totuşi, către sfârşitul anului 1990, Gorbaciov şi echipa au făcut un efort disperat să păstreze Uniunea Sovietică şi au organizat un Referendum pansovietic în acest sens. Valentin Mândâcanu, să-i dea Dumnezeu sănătate, lingvistul, omul de cultură şi colegul nostru de partid, ironiza, după aceea mulţi ani la rând acel slogan lansat de Gorbaciov care suna astfel: „obnovlionnâi soiuz, obnovlionnaia partia” (trad. – o uniune restructurată, un partid restructurat). Adică referendumul respectiv trebuia să menţină intactă Uniunea Sovietică sub aspect teritorial, să menţină intactă dominaţia partidului unic imperiul sovietic şi să producă nişte schimbări de faţadă în administraţia de atunci a puterii sovietice. Însă calculul a fost greşit, în măsura în care cunoaştem noi. Poate există şi interpretări mai oculte, factorul extern ş.a., pe care noi le cunoaştem cu aproximaţie, cert este că, odată relaxând instrumentele de reprimare (e ca şi cum a i încerca să deschizi o şampanie, după care să încerci să pui dopul la loc), mişcarea s-a declanşat extraordinar pentru că şi Ţările Baltice, şi noi, şi georgienii, şi ucrainenii păstram, cu mici excepţii reprezentate de anumite grupuri radicale, ceea ce astăzi s-ar numi political correctly. Adică toată lumea făcea trimitere la sursă. Pentru a putea scrie la gazetă, de regulă, se făcea trimitere la Vladimir Ilici Lenin, pentru că puteam să-l criticăm pe Stalin, nu şi pe Lenin, deci un fel de reeditare a dezgheţului hruşciovist şi, bineînţeles, la liderul acelei mişcări, Perestroika, şeful statului şi al partidului, Mihail Gorbaciov. Toată lumea făcea trimitere la cuvântările lui. Acesta intrase în conflict cu nomenclatura veche de partid din regiunile Rusiei şi din republicile unionale. Rămâneau ceva mai în urmă republicile asiatice unde s-au produs mai multe măceluri teribile în acea perioadă pe motive etnice, reprimate foarte dur de regimul de atunci.

„Deşteptarea” şi „Glasul” – primele ziare, tipărite în clandestinitate

La noi, toată lumea se ocupa de câteva priorităţi: petele albe în istorie, aspectele culturale, lingvistice şi identitare, redescoperirea clasicilor, ieşirea în scenă a scriitorilor tribuni, printre ei cel mai important fiind poate Dumitru Matcovschi, care este deseori marginalizat pe nedrept în toată această galerie de personalităţi, fiecare cu meritele şi scăderile lui.

Bineînţeles, un rol important l-au avut conexiunile cu prietenii noştri din Ţările Baltice. Eu am avut avantajul să particip la aceste activităţi conspirative, ca să spun aşa. Prima publicaţie periodică ilegală, clandestină s-a numit „Deşteptarea”. Am scos trei numere. A urmat „Glasul”, care a fost o publicaţie periodică deja legală, pe care a condus-o Leonida Lari, iar pentru a-i da mai multă notorietate, Ion Druţă a fost un fel de preşedinte de onoare al colegiului de redacţie. Leonida a făcut acest ziar la Riga. A fost transportat cu maşină. Am participat la descărcarea lui. Însă „Deşteptarea” a fost făcută în clandestinitate la Vilnius, cel care a organizat această operaţiune fiind un basarabean de-al nostru, Victor Balmuş, nepotul istoricului literar Pavel Balmuş, un băiat de vârsta mea, căsătorit cu o lituaniană. Victor mi-a făcut legătura cu cei mai importanţi lideri ai mişcării populare de acolo, iar cel care s-a ocupat de tipărirea acestor ziare se numeşte Piatras Vaitekunas, care a devenit ulterior ministru de Externe al Lituaniei.

Duceam macheta cu ziarul cu avionul, iar înapoi veneam cu maşina prin Belorusia – 100 şi ceva de kilometri. Ţin minte că am participat la primul congres al Sajudis-ului lituanian, în toamna anului 1988. Eram în trei: artistul şi regizorul Mihai Fusu, Mihai Ghimpu şi eu. Am văzut această extraordinară reuniune şi am învăţat foarte multe idei politice, pentru că balticii erau mult mai bine organizaţi datorită relaţiilor strânse cu diaspora din SUA şi ţările europene.

Cei care ne-au sprijinit enorm au fost trei posturi de radio internaţionale, în primul rând postul Europa Liberă şi aici trebuie să-l pomenim pe Vladimir Socor, pe care prima dată l-am cunoscut radiofonic şi l-am văzut personal mult mai târziu, care îmi lua interviuri, practic, în fiecare seară. Mai era „Vocea Americii”, unde lucra Nicolae Dima şi alţi ziarişti importanţi şi postul de radio „BBC”, care suna mai rar dar totuşi menţinea o legătură destul de strânsă cu noi.

– De ce totuşi Republica Moldova nu a reuşit să ţină pasul cu Ţările Baltice, de exemplu? Eram oare noi mai dezorganizaţi, mai incompetenţi?

„Mulţi ani de zile am aşteptat şi am sperat că unirea cu România se va produce”

– Mişcarea politică care s-a numit Frontul Popular din Moldova şi cu numele acesta a fost asociat tot ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, a fost extrem de bine organizată, la fel ca şi colegii noştri din Ţările Baltice, Armenia, Georgia. Însă noi, spre deosebire de ei aveam o problemă: pentru ei revenirea la starea de normalitate însemna proclamarea independenţei, adică reconstituirea statelor de până la ocupaţia sovietică din 1940, repunerea în vigoarea a constituţiilor de atunci. Însă Republica Moldova avea o problemă care, abia după aceea am înţeles că era de ordin geopolitic şi care zguduie până acum spaţiul public: cea de ordin identitar şi teritorial – care este staţia terminus pentru Republica Moldova, unirea cu România, declararea independenţei? Este o chestiune foarte presantă pentru noi. Mulţi ani de zile am aşteptat şi am sperat că unirea cu România se va produce.

Îmi amintesc cum unul dintre foarte bunii mei prieteni, cu care mi-a făcut cunoştinţă Mihai Ghimpu în toamna anului 1988, în august, la Leningrad, Dumitru Moldovanu, care, ulterior, a fost asasinat, pe data de 2 noiembrie 1990, pentru că avea un tricolor în piept, a produs primele insigne. Pe una era tricolorul şi scria FPM şi pe alta era conturul Basarabiei, al Nordului Bucovinei şi al Basarabiei de Sud, iar sloganul era „la mai munţi şi la mai mare”. Era un joc de cuvinte extraordinar, toată lumea umbla cu aceste insigne în piept în acea perioadă. De la prietenii noştri de la Vilnius am învăţat să facem primele abţibilduri pe care băieţii şi domnişoarele şi le lipeau pe cămăşi, pe haine. Unul dintre ele reprezenta un tricolor, iar celălalt – tricolorul pe care era imprimată sârma ghimpată pe care scria 1939-1940.

Sigur că în toată această perioadă de pregătire a opiniei publice, de declanşare a energiilor de aspiraţii spre libertate a avut o importanţă enormă tot ce a însemnat foile volante, tipăriturile clandestine, pentru că, înainte de „Glasul” şi „Deşteptarea” au existat sute de foi volante pe care noi le tipăream cu greu. Se publicau poeziile lui Eminescu, Mateevici, am publicat şi o foaie volantă cu Actul Unirii de la 1918, iar pe verso – notele ultimative ale Guvernului sovietic către Guvernul României din iunie 1940. Textele acestor documente le-am tradus noi, întrucât le aveam în ruseşte şi au fost aduse de la Moscova de Alexandru Corduneanu, vechiul meu prieten şi coleg, care era un poet remarcabil şi era prezent la toate cenaclurile literare.

Frontul Popular – prima organizaţie politică democratică a Republicii Moldova

Sigur că această extraordinară perioadă care acum este puţin romanţată, întotdeauna suntem predispuşi să vedem momentele de entuziasm, de vârf, însă această perioadă a fost, totodată, însoţită de foarte multe neplăceri pentru noi. Eu am avut onoarea să fac parte din grupul de iniţiativă a Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, erau vreo 25 de oameni acolo. M-am remarcat cu câteva articole publicate în Literatura şi Arta, începând cu anul 1985, dar, în special, datorită activităţii mele la televiziune şi protestelor pe care le făceam acolo împotriva cenzurii. Am publicat câte ceva şi în revista Orizontul. În acest fel, am ieşit în evidenţă. Dintre jurnalişti s-a mai remarcat şi Vasile Năstase, Virgil Zagaevschi, Ala Mândâcanu. I-am enumerat aici pe cei mai tineri, pentru că restul erau scriitori destul de cunoscuţi în acea perioadă. Acel grup de iniţiativă a coagulat, de fapt, ceea ce reprezentau mişcarea cenaclistă, mitingurile într-o structură politică, devenită ulterior Frontul Popular din Moldova. De aceea, îmi aduc aminte de una dintre lozincile din 27 august 1991, adusă de cineva din teritoriu, pe care scria: „Independenţa Republicii Moldova, rodul activităţii FPM”.

Sigur că a fost şi un concurs de împrejurări de ordin geopolitic, însă acest concurs de împrejurări a avut un happy end pentru republicile unionale de atunci, însă când a fost pregătită toată această acţiune de declarare a independenţei, nimeni nu ştia ce se va întâmpla a doua zi. Faptul că a fost respins referendumul unional pe teritoriul Republicii Moldova a fost o chestiune excepţională pentru tot spaţiul sovietic. Atunci, preşedintele Snegur, în mod solidar cu Parlamentul, care a votat prin majoritate, a respins referendumul iniţiat de conducerea Uniunii Sovietice.

– Dar proclamarea Independenţei Republicii Moldova s-a făcut totuşi cu mare întârziere, dacă comparăm cu alte state, în special cu Lituania.

– Într-adevăr, a existat o scurtă ezitare a conducerii de atunci. Poate una explicabilă, pentru că fiecare om are frică de moarte, fiecare om se teme să-şi piardă libertatea, se gândeşte la copii ş.a.m.d., iar oamenii de stat sunt uneori poate prea concentraţi asupra propriilor riscuri, în loc să fie concentraţi asupra problemelor de ordin general, naţional. Când s-a declanşat puciul de la Moscova, Snegur era plecat în vacanţă la mare şi atunci justificarea conducerii Parlamentului a fost să aşteptăm întoarcerea lui Snegur din vacanţă. Am organizat oamenii să apere instituţiile de stat, Televiziunea şi Radioul, iar eu, împreună cu Valeriu Matei încercam să pătrundem în studiourile televiziunii şi radioului. N-am mai reuşit, însă ne-au imprimat afară. Atunci era Valeriu Saharneanu şi alţii la „Mesagerul” şi astfel interviurile noastre au apărut, iar apelurile noastre la solidaritate şi curaj au fost transmise.

De fapt, Moldova s-a remarcat prin multe alte acţiuni care cred că dau mai multă onorabilitate oamenilor politici şi de stat de atunci şi mişcării protestatare, decât ziua de 27 august în sine. În primul rând, pentru faptul că, la 7 noiembrie 1989, singura republică sovietică unde protestatarii au blocat parada militară am fost noi. Nicăieri în fostul spaţiu sovietic aşa ceva nu s-a produs. Republica Moldova s-a remarcat prin cele mai numeroase şi mai ample acţiuni de protest din tot imperiul sovietic, începând cu toamna-iarna anilor 1988-1989. A urmat primăvara lui ’89, care a fost o perioadă extrem de importantă, a fost vârful acelor mişcări protestatare. Unul din liderii acestei mişcări a fost atunci regretatul Grigore Vârtosu, care a murit în timpul războiului de la Nistru, împuşcat în spate, la Tighina. Grigore a condus acea demonstraţie, s-a urcat pe tribuna lui Lenin din centru Chişinăului şi încuraja mulţimea. După aceea, în faţa Comitetului Central, s-a urcat pe un stâlp, pentru că era atât de multă lume, încât ocupasem toată Piaţa Victoriei de atunci, actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale, plus tot spaţiul dintre actualul Parlament şui Preşedinţie. Cineva din Comitetul Central soma în ruseşte mulţimea să se împrăştie, ameninţându-i că, în caz contrar va fi aplicată forţa. Arunci Grigore, fiind un om foarte sprinten şi viguros a urcat pe un stâlp, a scos briceagul din buzunar şi a încercat să taie firele ca să oprească sunetul acelor megafoane care s-au declanşat şi intimidau mulţimea.

În acea noapte de 12 spre 13 martie au fost arestaţi 9 sau chiar 12 băieţi, care au fost cei mai activi în cadrul acelei demonstraţii. Imediat după asta, câţiva elevi de la actualul liceu „Gheorghe Asachi”, fosta şcoală nr. 1, şi studenţii de la Filologie, erau aproximativ de 10 tineri, au declarat greva foamei, cerând eliberarea din închisoare a deţinuţilor politici. Această grevă a foamei ne îngrijora, pentru că era vorba de nişte adolescenţi care erau istoviţi, şi am început să studiem partea legală pentru a vedea ce putem face pentru a-i elibera pe cei arestaţi. Atunci exista posibilitatea ca un deputat al Sovietului Suprem al RSSM să garanteze pentru cineva, adică să fie judecat în libertate. Am căutat listele acestor deputaţi şi am găsit o serie de oameni absolut necunoscuţi care au garantat pentru acei oameni pentru a fi eliberaţi. Ar fi interesant să se reconstituie numele acelor persoane, datorită cărora deţinuţii politici au fost eliberaţi, judecaţi în libertate şi achitaţi până la urmă.

Dacă nu mă înşeală memoria, pe 4 iunie 1989, i-am scos din închisoare. Am fost acolo împreună cu Mihai Ghimpu, ceilalţi nu-mi amintesc cine erau, dar ştiu că am intrat în puşcărie şi ne-am întâlnit cu şeful închisorii, care era vorbitor de rusă şi se uita la noi ca la nişte potenţiali „clienţi”. Iar la despărţire şeful puşcăriei mi-a spus cam ceva de felul acesta: „până la următoarea întâlnire”.

Îmi face plăcere să-i numesc pe cei care i-au apărat în instanţă pe acei deţinuţi politici, iar printre avocaţii care s-au remarcat a fost Gheorghe Amihalachioaie, actualul preşedinte al Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova. Desigur, un factor determinant pentru eliberarea acestor oameni l-a avut, fără îndoială, presiunea străzii.

Forţa străzii era într-atât de puternică, încât regimul a început să cedeze

Deja forţa străzii era într-atât de puternică, încât regimul a început să cedeze, pas cu pas. Cel mai important ştab comunist pe care ni l-a trimis Gorbaciov pentru a ne reduce la tăcere a fost Victor Ilici Smirnov şi, cum era pe vremea Imperiului sovietic, numărul doi era mia important decât numărul unu în ierarhia de partid în republicile unionale. Acesta a avut imprudenţa să meargă la Institutul Pedagogic şi la Institutul Agricol şi a ţinut câteva discursuri care au fost publicate în Moldova Socialistă şi Sovetskaia Moldavia şi ne numea pe noi progenituri de culaci, burghezi şi tot felul de etichete care au declanşat şi mai tare spiritul protestatar şi de revoltă.

Cu cât mai mare era presiunea, cu atât mai mare era entuziasmul, revolta şi setea de libertate

Aşa s-a întâmplat că cei de la Comitetul Central, încercând să facă faţă noilor realităţi, ne ameninţau de la tribunele oficiale cu puşcăria sau prin intermediul structurilor KGB, iar cu cât mai mare era presiunea, cu atât mai mare era entuziasmul, revolta şi setea de libertate a oamenilor. De aceea, atunci când a venit momentul creării noului Parlament, starea de entuziasm şi de mobilizare era generală. Noi aveam în spate o campanie electorală, ştiam ce înseamnă foi volante, ce înseamnă comunicare, cum să adunăm oamenii la casele de cultură prin sate etc. În felul acesta, am obţinut un rezultat destul de bun, deşi trebuie să recunoaştem că Frontul Popular de atunci nu avea nici jumătate de mandate, avea ceva mai mult de o treime. Însă mulţi oameni care au intrat pe circumscripţii uninominale s-au asociat grupului parlamentar al Frontului şi, practic, prin intermediul elitelor intelectuale, care dominau dezbaterile parlamentare, s-a reuşit să se încline balanţa, cel puţin în prima perioadă a activităţii Parlamentului, până la războiul din 1992, în favoarea opţiunii democratice, pronaţionale şi fiecare gest era absolut extraordinar. Este vorba de adoptarea Tricolorului, a Declaraţiei de Suveranitate ş.a.

Recunoaşterea independenţei Lituaniei, un act care ne onorează

A mai fost făcut un lucru extrem de important – recunoaşterea independenţei Lituaniei. Şi eu sunt foarte bucuros de faptul că oamenii politici lituanieni, care se succed la guvernare timp de 20 de ani, nu uită acest fapt. De fiecare dată când un reprezentant de vârf al conducerii acestei ţări se află într-o vizită oficială în Republica Moldova, pomeneşte cu mult respect contribuţia Parlamentului de atunci în recunoaşterea independenţei Lituaniei. Să nu uităm că Lituania a ieşit oficial din imperiul sovietic la 11 martie 1990. Dacă formal-juridic, pe plan internaţional, Lituania a fost recunoscută întâi de Islanda, care era un fel de satelit geopolitic al SUA şi era prima entitate statală care făcea acest lucru, în mod cronologic, prima care a recunoscut independenţa Lituaniei, înainte de a-şi declara propria independenţă, a fost Republica Moldova. Este un lucru care onorează ţara noastră.

– Aţi pomenit mai multe nume de oameni cu care ulterior aţi intrat în contradicţie, iar unii dintre ei v-au devenit chiar oponenţi politici…

– Eu, în mod deliberat şi cu multă recunoştinţă menţionez numele celor cu care ulterior am intrat deseori în conflict. Cam aşa s-a întâmplat peste tot. Să nu credeţi că noi, românii, suntem mai dispersaţi decât alţii. Unii spun din naivitate: „uite cât de solidari sunt balticii”, „uite cât de solidari sunt georgienii” etc. Nu este adevărat. Vă spun acest lucru ca o persoană care a fost de foarte multe ori în capitalele Lituaniei, Letoniei, Estoniei, am fost în Georgia de foarte multe ori, inclusiv în ultima perioadă. Peste tot oamenii politici care au declanşat mişcările de eliberare naţională, au obţinut independenţa şi au avut un rol istoric excepţional au intrat în contradicţie unii cu alţii. S-au scindat, au creat o grămadă de partide. Că e bine, că e rău, e altceva. Cert este că, în perioada iniţială, din 1988, când s-a organizat Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării şi până prin 1992, a existat o pleiadă de personalităţi de excepţie, care au avut un rol fundamental în tot ce s-a produs pentru renaşterea spirituală, alături de nume extrem de cunoscute, ale scriitorilor pe care i-am menţionat. Au fost foarte mulţi deputaţi care au avut un rol excepţional în promovarea unor iniţiative a Parlamentului de atunci. Au fost foarte mulţi oameni în grupul nostru de iniţiativă care astăzi sunt umbriţi, adică nu mai sunt aşa de prezenţi în viaţa publică, cum ar fi, de pildă Sergiu Burcă, care a fost şeful meu la Muzeul de Literatură. Sergiu Burcă era şef al Secţiei Literatură clasică, eu eram colaborator ştiinţific superior, iar Vlad Cubreacov, care a venit un an mai târziu, a devenit colaborator ştiinţific inferior.

Biroul nostru aparţinea de fapt Lidiei Istrati, Dumnezeu să o odihnească, care l-a succedat pe Vladimir Beşleagă în funcţia de director al muzeului. Lidia Istrati a cedat propriul cabinet de director, un birou destul de mare la Muzeul de Literatură, şi propriul telefon, numărul căruia figura în foile noastre volante şi în ziarul „Deşteptarea”, pentru a putea comunica cu oamenii din teritoriu, şi s-a retras într-un cabinet de vreo doi metri pătraţi, unde abia de încăpea o masă.

Faptul că Lidia Istrati ne-a pus nouă la dispoziţie biroul şi telefonul său a avut o importanţă extraordinară pentru buna organizare a noastră, pentru organizarea mitingurilor, pentru convocarea şedinţelor noastre de partid etc. Am fost întotdeauna apăraţi de ea şi atunci când cineva din Uniunea Scriitorilor avea anumite îndoieli în privinţa noastră şi intenţionau să ne scoată de la muzeu, Lidia Istrati, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi ne-au protejat de fiecare dată. Eram sub protecţia lor. Nimeni nu pătrundea acolo, nici KGB-ul, nici Comitetul Central…

Prima vizită la KGB

Ar mai fi de pomenit aici şi alţii care n-aş vrea să fie uitaţi. De exemplu, evreul Alexandru Brodschi, poet şi traducător extraordinar din opera lui Eminescu, care a fost de la început membru în grupul nostru de iniţiativă şi avea nişte discursuri incendiare la forurile Uniunii Scriitorilor şi, ulterior, la cenaclurile noastre. Îmi amintesc de prima mea vizită la KGB. Majoritatea acestor mitinguri le moderam eu şi puneam pază la intrarea pe scenă pentru că veneau tot felul de provocatori, care încercau să dea o turnură violentă acelor acţiuni. Astfel, la unul dintre mitingurile noastre la Teatrul de Vară, s-a apropiat de mine Alexandru Brodschi, care a obţinut nu ştiu de unde stenogramele unei şedinţe a Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM, şi m-a rugat să-i dau cuvântul. S-a urcat la tribună şi a citat fragmente din această stenogramă, ceea ce a produs o revoltă extraordinară, un şoc în mulţime, urmate de proteste virulente. Am primit citaţie prin care eram chemat la KGB şi am fost interogat preţ de câteva ore. Sigur că ştiam deja pentru ce, deoarece era pentru prima dată când se dezvăluia un document secret, proaspăt. Nu mai ţin minte cum îl chema pe anchetator, ancheta era în rusă, şi eram întrebat ce ştiu despre Alexandru Brodschi. Am zis că nu ştiu nimic, mi-a cerut să-i ofer cuvântul şi i l-am oferit. Iar Alexandru Brodschi şi-a inventat o altă legendă: chipurile a venit acasă, a deschis cutia poştală şi a găsit acele documente. Şi astfel sursa a fost acoperită. Eu nici până astăzi nu ştiu cine i-a transmis acest document.

Ceea ce aş vrea să remarc în mod special la acest capitol este că generaţia noastră a avut marele avantaj de a nu fi chinuită fizic de către securiştii care încercau să ne facă „profilaxie”. Erau doar discuţii, erau presiuni psihologice. Şi, de fiecare dată, îmi permiteam să ironizez: „domnule, credeam că o să ne bateţi cu capul de pereţi, o să ne scoateţi unghiile, o să ne schingiuiţi, aşa cum făceaţi cu înaintaşii noştri în acest sediu. Dar să discutăm despre Perestroika, despre Lenin, despre Eminescu, despre mitingurile noastre o putem face cât doriţi dumneavoastră”. Ni se promiteau ani grei de puşcărie, însă pentru noi nu mai conta. Eram atât de viguroşi ca mişcare protestară, încât dacă ne supăram, puteam să-i luăm şi pe ei cu asalt.

Deci, ei erau timoraţi în faţa noastră, nu noi în faţa lor. Acesta este marele avantaj al „Generaţiei Perestroika”. Şi, de aceea, nici nu trebui să exagerăm, pentru că acum se exagerează cam mult, fiecare încearcă să-şi mitizeze trecutul, să-şi romanţeze biografia, să-şi tragă plapuma istoriei asupra propriului nume. Eu vreau să vă spun că ceea ce am făcut noi a fost un gest de curaj personal şi colectiv dar totuşi într-o altă perioadă istorică. Repet: noi nu am fost torturaţi, nu am fost închişi în puşcării. Scurtele reţineri la miliţia de atunci sau scurta detenţie pe care au avut-o băieţii arestaţi la 12 martie 1989 nu pot fi comparate cu ce li s-a întâmplat multe decenii la rând basarabenii care au luptat pentru libertate. Eu întotdeauna caut să mă raportez la oameni ca Ion Moraru, Dumitru Crihan, Victor Zâmbrea şi atâţia alţii pe care i-am cunoscut. Pentru că, pe lângă Frontul Popular, noi am avut mulţi ani de zile relaţii foarte strânse cu foştii deţinuţi politici. Ei au fost învăţătorii noştri. Dintre ei cei mai de frunte a rămas Ion Moraru, ceilalţi nu mai sunt în viaţă. Ei ne povesteau prin ce-au trecut cât au fost deportaţi, despre viaţa lor din gulagurile sovietice etc. Noi nu am trecut prin nimic din ce ceea ce au trecut ei. De aceea, să ne proclamăm părinţi fondatori ai Republicii Moldova, eroi care merităm ordine nu este corect.

Cei care merită astăzi ordine sunt, în opinia mea două categorii: cei care au luptat la Nistru şi s-au remarcat, oamenii care au murit la datorie, fie poliţişti, fie militari, şi după acest război, şi oamenii de cultură care au avut şi au un rol extraordinar de mare.

Nu despre distincţii de stat este vorba. Este vorba de nişte aspiraţii pe care noi le-am materializat cum am putut. Iar dificultăţile pe care le înfruntăm de ani de zile nu se explică doar prin puţinătatea intelectuală şi lipsa de curaj a celor care s-au pomenit, în voia întâmplării sau prin votul popular, în funcţii-cheie. Este şi o problemă de ordin geopolitic enormă. Noi suntem în continuare dezbinaţi, în continuare între Rusia şi Occident, între Rusia şi România, avem Transnistria în spate, avem factorul găgăuz care, slavă Domnului, nu mai este unul separatist, dar, oricum, necesită foarte multă delicateţe în comunicarea cu această regiune autonomă. Mai avem o problemă pe care nu am putut-o rezolva niciodată – Legea Lustraţiei – eliminarea foştilor nomenclaturişti, a ofiţerilor şi agenţilor serviciilor speciale sovietice din instituţiile puterii de stat. Ceea ce au reuşit balticii, polonezii, cehii şi, parţial, românii noi nu am reuşit.

– Acum se vorbeşte mult şi despre rolul României în proclamarea Independenţei Republicii Moldova…

– Sigur că trebuie să remarcăm şi contribuţia deosebită a prietenilor noştri de la Bucureşti. Revoluţia Română din decembrie 89, aşa cum a fost ea, cu toate interpretările ulterioare, a fost şi una spirituală care a însemnat pentru noi o şansă de a revedea România, de a avea acces la oamenii de cultură, la oamenii politici. Anume ei au avut o influenţă extrem de mare asupra evoluţiilor de la noi. Şi vreau să-l remarc, la modul special, pe poetul Ioan Alexandru, care devenise senator şi era unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc, apropiat al lui Corneliu Coposu, care, de asemenea, a avut un rol important pentru noi. Ioan Alexandru era permanent la Chişinău. Ori de câte ori îl sunam, venea. Fie că era vorba de foruri de partid, fie alte evenimente, vocea lui tuna în versuri şi în cuvântări politice aici la Chişinău. Ceea ce a adus în spaţiul public din Basarabia Ioan Alexandru şi alte vârfuri ale culturii româneşti şi unele feţe bisericeşti a fost suflul creştin. Este adevărat că în versurile poeţilor tribuni din Republica Moldova totdeauna erau prezente numele Domnului, identitatea noastră religioasă, apelul la tradiţia creştină. Însă ca trăitori creştini adevăraţi, cei mai importanţi pentru noi au fost oamenii de cultură şi ai Bisericii din România. Îmi aduc aminte de un interviu pe care i l-am luat părintelui Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt. Părintele Mina îmi spunea următorul lucru: „Dar poeţii voştri din Basarabia au înţeles că Eminescu nu este sfânt şi nu trebuie să confunde rolul lui Eminescu cu rolul lui Iisus Hristos? Eminescu este expresia de vârf a culturii şi spiritualităţii româneşti. Dar este om. Nu trebuie să ne rugăm lui Eminescu, ci lui Iisus Hristos.” Iată o situaţie pe care unii poeţi de vârf şi de la Bucureşti, şi de la Chişinău nu au înţeles-o atunci şi poate unii care nu mai sunt printre noi nu au înţeles-o nici până la sfârşitul vieţii. Deci, ierarhizarea corectă a valorilor – asta ne-au învăţat prietenii noştri din România, oameni ai Bisericii, foştii deţinuţi politici, oameni de cultură.

Ne-au învăţat să înţelegem ce simbolizează Hristos în viaţa noastră, ce simbolizează Ştefan cel Mare, Eminescu. Nu poţi confunda planul cultural cu cel religios, deoarece cultura derivă din cult, nu viceversa. Aceste lucruri au fost extrem de importante pentru mine şi generaţia mea. Nu întâmplător şi la Marea Adunare Naţională din 1989, şi la alte întruniri publice importante oamenii veneau şi cu icoane, nu doar cu tricolorul.

Astăzi imaginea substituie realitatea

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră toate aceste lucruri despre care ne-aţi vorbit acum, după mai mult de 20 de ani de la acele evenimente?

– Pentru mine aceste lucruri au reprezentat un moment de vârf. Neîmplinirile sunt explicabile prin factorii geopolitici, iar mai recentele neîmpliniri prin reformatare spaţiului public. Dacă în anii 1990, 1994, 1998, 2001, 2005 (am enumerat campaniile electorale s-au succedat până în 2009) conta în primul rând sau într-o măsură foarte mare nu doar factorul administrativ, financiar şi mediatic, dar şi calitatea ta ca politician, capacitatea echipei tale de a argumenta în faţa mulţimilor, începând cu anul 2009 (spunem convenţional 2009 pentru că influenţa televiziunilor a devenit mult mai puternică, spaţiul virtual contează la fel de mult) nu mai contează dacă politicianul sau grupul respectiv este calitativ sau nu, este sau nu corupt, este sau nu patriotic. În fond, astăzi imaginea substituie realitatea. Adică jocul de imagine contează mai mult: nu cum eşti, cu cum pari la televizor. Şi astfel, grupurile oligarhice, care şi-au acumulat surse financiare suficiente, au reuşit să-şi croiască partide, să-şi subordoneze instituţii media, să risipească sume astronomice în campaniile electorale şi să capteze felii importante din electorat prin manipulare şi prin corupere directă, bani sau alte tipuri de ajutoare materiale.

Acestea sunt nişte grimase ale procesului democratic, ale votului universal, care nu permit selecţia elitelor pe calea alegerilor directe, în condiţiile unei sărăcii cvasigeneralizate şi în condiţiile când televiziunile domină spaţiul public. Oricum, aceste experienţe triste şi aceste neîmpliniri de ordin politic, economic, social, identitar sunt privite de noi în mod diferit. Unii se lamentează, alţii iau calea străinătăţii. Însă adevăratele caractere trebuie să-şi asume aceste eşecuri şi distorsiuni şi să înţeleagă că, dacă ceva nu este în regulă în această ţară, trebuie să ne manifestăm fiecare atât cât ne ţine mintea, sufletul şi priceperea pentru a schimba lucrurile în bine. Este un efort colectiv, fiecare îşi aduce contribuţia sa, or, dacă vrem să fie mai bine, trebuie să participăm.

Doamna Pavlicenco,

Ce impresie v-au lasat declaratiile de azi ale lui Traian Basescu, referitoare la predarea Istoriei Romanilor in Republica Moldova si a situatiei politice de la Chisinau?

„Iurie Roșca – agent FSB al Moscovei” (VIDEO)
25 Martie 2011
Traducere din rusă (de Iacob C. Istrati) din „Moldavskie Vedomosti” (autor Artur Sitov)
http://politicom.moldova.org/news/iurie-roca-agent-fsb-al-moscoveivideo-218551-rom.html

Conform surselor de informaţii, după ce Roşca în 1992 devine vice-preşedinte al FP, pseudonimul său operativ a fost schimbat : el a primit numele “Lider “, despre care scria cândva şi ziarul PCRM “Comunist”, dar care foarte repede, reeşind din cele de mai jos a încetat să mai facă vre-o legatură între Roşca şi serviciile speciale secrete.
Un fapt nu mai puţin important : schimbarea numelui operativ ne vorbeşte despre importanţa activităţii lui Roşca pentru FSB- ul Rusiei pentru, că acţiunile lui Roşca erau dirijate de Moscova, iar faptul că el lucra pentru dânşii a fost ascuns sub voalul gros al tainelor. Agentul preţios trebuie protejat, iar faptul că “ Liderul “ era pentru FSB deosebit de preţios ne vorbeşte acel fapt, că coordonatorul lui Roşca era Veaceslav Uşakov, în prezent secretar statist al FSB-ului şi locţiitorul directorului Serviciilor Speciale ale Rusiei.

Aici e nevoie să facem o mică pauză, pentru ca cititorul să poată pătrunde în esenţa celor ce urmeaza: V. Voronin, conform unor surse greu de verificat pentru noi a fost “implantat” în politica RM datorită tot eforturilor lui Veaceaslav Ushakov(!).

* Conform surselor de informaţii, în primii ani de independenţă a RM, Voronin îsi face studiile la Academia MAI din Moscova, lucru de fapt cunoscut de toţi. Ceea, ce se cunoaşte mai puţin este faptul, că problemele financiare ale familiei sale erau pe cale să ducă la divorţul lui Vladimir si Taisia Voronin.

Persoana, care l-a ajutat pe V.Voronin să-şi păstreze famila şi care a influienţat asupra devenirii sale ca şef de stat a Moldovei nu este altul decât Veaceslav Ushakov. O coincidenţă ciudată: vice-directorul FSB (Federal Security Service) are legatură directă cu cei doi duşmani: V.Voronin şi Roşca. Este oare o coincidenţă?
În 1992 în timpul declanşării conflictului armat între cele două maluri frăţeşti, Roşca refuză să participe la mobilizarea întru susţinerea combatanţilor.

* “Noi suntem creştini şi păstrăm neutralitate faţă de acest razboi.” Aceste cuvinte aparţin lui Roşca, care nu uita în acelaşi timp, periodic să le amintească combatanţilor, că FP luptă pentru unirea cu România. Cuvintele lui au ajuns şi la urechile “adversarilor” de pe celalalt mal, adâncind astfel ura transnistrenilor şi mărind numarul de voluntari transnistreni de a participa în războiul împotriva Chisinăului.

Devenind vice- presedinte al FP Roşca loveste crunt în fondatorii mişcării naţionale moldoveneşti: Beşleagă, Lari, Ghimpu, Vieru, Cimpoi, Moşanu, Istrati şi Şoimaru părăsesc rândurile partidului şi formeaza Congresul Intelectualilor. Debarasandu-se de ei Roşca trece la înfaptuirea urmatoarei etape de cucerire a puterii în FP.

Convingându-l în 1993 pe M.Druc să se baloteze candidat la funcţia de preşedinte al României şi obţinând plecarea lui din funcţia de Presedinte al FP, Roşca se proclamă lider al mişcarii naţionale din Moldova, înscriind după sine toate succesele predecesorilor săi.

Puţin mai târziu Roşca, care la începutul activităţii sale impreună cu V.Cubreacov erau destul de frecvent oaspeţi ai familiei Druc, bucurându-se din plin de ospitalitate, declara: “Iata că aici s-au desparţit căile noastre cu Druc, care nici odată n-a recunoscut Republica Moldova”

În aprilie 1994 Roşca obţine rezultatele mult dorite: luarea pe deplin a puterii în FP. La Congresul IV a PPCD Roşca este ales Preşedinte. A fost reales în această funcţie în 1996 şi 1999.

Primul mandat de deputat

La 9 decembrie 1993 în Tiraspol a fost dată citirii sentinţa “grupului Ilaşcu”. Arestarea grupului şi până astăzi o pată albă în istoria contemporană a Moldovei. Ilaşcu consideră, că atât dânsul, cât şi grupul său au fost folosiţi de către serviciile speciale ale Moldovei şi Rusiei cu scopul de ai da FP o aură de terorişti români şi astfel să justifice acţiunile separatiştilor: – “ Eu am inţeles, că ceva nu este curat atunci, când am cerut pentru grupul nostru arme produse în Rusia, dar Chisinăul a insistat, ca noi să luptăm cu arme româneşti.” – declară mai târziu Ilaşcu, arestat în 1992.

În cele mai tensionate momente de legatură cu Tiraspolul, Roşca special înscenează scandaluri, accentuând dispoziţiile sale unioniste, adâncind şi mai mult duşmănia pe ambele maluri ale Nistrului. Şi aceasta se petrece în condiţiile când Roşca şi Chișinăul, Tiraspolul si Moscova prea bine înţelegeau, că despre nici o unire a Moldovei cu România nu poate fi vorba: nu erau coapte premizele unirii.

* Mai mult ca atât: rolul lui Roşca în proclamarea autonomiei Republicii Transnistrene până azi ramâne neclar, nefiind studiat până la urmă. Insa un lucru e clar: el i-a acordat Tiraspolului un ajutor de nepreţuit pentru a-şi atinge scopul. Aceasta reesă din declaraţiile şi acţiunile întreprinse de el la moment. Aici apar un şir de întrebări şi răspunsuri, referitoare la instrucţiunile primite de Lider şi la care dorim să atragem atenţia cititorului.

În vara anului 1990, în timpul Congresului II a FP Roşca şi-a alcătuit propriile teze, necoordonandu –le cu conducerea FP şi neinformand-o despre “iniţiativele” sale. Una din acele iniţiative ale viitorului “oranjist” era orientată spre schimbarea denumirii RSSM în Republica Română Moldova. Acest lucru s-a petrecut în acel timp când Moscova depunea eforturi colosale pentru a convinge Chisinăul să semneze Tratatul de alianţă, speriindu-l pe M.Snegur cu crearea republicilor separatiste.(Găgăuzia şi Transnistria).

Tiraspolul se gasea în regim de asteptare. Roşca, in loc să ţină cont de realităţile politice a început un joc al său, devenind catalizatorul creării Republicii fantome Transnistrene. Denumirea de “Republica Romană Moldova” a produs în conducerea URSS un şoc şi i-a speriat pe transnistreni într-atât, ca Tiraspolul la 12 septembrie1990 declară formarea “Republicii Moldoveneşti Transnistrene”. Mai tarziu, prin acţiunea directă a forţelor militare ruseşti în urma operaţiilor militare din 1992 Tiraspolul a luat sub control direct teritoriul Transnistriei şi împrejurimile or.Tighina (Bender).

* E de mirare faptul, că după aceia Roşca n-a mai pomenit de “Republica Romană Moldova”. Şi-a înteles greşeala ori a dus pur şi simplu la îndeplinire ordinele puse în faţa lui?!…V-a judeca istoria. Dar, în aceia, că prin acţiunile sale şi-a adus aportul la dezmembrarea RM în două lagăre duşmane e clar şi acum. Sperăm că fiului său Stefan şi fiicelor Alexandra şi Oana le va spune adevarul despre rolul său în evenimentele din 1990-1992.

Pe spatele lui Ilascu

Dar, să ne întoarcem la Ilaşcu şi la rolul său în înaintarea lui Roşca în Parlamentul RM. Mai bine zis, la aceea, cum a fost folosit Ilascu pentru ca Roşca să obţină mandatul de deputat. După arestarea grupului Ilaşcu, Roşca organizează mitinguri massive de protest la care cere conducerii republicii să ia toate măsurile necesare pentru eliberarea lui, chiar prin folosirea fortei armate, necătând că preşedintele RM făcea tot posibilul, pentru a convinge Moscova în necesitatea eliberării lui Ilaşcu şi grupului său. Roşca în direct îl învinuieşte pe Snegur că se înjoseşte în faţa separatiştilor şi cere demisionarea lui. Cere implicarea forţelor armate împotriva Tiraspolului pentru eliberarea “grupului Ilascu” ce inevitabil avea să ducă la noi vărsări de sânge. Pentru ce se zbătea Roşca atunci vom povesti mai jos, dar retineti: la această etapă Roşca cere acţiuni militare pentru eliberarea lui Ilaşcu.

Roşca n-a obţinut demisia lui Snegur, dar în 1994 obţine mandatul de parlamentar datorită imaginii lui Ilaşcu, scriind chiar şi o carte despre el. Din spusele lui Ion Neagu şi a altor conducători ai FP, această carte a fost distribuită electoratului numai în perioada preelectorală:- ”Au fost editate sute de mii de exemplare, dar după alegeri Roşca ne-a interzis să distribuim aceste cărti prin sate. Pe urmă ne-a ordonat să încălzim sobele cu ele. Noi am intrat în Parlament cu ajutorul lui Ilaşcu – mai departe nu i-a mai trebuit…”

Daca analizăm cu atenţie acţiunile lui Roşca, devine clar pricina acestei hotarari: Ilaşcu era unul din oamenii ce pretindeau la conducerea FP ce pentru Rosca era inadmisibil. Mai mult ca atât: în timp ce Roşca învinuia conducerea Moldovei de inacţiune în reyolvarea problemei “gr.Ilascu”, V. Cubreacov intra triumfator în parlament ţinând fotografia lui Ilascu sus.

Liderul PPCD fura fară soveste familia lui Ilaşcu. Iurie Ivanovici nu-i elibera leafa de deputat a lui Ilaşcu Ninei, soţiei acestuia. Iată ce relatează I.Ilaşcu: – “Roşca fura de la familie. Nu-i elibera soţiei toata leafa, şi acest fapt s-a prelungit până când soţia n-a mai răbdat şi n-a început s-o primească singură. El îi lua şi tot ajutorul umanitar adresat familiei mele prin intermediul FP de la cetaţenii României şi altor state. Pe mine mă întrebau mulţi oameni, dacă au ajuns până la mine sumele de 5mii, 12mii si chiar 25mii de dolari SUA, care erau tpansmise prin Roşca.

Dar soţia mea niciodată n-a primit de la dânsul mai mult de 3000 dolari SUA. Odată i-a spus sotiei că toată mobila pe care ne-au trimis-o din România si care s-a descărcat în oficiul partidului a fost furată. Victor Zugravu, fostul conducător al filialei de partid de la uzina de beton-armat a declarat ziarului “Timpul” urmatoarele: – ”Pe adresa FP venea ajutor pentru detinuţi (grupului Ilascu) zeci de vagoane, inclusiv mobilă pe care Roşca o vindea în Rusia. Cei care au ştiut de lucrul acesta au sfârşit rău…”

* La fel şi Mircea Druc a subliniat, că banii primiti la adresa FP drept ajutor familiilor “grupului Ilaşcu ”veneau din mai multe tări, dar timp de 15 ani, cât a stat Ilaşcu şi prietenii săi în detenţie, acesti bani n-au ajuns la ei.

Roşca, agent al KGB –ului

V.Matei primeşte o scrisoare semnată de Ilie Ilaşcu care se afla în detentie şi în care erau scrise următoarele: – ” Valeriu, eu am aflat, că Roşca este agent al KGB-ului. Fii atent!.” După eliberarea sa, Ilaşcu declară, că la baza acestor cuvinte se află declaraţia unuia din colaboratorii SIS-ului Moldovei, care lucra în Tiraspol în mod conspirativ şi căruia “grupul lui Ilaşcu” în timpul operaţiilor militare din 1992 i-a salvat viaţa. Din spusele lui Ilaşcu, colaboratorul a procedat astfel în semn de recunoştinţă următoarele: – “Ilie, dacă aţi şti ce nemernici se află la voi în FP?! Roşca a fost cumpărat de noi încă în 1986, când lucra la televiziune. La început numele lui conspirativ a fost “Budulai”.

Ilaşcu a povestit, că la început n-a dat crezare spuselor, dar mai târziu s-a convins singur de aceasta: – ”FP a fost fondatd de către Hadârcă şi Druc. Roşca se învârtea pe acolo cu alt scop. Pentru a ne dezbina să nu fim un tot întreg el îi vorbea unuia, că celălalt e “KGB-bist”, “beţiv”. În loc să înfăptuiască revoluţia despre care declara, a dus la înabuşirea mişcării de eliberare naţională. Era misiunea lui…”

Ilaşcu mai subliniaza, că până la 1996 el i-a transmis lui Roşca câteva scrisori, dar n-a primit nici un raspuns. În 1996 deţinutul Ilaşcu s-a pregătit minuţios de evadare şi în planul său de acţiune unul din rolurile principale era atribuit lui Roşca. Ilaşcu a hotărât să evadeze la 23 februarie 1996, când paza avea să sărbătorească ziua Armatei Sovietice.

Conform planului, Ilaşcu trebuia să strige, bătând în usa camerei din motiv, că i s-a făcut rău, pentru al face pe gardian să intre în celulă ca să-l neutralizeze, speriindu-l cu pistolul avut de mai înainte; să-l lege şi să fugă, sărind gardul închisorii. El s-a mai înţeles cu gardianul care era de serviciu sus, pe suportul de observare că în caz de necesitate să i-a ţinta greşită… “Închisoarea din s.Hlinoe servise anterior ca spital pentru bolnavii de alcoolizm şi gardul era usor de sărit.” – î-şi aminteşte Ilaşcu.

În decembrie 1995 în timpul întrevederii cu soţia Ilaşcu transmite pentru Roşca o ţidulă cifrată în care îl întreabă direct dacă este de accord cu cele scrise.Îl ruga pe Roşca să-i pună la dispoziţie un mijloc de transport, care trebuia să-l aştepte la 200 m. de închisoare. Ilaşcu trebuia să parcurgă cu maşina 12km păna la malul Nistrului, urmând să treacă râul cu barca… Roşca a fost de accord cu planul evadarii rugând-o pe Nina să-i transmită lui Ilaşcu că-i gata să-I ajute.

În noaptea lui 23 februarie Ilaşcu a reascuns pistolul sub căpătâi aşteptând momentul, dar… La ora 22.55 l-a surprins liniştea de după uşă: – “Acolo se auzeau şoapte, s-a deschis brusc uşa, m-au lovit cu patul armei în faţă şi am căzut…L-am observat în celulă pe V. Antufiev, ministrul securităţii din Tiraspol. Cineva a ordonat să fiu percheziţionat dacă ascund armă şi când au ridicat perina au înlemnit. M-au bătut crunt după care m-au închis la carceră pentru 30 de zile. Următoarele şase luni mi s-au interzis întrevederile cu soţia.” – povesteşte dânsul.

Conform celor relatate de Ilaşcu, îndată după eşec Roşca i-a spus soţiei sale: – ”Taci, Nina, că şi tu eşti implicată”.

Ea l-a întrebat dacă i-a trimis în acea noapte maşina, după cum urma, dar a primit următorul răspuns: – ”Ce, mă crezi nebun să îndeplinesc rugaminţile prosteşti ale lui Ilaşcu?”

Mai târziu Roşca declară official, că planul de evadare a fost nu altceva, decât o acţiune provocatoare îndreptată împotriva FP. – ”Noi nu suntem organizaţie teroristă şi n-a existat nici o şansă cât de mică pentru a fi eliberat Ilascu prin evadare”. Acesta e acel Roşca care învinuia anterior conducerea Moldovei în aceia că nu foloseşte forţa armată pentru eliberarea “Grupului Ilascu”.

Ce se petrecea în acel timp în incintele ierarhice povesteşte N.Andronic, fost Şef al Comisiei departamentale în soluţionarea problemei transnistrene:- ”Când a fost ridicată problema privatizării uzinei “Vibropribor” din Chisinău am aflat, că colonelul rus Bergman, care comanda cu forţele separatiste era cointeresat în această problemă. Noi i-am propus în schimb eliberarea lui Ilaşcu, Dânsul a raspuns ,că pentru soluţionarea aceastei probleme îi trebuie puţin timp… Atunci de mine s-a apropiat Roşca spunând:- ”Hai să-I ajutăm să fugă, iar pe drum il lichidam.” Ilie era să devină erou… Roşca se temea de concurenţa. Eu am refuzat să particip la acest act…” – a spus Andronic.

Şi D.Osipov, fost vice-preşedinte al PPCD subliniază faptul că Ilaşcu putea deveni mare lider politic ceea, ce lui Roşca i se părea un vis groaznic. Dar prin care mijloace informatia ce nimerea numai la Roşca era cunoscută organelor de securitate din Tiraspol?! -”După cum ruşii sunt împotriva mea, aşa şi Rosca”- consideră Ilaşcu convins de existenţa unui canal de scurgere a informaţiei: Rosca-Simion Rusu-Antufiev. Fostul locţiitor al directorului SIS S.Rusu era întâlnit des în anturajul lui Roşca.

După trădarea lui Roşca, Ilaşcu îndată a şi scris cerere de ieşire din PPCD, dar era tarziu… El şi-a jucat şi îndeplinit rolul asigurându-l pe Roşca cu primii patru ani de imunitate parlamentară.

În primăvara lui 1996 în Piaţa Marii Adunări Nationale combatanţii conflictului transnistrean au organizat o acţiune de protest în spriginul “Grupului Ilaşcu”. Protestul a fost susţinut de toţi liderii partidelor democratice şi reprezentanţii intelectualităţii. De toţi, numai nu de Roşca.

Iniţiatori ai acţiunii au fost Nicolae Şumleanschii – preşedintele filialei PPCD din Bender (Tighina) si Victor Zugravu.

Împreună cu Petru Godiac, unul din membrii “Grupului Ilaşcu”, care fusese eliberat anterior au făcut ocolul tuturor filialelor raionale şi orăşeneşti din republică rugandu-i pe colegi să participe la acţiunea de protest. -”Îndată în urma noastră stopa şi automobilul PPCD-ului în care se afla cineva care le spunea să nu ne i-a în serios. Noi am chemat pe multi, dar n-a venit nimeni” – confirmă Godiac.

La data de 6 mai 1996 Şumleanschii şi Zugravu au venit la sediul PPCD cu scopul de ai propune lui Roşca să se alăture la acţiunea ce urma să aibă loc.Iată ce povesteşte Zugravu despre cele petrecute în acea zi: – ”Noi am păşit pragul, acolo fiind adunaţi toţi deputaţii PPCD. Văzându-mă, Iurie a sărit la bătaie cu pumnii. A pus pistolul la tâmpla mea: – “Vă împuşc! Ce vă leagă pe voi de “Grupul Ilaşcu”? Ei sunt narcomani si beţivi! S-au vândut SIS-ului! M-au trădat! Voi, toţi cei care sunteţi pentru Unire trebuiţi împuşcaţi. El mă bătea cu pumnii, picioarele şi cu mânerul pistolului peste cap. După aceasta s-a aruncat asupra lui Şumleanschii. Primii au părăsit încăperea Cubreacov şi Burcă, pe urmă ceilalţi deputaţi. Natalia Pascal forma textul la claviatura computerului, iar Roşca ne bătea ca pe nişte saci de box. Mai târziu cineva mi-a ajutat să intru în veceu, unde mi-am spălat sângele.Pe urmă şi pe Şumleanschii l-au adus, căruia îi ierau pline şi faţa şi ochii de sânge. Mai târziu pe el l-au urcat într-o maşină şi l-au dus. Ştiind de ce este capabil Roşca, am crezut că-l vor ucide pentru că ştia prea multe. Mie mi-au spus să intru în cabinet la Roşca. Cu pistolul la brâu, în camasa plină de sânge,m-a preîntîmpinat: – ”Dacă sufli un cuvant, te voi ucide atât pe tine cât şi pe maicâ-ta! O să te las fără casă şi fără lucru!” Eu m-am intors in strada unde mă astepta poliţia. Am trecut expertiza medico-legală şi în aceieaşi seară m-am întors în clădirea sediului PPCD cu procurorul.

Roşca ne-a interzis să intrăm în clădire motivand, că nu ştie despre ce este vorba. Consider, că în interior se ştergeau urmele de sânge. Anchetatorul mi-a spus, că s-a intentat un proces penal, dar cu aceasta şi s-a terminat..”

După cele spuse de Zugravu pe Şumleanschii l-au dus cu ochii închişi într-un apartament de pe strada Florilor 2, unde anterior locuia Ştefan Secăreanu.

– Pe dânsul l-au ţinut acolo şase zile, după care Roşca l-a preîntîmpinat, că dacă nu părăseşte Moldova îl va ucide. De atunci locuieşte la Bistriţa – Năsăud – povesteşte Zugravu.

Înainte de a părăsi teritoriul Moldovei, Şumlianschii şi Zugravu au organizat o press-conferinţă în mersul căreia au înştiinţat publicul cu cele petrecute pe 6 mai 1996 la sediul PPCD-ului. Mai târziu, mama lui Zugravu, în vârstă de 83 de ani, a fost violată de un necunoscut care a pătruns noaptea în casă. Pe urmă au bătut-o şi din cauza rănilor pricinuite a decedat. Când Zugravu s-a adresat poliţiei, aceştia i-au spus că este imposibil de a gasi vinovaţii. Că-i implicat Roşca în cazul descris nu este cunoscut dar, faptul ramâne fapt: bandiţii nu sunt depistaţi şi procuratura declară că nu dispune de informaţii despre Şumleanschii şi Zugravu cum, că ar fi fost bătuţi şi că nu s-a deschis nici un dosar la acest caz… Ca de obicei … Dar faptul că impotriva “dusmanului personal a lui Voronin” Roşca n-a fost deschis dosar, ne vorbeşte despre multe….

Petru Godiac a suferit şi el de pe urma încercării de ai lua apărare lui Ilaşcu, fiind nevoit să fugă din Moldova. Într-o seară, în centrul Chişinăului, sub ochii poliţiştilor l-au bătut câţiva necunoscuţi. Poliţiştii care se aflau alaturi au întors spatele, neintervenind solicitării… Godiac a primit un răspuns “fantastic.”acest lucru nu e de competenţa poliţiei!…”

Atunci e straniu cu ce se ocupă poliţia din republică şi n-a sosit oare timpul de a trece cu dârmoiul printre cadrele ei de sus până jos şi despre intelectul cărora în republică se alcătuiesc bancuri?!

După o săptmână, întorcându-se acasă Godiac era asteptat la scară de patru inşi care au dat navală după el în apartament. – ”Pe unul din ei l-am recunoscut. El m-a bătut prima oară în stradă. Pe celălalt l-am zărit în timpul acţiunilor noastre de protest în mantie de preot, susţinându-ne. Ei m-au urcat într-o maşină şi m-au dus la Durleşti unde m-au bătut crunt. Î -mi spuneau, că mai bine mă împuşcau în Tiraspol şi, că locul meu nu este în Moldova, să plec la fraţii mei români. După ce Iurie l-a bătut pe Şumleanschii şi Zugravu eu i-am transmis prin cineva lui Rosca, că-l voi bate la prima ocazie. Dar… mi-a luat-o inainte… Eu m-am stabilit cu traiul la Cluj, unde locuiesc până în present”-povesteşte Petru.

Din toţi cei numinalizaţi în ţară a rămas numai Victor Zugravu. – “Iurie s-a ţinut de cuvânt. Dar nu sunt eu primul si nici ultimul care s-a legat cu el şi au suferit de pe urma la aceasta. Multi, au ajuns şi mai rău ca mine. Mi-e mila de mamele lor, care mult au mai pătimit…” – povesteşte Zugravu..

Necătând care partid se afla la guvernare s-au care din liderii lor, Rosca era spriginit de forţele SIS şi alte structuri ale statului. Să ne amintim de rafuiala cu azi- răposatul Gheorghe Ghimpu şi de celelalte răfuieli care iarăşi sunt trecute cu vederea… Nu s-a aplicat nici o sancţiune împotriva lui Roşca cu toate, că instanţele juridice aveau datoria să-i ceară răspuns la unele întrebări…

La 11 septembrie 1998 Valentin Ciobanu, fost vice-preşedinte al PPCD în aceleaşi circumstanţe a primit o lovitură în cap. Vinovatul n-a fost găsit.

În aceiaşi seară Dumitru Osipov la fel, fost preşedinte al PPCD şi unicul care a îndrăznit să concureze cu Roşca pentru postul de preşedinte al PPCD a fost furat, dus undeva şi maltratat cu bestialitate. Lăsat să moară şi-a venit în fire pe malul Bâcului într-o băltoacă de sânge. Criminalii n-au fost găsiţi…

Pe data de 4 august 2007 corpul lui Andrei Buzu, primar de la PPCD în satul Drăsliceni, raionul Criuleni a fost găsit într-o fântână. Criminalii n-au fost găsiţi…

Lucruri uluitoare…Dar nu sunt oare prea multe petrecute în jurul lui Roşca şi partidului său?

Trădător profesional

În toate acţiunile lui Iurie Roşca de după alegerile parlamentare din 1994 se urmăresc evident doua scopuri:
1. Cu orice prêţ să se reîntoarcă în Parlament.
2. Să readucă la guvernare PCM – pe V.Voronin. Ultimul scop ne vorbeşte despre multe… Să –şi facă cititorul încheiere.

Conform unuia din din izvoarele noastre, misiunea “liderului” consta în a readuce şi a menţine Moldova în sfera de influienţa a Federaţiei Ruse. Pentru aceasta la putere trebuia să vină un partid şi o persoană concretă. În aceasta şi consta rolul lui Roşca. Dar pe care partid şi pe care om, vedem din urmatoarele: urmărind faptele lui pas cu pas. La alegerile din 1996 Roşca îl susţine pe Snegur în lupta electorală împotriva lui Lucinschii care era socotit “omul Moscovei”. La prima vedere Roşca nu pledează pentru Rusia, dar aceasta e numai la prima vedere. La primul scrutin Snegur învinge cu o diferenţă de 11% şi Roşca în loc să-i favorizeze o apropiere, o alianţa cu V. Matei care avea peste 10% din electorat Rosca încurajază starea de conflict dintre ei. În rezultat Prezident al Moldovei devine Lucinschii – persoană cu puternice legături la Moscova.

În alegerile Parlamentare din 1998 Roşca merge de rând cu Snegur. Liderul PPCD face din nou tot posibilul ca să nu facă alianţă cu V. Matei. După alegeri este formată ADR (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme) şi Roşca pentru prima oară devine vice-preşedinte al Parlamentului RM. Nicolae Andronic, persoana de incredere a prezidentului î-şi aminteşte: – Liderul PPCD î-şi rupea cămaşa de pe el cerşind funcţia de vice-preşedinte, promiţându-i lui Snegur că în 2001 îl va face prezident.

– “Ajungând în funcţia multdorită lui Roşca nu i-a mai fost de ADR provocând numai certuri între membrii Alianţei. În rezultatul provocărilor lui Roşca toate adunările ADR se prefăceau în ceva de nedescris”—î-şi aminteşte Sergiu Burcă – fost deputat al PPCD. Spusele lui sunt susţinute şi de Alecu Reniţă.

Umatoarea lovitură a “proeuropeanului”Roşca a fost demisia Guvernului Sturza. Straniu este faptul că candidatura lui Sturza a fost propusă anume de Roşca, care i-a cerut în schimb lui Diacov pentru partidul său un şir de funcţii de vază în ministerele principale: funcţia de procuror general, sef al cancelariei de Stat s.a. Într-un cuvânt s-a rugat în aşa mod ca să fie refuzat. După refuzul lui Diacov, Roşca retrage candidaturile a doi membri ai PPCD înaintaţi la posturile de miniştri cu 10 minute înainte de începutul votării Guvernului. Îl învinuieşte pe Sturza de corupţie şi intră în alianţă cu comuniştii.

Operaţia “Voronin –prezident”

Noua alianţă parlamentară între comunişti şi PPCD grabeşte scoaterea din funcţie a prim-ministrului Sturza până la începutul samnitului Consiliului Europei care trebuia să aibă loc în Helsinchi la 10 decembrie 1999 la care se presupunea ca Moldova să se încadreze împreună cu Bulgaria şi România în procesul de aderare la UE. Toate încercările preşedintelui României Emil Constantinescu cât şi a liderilor europeni de ai convinge pe Roşca şi Voronin să păstreze componenţa Guvernului până la sfarşitul samnitului a suferit eşec.

Înainte de procedura acordării votului de neîncredere Guvernului Sturza la Chisinău soseşte delegaţia Congresului SUA care încearcă să-l convingă pe Roşca să nu destrame ADR , dar “proeuropeanul “nu poate fi convins şi votează de rând cu Voronin pentru demisia Guvernului.

* Următorul Prim-ministru al Moldovei Dumitru Braghis la fel ca si vice-premierul Valeriu Cosarciuc au fost înaintaţi de către Roşca şi pe care astăzi îi învinuieşte de corupţie. Daca înţelegem correct, acţiunile lui Roşca de atunci şi le comparăm cu cele spuse azi reese că liderul PPCD a înaintat la putere numai oameni corupţi?!… În rezultat Moldova pierde şansa de a se integra în UE alături de România şi Bulgaria, rămânând în sfera de influienţă a intereselor Moscovei. Votul de neîncredere dat Guvernului Sturza a lipsit Moldova de 37 milioane dolari SUA, care aveau menirea să acopere o parte din cheltuielele pentru evacuarea trupelor militare ruseşti din Transnistria cât şi la blocarea creditelor Băncii Mondiale în sumă de 35 milioane de dolari SUA.

Dacă luăm în consideraţie colaborarea lui Roşca cu serviciile speciale a Rusiei, devin clare multe lucruri… La 30 decembrie 1998 de exemplu, în Parlament trebuia să aibă loc votarea Legii cu privire la Culte care urma să legalizeze activitatea Mitropoliei Basarabiei. Roşca gaseste un motiv de cearta cu Diacov şi părăseşte demonstrativ sala de sedinte. Deputatul N.Dabija îl roagă pe Cubreacov să rămână, dar confratele lui Roşca părăseşte şi el sala.

În rezultat, n-au ajuns câteva voturi pentru ca legea să fie primită. De ce s-a întâmplat acest lucru?

E cunoscută reacţia negativă a Patriarhiei de la Moscova asupra Mitropoliei Basarabiei. În rezultatul “ingeniozităţii” sale, Iurie Roşca din nou se află în de aparare a intereselor ruseşti. Roşca dezinformează societatea, ţinând în umbră scopul adevărat al acţiunilor sale, care întru totul corespundea cu strategia SIS-ului.

La data de 19 noiembrie 1999 cand trebuia perfectionată legea despre învăţământ pentru ca religia să fie întrodusă în şcoală ca obiect de studiu, comunistii si PPCD au fost în unanimitate împotrivă. Legea lustraţiei, pe care Roşca şi-o înscrie la meritele sale a fost alcătuită de Vasile Nedelciuc şi care i-a fost furata din computer ca mai apoi să apară drept iniţiativă legislativă a PPCD.

Frumos a sunat fraza lui Dumitru Diacov acest capitol rostita în şedinţa Parlamentului din anul 2000 adresată lui Roşca: – ”Eu vă rog, ştiind despre legăturile D-tale cu Pasat să-l rugaţi să vă dea orice document referitor la persoana mea, dar ar fi de dorit ca el să ne prezinte şi dosarul D-tale ca să vază toţi deputaţii cum “ciocăneaţi” în anii “90.

Continuînd acţiunile sale “proeuropene” Roşca îl distituie pe V.Matei din funcţia de vice- preşedinte al Parlamentului, înlocuindu-l cu Vadim Mişin întărind şi mai tare poziţia lui Voronin şi a partidului comunist. Puţin mai târziu PPCD împreună cu comuniştii votează pentru republica parlamentară. Astfel operaţia condusă de Roşca şi care avea scopul de a pregăti terenul pentru venirea la putere a Partidului Comunist intră în faza finală.

La alegerile din 2001 Roşca joacă teatru pe două fronturi. Îi susţine pe comunisti (voturile PPCD puteau să-l aducă în scaunul prezidenţial pe Pavel Barbălat ) şi pe Petru Lucinschii, care dorea alegeri repetate. Datorită “voturilor” nule a PPCD după două tururi nici Barbălat şi nici Lucinschii nu acumulează numărul necesar de voturi. Se anunţă alegeri repetate şi la putere vine V. Voronin. Operaţia misionară a lui Iurie Roşca a luat sfârşit.

Bărbaţi adevăraţi

Noi n-o să vorbim despre bunăstarea personală a liderului PPCD şi nici despre aspectul businesului din umbră, cărui i-a acordat destulă atenţie presa opoziţionistă republicană. Ne vom opri la altfel de “business”- al lui Iurie Roşca: vanzarea voturilor a deputaţilor PPCD-işti. Despre aceea, că acest lucru poate aduce venituri colosale “Liderul” a înţeles încă în anul 2000. În acea perioadă Voronin “ardea” să devină prim-ministru al RM. dar făr-de ajutorul lui Roşca nu putea să facă nimic. V.Voronin în ultimul moment a hotărât să se retragă: la mai puţin de un an aveau să aibă loc alegerile parlamentare şi-i era frică că s-a întări în funcţia de prim-ministru, pe când scopul era scaunul prezidenţial.

La prima vedere Voronin dezicându-se de această funcţie a pierdut bătălia, dar de fapt a câstigat tot războiul, după cum ne-au demonstrat alegerile din 2001. Despre hotărârea lui Voronin de a se dezice de înnaintarea sa la postul de prim –ministru ştia Roşca. Însă acest lucru nu-l cunoştea opozitia pe care Roşca a hotărât s-o “cureţe” de nişte bani.

Totul ce va urma mai jos îl caracterizează fundamental.

Închipuiţi-vă ce mirare uluitoare în ochii liderilor partidelor de opozitie, când Roşca declară în mod deschis: – ”Daca eu nu primesc ceea ce doresc, voi vota pentru ca Voronin să devină premier.” Nici mai mult, nici mai putin: Roşca cere pentru nesusţinerea lui Voronin 360 000 dolari.

Roşca va nega acest fapt, dar câtiva din acei care i-au “aruncat” lui Roşca bani pentru cumpărarea acelor voturi fac şi astăzi parte din elita politicienilor Moldovei şi sunt oponenţii lui. În caz de ceva, ei pot confirma acest lucru.

Primind suma de bani Roşca votează împotriva lui Voronin, dupa cum şi dorea dânsul. Roşca a jucat opoziţia ca pe note, îndeplinindu-şi şi misiunea şi câştigând bani grei.

La alegerile din 2001 Roşca atrage în Parlament altă “locomotivă”-pe generalul Nicolae Alexei, cunoscut în acel timp ca un luptător împotriva corupţiei şi foarte apropiat de Lucinschii. Folosindu-l pe Alexei în calitate de “Ilascu-2”, Roşca intră în Parlament. Numele lui Alexei dispare de pe arena politica a republicii.

Alt fapt. În 2001 FPCD organizează protestul în masă împotriva politicii comuniştilor. Este aşezat “orăselul Libertăţii”.

Pe Roşca îl poţi vedea scandând cu megafonul în mână împotriva lui Voronin. Şi poporul are din nou încrede în el.

Oamenii cu lacrimi în ochi participă la acţiunile PPCD, scandând “Jos comuniştii”. Dorm nopţile în piaţa Marii Adunări Naţionale şi nimeni din ei nu s-a întreabat: -Dacă protestul este îndreptat împotriva comuniştilor, de ce aprovizionarea orăşelului de corturi se face din clădirea guvernului?! Şi de unde are Roşca atâţia bani când România a înţeles prima interesele cărui stat deserveşte el şi incetează să-l finanţeze încă din 2000?

Din spusele lui V. Matei, care este megieş cu Voronin, într-o seară, când Piaţa Centrală a capitalei fierbea de spiritele mulţimii în curtea lui Voronin vorbeau doi. Cine? Roşca şi Voronin. Prezidentul vorbea cu acel care îl v-a numi mai târziu –“nastoiaşcii mujic” (bărbat adevărat). Despre ce vorbeau cei doi “oameni adevăraţi,” nu va cunoaşte nimeni niciodată. Dar putem contrapune faptele. Iar ele ne spun următoarele:

În 2001 Voronin venind la putere promite să acorde limbii ruse statut de limbă de stat. Mai mult ca atât: aliatul lui Rosca Voronin a promis să întroducă în şcoli de rând cu limba română si limba rusă. În acel moment acest lucru putea să producă o explozie în societate şi care avea să se răsfrângă negativ asupra partidului communist. Dar cuvântul dat este sfânt. Voronin îi ordonă lui Vrancea să întroducă în scoli limba rusă ca obiect de studio obligatoriu la nivelul limbii materne. A doua zi în Piaţa Marii Adunări Nationale a şi început mitingul de protest. Regia lui Iurie Roşca…

Asadar, dacă analizăm activitatea lui Roşca şi Voronin pe arena politică vedem, că aceşti doi politicieni făceau totul pentru a întări poziţia Rusiei în RM…
Artur Sitov

„Curierii de la Nistru”
DUPĂ 20 DE ANI // În războiul de pe Nistru din 1992 câteva zeci de curieri erau implicaţi în procesul de transportare a armamentului, hainelor, merindelor de pe malul drept pe malul stâng al Nistrului.
O bună parte din aceştia erau femei şi chiar câţiva copii.

http://ziar.jurnal.md/2011/08/12/curierii-de-la-nistru/comment-page-1/#comment-15515

„În iunie 1992, în toiul războiului moldo-rus de la Nistru, Ilie Ilaşcu şi încă 33 de membri ai grupului său au fost arestaţi de către serviciile secrete speciale ruse şi cele aşa-zise transnistrene şi încarcerat în subsolul Comenduirii militare a Armatei a 14-a.
„Au fost trădaţi tot de ai noştri.
LA MINISTERUL SECURITATII lucrau persoane fidele încă
Federaţiei Ruse”, e de părere femeia.
Din grupul lui Ilaşcu făceau parte 88 de persoane.”
––––––––––––––––––––––––––-
SI ACUM IN ANUL 2011 OARE LA KGB NU LUCREAZA TOT PERSOANE FIDELE RUSIEI ? SUB ACOPERIREA LUI FILAT SI LUPU, ETC ?
ASTA SE NUMESTE STAT „INDEPENDENT” CU AGENTI STRAINI anti-moldoveni IN STRUCTURILE DE BAZA ?

Constantin Tănase răspunde la „Declaraţia Partidului Liberal Democrat”: Filat e una, PLDM e alta

A devenit „celebră” sintagma lui Filat „Nu comentez”. Nu comentează dânsul, dar are grijă să comenteze alţii. Atunci când e pus în faţa unor lucruri prea evidente, imposibil de negat, Filat şi anturajul său se servesc cu succes, cred ei, de un procedeu „salvator”: le pun pe toate în cârcă „Păpuşarului”.
Declaraţia” de astăzi a PLDM este croită după acelaşi calapod şi trădează aceeaşi lipsă de respect faţă de opinia publică, dar şi faţă de Publicaţia TIMPUL. Astfel, autorii „Declaraţiei” „constată cu îngrijorare amplificarea atacurilor împotriva sa prin intermediul unor mijloace de informare în masă controlate de politicieni din Partidul Democrat”. În primul rând, PLDM, mă refer la membrii acestui partid, presupun că habar nu au de ceea ce face liderul său; Filat e prea mare şi prea mândru ca să coboare la aceea ca să-i consulte şi pe membrii de rând ai PLDM în privinţa acţiunilor sale, din care motiv, autorii „Declaraţiei” nu au dreptul să vorbească în numele PLDM. „Declaraţia” este semnată “Partidul Liberal Democrat din Moldova”. În acest context, am o întrebare către dl Filat: ce organ al partidului a adoptat această „Declaraţie”? Consiliul Politic Naţional, Biroul Permanent Central? În al doilea rând, insinuarea că TIMPUL ar face parte din „presa controlată de unul dintre reprezentanţii PDM”, demonstrează elocvent cum se poate prăbuşi moral o „elită de partid” atacată de virusul oportunismului care-şi manipulează cu obrăznicie colegii şi-şi trădează fără scrupule alegătorii.
Opinia publică trebuie să înţeleagă că PLDM e una, iar V. Filat e alta, el nu mai exprimă voinţa şi aspiraţiile tuturor membrilor simpli de partid. Eu, ca votant al PLDM, demult nu mă mai regăsesc în acţiunile lui V. Filat, iar ca mine sunt mii de oameni. Presa a remarcat în repetate rânduri intoleranţa lui Filat faţă de presă, stilul său profund original de a „lucra” cu presa şi ziariştii, iată de ce atacul lui de astăzi la adresa TIMPULUI nu mă miră. (Relaţia lui Filat cu presa este una tipică pentru un preşedinte de colhoz: cine-l lauda e bun, cine nu, este vândut. La fel ca şi Filat au fost şi alţii care “nu comentau” ce scria “presa glabenă şi mafiotizată” dar Filat nu comentează ce scrie “presa de partid”). În loc să calomnieze un ziar şi să-i lipească etichete pe frunte, Filat ar face mai bine dacă ar explica opiniei publice, alegătorilor săi de ce nu îşi respecte angajamentele şi promisiunile electorale: Moldova fără comunişti, Moldova fără Voronin. Moldova fără sărăcie ş.a.m.d., de ce s-a înglodat integrarea europeană, unde-s călătoriile fără vize, de ce nu se reformează poliţia, procuratura, de ce ţara este cuprinsă de un val de crime odioase ş.a.m.d. Acestea ar trebui să fie preocupările fundamentale, cotidiene ale unui premier şi ale unui partid de guvernământ, dar nu identificarea surselor unei ştiri de presă.

A declara că TIMPUL e controlat de PD e totuna cu a afirma că Filat e un politician independent sau că e controlat de Băsescu, nu de ruşi. Da, TIMPUL e controlat de un „partid”, acesta se numeşte „Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti” Se vede că titulatura va trebui modificată, mai adăugând în ea încă un nume…

În loc de P.S.
Prin întreg comportamentul său politic V. Filat demonstrează că e un om fricos. El a ştiut doar să lanseze acuzaţii, să spună fraze pe jumătate, ca să lase să planeze suspiciuni în privinţa celor care nu-i ciugulesc puful de pe rever apelând la bloggeri anonimi, articole semnate cu nume false, plasate pe site-uri dubioase. El niciodată nu a venit cu o abordare tranşantă nici a unei probleme, niciodată nu a apărut într-o dezbatere publică să dezbată deschis o problema sau alta. Mereu a ieşit singur, a turnat zoi în capul celorlalţi actori politici, iar când venea replica – declara că “nu comentează”. Şi de această data Filat a procedat în stilul ce-l caracterizează. Când i s-a cerut să comenteze ştirea din TIMPUL a declarat ca “nu comentează ce scrie presa de partid”, fiindu-i frica să spună clar despre ce partid e vorba şi ce argumente are pentru asemenea acuzaţii, ca peste câteva ore să se acopere cu o „Declaraţie” a propriului partid, lansând noi minciuni şi insinuări.
Dacă s-a ajuns la un asemenea „apel” din partea PLDM, fac şi eu un apel către Vladimir Voronin şi Mark Tkaciuc că să-l influenţeze pe Vlad Filat să se ocupe de problemele statului, dar să nu se războiască cu presa. Fac apel către viitori parteneri de coaliţie a lui Filat (pardon, PLDM) Mark Tkaciuc şi Vladimir Voronin să-i amintească lui Filat că au mai rămas 10 luni până când moldovenii, potrivit promisiunilor lui Filat, vor circula liber în statele UE. (În campania din noiembrie 2010 Filat a promis că in 18 luni va elimina regimul de vize pentru cetăţenii RM). Mă adresez lui Vladimir Voronin să fie conştient de riscurile inerente aventurii de a-l face pe haiducul de la Hâncesti şef de stat. Mă adresez membrilor de rând ai PLDM să-l forţeze pe Filat să-şi respecte promisiunea de a renunţa la sistemul alegerilor „pe spisok de partid” şi de a introduce sistemul electoral mixt. Mă adresez, de asemenea, şi lui Ig. Smirnov de la Tiraspol, ca la următorul meci de fotbal să-l roage pe V. Filat să nu admită federalizarea R. Moldova… Mă adresez către preşedintele Băsescu să ne spună ce a discutat cu Filat în timpul „vizitei private” a acestui de pe 21 iunie a.c. – ba nu, nu mă adresez, las acest subiect pentru altă dată…

Nu s-o fi regasind Tanase in pozitiile lui Filat, dar daca-i vorba de un partid adevarat bazat pe principii democrate, nu partidul de buzunar al lui Filat, atunci ar trebui ca tot ce inseamna politica partidului, respectiv sustinerea politica a guvernului sa fie analizate de membrii PLDM care sa se exprime prin rezolutii urmate de actiuni interne pentru reglementare.
Pe de alta parte, alegatorii se pot adresa alesilor, adica parlamentarilor PLDM prin care sa le ceara sa aduca problema nemultumirii lor in Parlament. Teoretic s-ar putea ajunga pana la vot de cenzura si caderea guvernului.

O intrebare pentru Toader:Nu cumva numele)ti este Bu(o)tnaru?