S-ar putea sa il deranjeze pe Constantin Tanase ca ii promovez articolele. Dar nu cred ca e ceva rau ca avem idei si opinii comune. Dimpotriva. Cred ca e bine. Indiferent de relatiile pe care consider EU ca le am cu EL, indiferent de perceptia lui Tanase asupra relatiilor pe care EL nu le are cu MINE, conteaza ideile emise si ma bucur sa vad articole pe care eu le consider curajoase si spuse verde-n ochi. Adica, este important sa nu te ticalosesti si sa raspunzi degeaba pentru cineva. De aici vine distantarile…
In acest articol este o idee foarte clara – cine va fi vinovat de o intoarcere la putere a comunistilor. Adica, nu Tanase, care scrie, nu Pavlicenco – „spurcaciunea” asta, careia nu ii mai tace gura -, nu Cheianu, care scrie si face scenete, sau alti bloggeri, lideri de opinie, ong-isti, CI CEI CARE DECID.
De ce unii ziaristi scriu mai pertinent in ultimul timp? Corect – pentru ca nu vor sa-si piarda credibilitatea, care e foarte greu, daca nu imposibil, sa ti-o restabilesti. Si bine fac. Prin acest articol, Tanase si-a declinat raspunderea ca ziarist pentru lipsa efectului criticilor sale si pentru efectul trecerilor unor lucruri sub tacere…
Zilele trecute, linga „pticika” – „piata de pasari”, unde mai cumpar fleacuri pentru necesitati cotidiene, m-a oprit o femeie si imi spune: „Dna, dumneata ne chemai sa votam pentru liberali! Noi sintem dezamagiti – ce ne spuneti acum? E tot mai greu, e tot mai rau, justitie nu exista, copiilor nostri nu li s-a facut dreptate dupa 7 aprilie, comunistii nu sint pedepsiti, totul e pe vechi si e depresie, preturile cresc, locuri de munca nu sint, politia nu e cu omul simplu si cu legea – incotro mergem?
Am hotarit – nu mai chem niciodata sa voteze cineva pentru altcineva. Numai pentru noi, PNL si reprezentantii PNL. Pentru ca nu poti purta raspundere pentru cei pe care nu-i poti influenta. Ceea ce putem face e sa adoptam declaratii, sa facem – in van!, este adevarat! – sugestii liberal-democratilor si sa criticam starea de lucruri prin atitudinile noastre.
Intre altele, Partidul National Liberal este primul partid inregistrat ca doritor de a participa la dezbaterile de la Radioteleviziunea publica privind referendumul. Ne-am cam mirat sa auzim una ca asta, dupa ce nu am fost inregistrati printre primele noua partide la CEC. Asa ca devine tot mai clar – partidele „bogate” au bani sa cumpere voturi, dar nu au bani sa le explice oamenilor de ce e nevoie de referendum. Treaba lor.
Revin, in curind, cu o pozitie fata de cazul femeii de afaceri Eugenia Duca, postind aici si emisiunea, care m-a impresionat, de la Jurnal TV, caz ce arata ca
„AIE NU A INVINS SISTEMUL CORUPT, CI IL PREIA, CU SUCCES, SAU SE CONTOPESTE RAPID CU EL”.
„Constantin Tanase: Referendumul, „copilul” nedorit al Aliantei
Metaforic vorbind, se poate spune că preconizatul referendum pentru 5 septembrie este „copilul” nedorit al Alianţei. Niciunul dintre „părinţii” Alianţei nu l-a dorit, dar deoarece aşa se crease situaţia (politică) şi, fiind prea târziu, nu se mai putea face nimic, l-au acceptat, însă cu de-a sila şi fără dragoste. De aceea şi campania pre-referendum va fi una a lehamite, nesinceră şi, drept urmare, neconvingătoare.
Să dea Dumnezeu să nu am dreptate! O campanie de acest gen nu va aduce prea mulţi moldoveni la urne. Da, ne putem mângâia cu gândul că pragul de participare la referendum fiind coborât atât de jos, rezultatele lui oricum vor fi validate. E o mângâiere proastă însă, fiindcă o participare sub cincizeci la sută ar însemna un câştig al comuniştilor. Iată de ce, nedorit cum este, „copilul” Alianţei trebuie tratat cu respect, ba chiar să i se cumpere şi bomboane, ca să nu facă nazuri… Referendumul din 5 septembrie nu va fi o simplă repetiţie generală, ci prima etapă a electoralei pentru parlament şi preşedinţie.
Înţelegem că, sub aspect moral, politic şi organizaţional, nu va fi simplu ca cele patru partide din Alianţă, rivale prin logica lucrurilor, să-şi sincronizeze mesajele pe o singură partitură în care dau în pârg notele de dragoste reciprocă. Dar altă soluţie nu există! Dacă este compromis referendumul din 5 septembrie, peste două luni, pe 14 noiembrie, liderii Alianţei vor trebui să meargă la sediul PCRM cu pâine şi cu sare pentru a-i felicita pe învingători. Când afirm aceasta, nu exprim o opinie parti-pris, cum zic bătrânii de la ţară, şi nici nu cobesc, ci gândesc. Gândesc responsabil şi critic.
În timp ce liderii Alianţei îşi trag reciproc preşul de sub picioare şi nu ştiu cum să împartă vertaliotul, comuniştii calcă satele de-a mărunţelul, ulicioară cu ulicioară, „bat la pătrat”, precum Katiuşele. Dacă, ferească Dumnezeu, pe 14 noiembrie alegerile parlamentare, dar şi cele prezidenţiale, vor fi câştigate de comunişti, vina vor purta-o – integral şi fără rest – nu presa, nu alegătorii, nu inundaţiile, nu Decretul Ghimpu, nu soldaţii moldoveni care au mărşăluit la 9 mai pe Piaţa Roşie din Moscova, ci personal cei patru părinţi-fondatori ai AIE, pe care-i enumăr, cu majuscule, în ordinea puterii reale pe care o deţin în stat: FILAT, GHIMPU, LUPU, URECHEANU. Dacă, Doamne fereşte, cineva dintre aceştia crede că după alegerile din 14 noiembrie se va putea găsi o formulă de „CONSENS NAŢIONAL” cu comuniştii, iar electoratul, prost şi iertător fiind, va înghiţi-o şi pe aceasta, precum a înghiţit-o pe cea din 4 aprilie 2005, treaba va fi slută de tot. De ce? Pentru că o guvernare de coaliţie, liberal-democrată-comunistă, nu va aduce liniştea în această ţărişoară. Un lucru elementar trebuie să realizeze liderii Alianţei: dacă doreşti să te menţii la putere, nu o împărţi cu alţii, ci ia toată puterea.
Şi încă o chestiune. Anul trecut – dar parcă numai anul trecut?! – am trăit cu mitul atotputerniciei televiziunilor, fiind convinşi că, cine are televiziuni, acela câştigă alegerile. Observ că politicienii din Alianţă continuă să trăiască cu acest mit periculos, pierzând zile întregi pe la televiziuni cu audienţă la picioruşul broscuţei, în loc să… Nu mai continui, să nu iasă că dau sfaturi. Într-un cuvânt, asta am vrut să zic: acei care vor câştiga referendumul din 5 septembrie cu (mult) peste 50 la sută, aceia vor câştiga parlamentarele şi prezidenţialele din 14 noiembrie. Pariez.”
GHIMPU=IUSHCENKO=Patriot
FILAT=TIMOSHENKO=Bissness
LUPU=IANUKOVICH=TRADATOR=AGENT KGB(FSB)
Nu cred ca intre maestrul Tanase si dna Pavlicenco ar exista neintelegeri sau de idei. Doi intelectuali de marca, doi ziaristi notorii, doi buni romani – ce poate sa-i desparta pe acesti doi oameni?
„Pariez.”
As paria si eu, numai cu conditia ca ridic „stavka”. Cine va cistiga referendumul, acela si o sa conduca urmatorii 8 ani.
Andrei Plesu: „Puterea scrisului”
Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amândouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sunt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva. Dincolo de admonestare, cele două reacţii lasă să se întrevadă o măgulitoare supraevaluare a capacităţilor mele de intervenţie, dar şi convingerea că simpla opinie, analiza de pe margine, scrisul în genere nu sunt suficiente în vremuri grele. Trebuie să pui umărul, să intri în arenă, să dai indicaţii precise, salvatoare. Ce-ar fi de spus despre cele două nemulţumiri ale unora dintre cititorii mei?
1. Să vin cu soluţii. Mi se cere, în fond, să fac miracole. Să rezolv cvadratura cercului, să aduc dovada unei competenţe universale. Pe de o parte, sunt certat că mă bag unde nu-mi fierbe oala, că sunt de vină, ca intelectual, pentru prostul mers al ţării, iar pe de alta, mi se atribuie forţa de a găsi răspunsul adecvat, rezolvarea promptă a tuturor neajunsurilor în numai două pagini de editorial. Ori vreau, dar nu pot – şi atunci ar fi mai bine să tac din gură – ori pot, dar nu vreau şi atunci sunt suspect de aroganţă, netrebnicie, elitism. Aş observa, mai întâi, că semnalarea unei disfuncţii nu implică neapărat o indicaţie de tratament. Diagnosticianul nu e întotdeauna aceeaşi persoană cu terapeutul. Fără diagnostic nu există însă vindecare. Am voie – şi am chiar obligaţia – să descriu simptome, să trag alarma, să sistematizez şi să clarific punctele nevralgice ale unui mecanism de care mă izbesc zilnic.
Dar puterea scrisului meu se opreşte aici. E rolul experţilor, al celor aflaţi în funcţii executive, să găsească soluţii. Evident, dacă mă ocup de un subiect care face parte din zona mea de competenţă, pot imagina şi sugera anumite variante de depăşire a crizei. Dar nu mi se pot cere răspunsuri eficiente la toate întrebările. În acelaşi timp, nu mi se poate interzice să-mi dau cu părerea asupra unei patologii care mă afectează direct, pe mine şi pe toţi concetăţenii mei. Dacă n-am avea voie să vorbim decât despre suferinţele cărora le ştim antidotul, n-am mai merge la doctor, la atelierul de reparaţii auto sau la duhovnic. Ar fi de adăugat că şi dacă, în mod excepţional, aş dispune, într-un caz sau altul, de unele idei de rectificare şi redresare, mi-ar lipsi puterea de a le aplica. Nu sunt la guvernare, nu am instrumentele unei acţiuni nemijlocite, cu efect imediat asupra stării de fapt. Şi nu sunt în situaţia de a livra organismelor politice existente un îndreptar pragmatic, de care să se ţină seama. Mai rău: experienţa mea de articlier îmi spune că oricât m-aş agita, orice aş spune, oricât tapaj aş face, nu pot conta pe consecinţe palpabile ale spuselor mele. Instituţiile şi oamenii îşi văd de treabă cum cred de cuviinţă, independent de oftăturile pe care le pun eu pe piaţă. Şi dacă, aşa stând lucrurile, continui să scriu la gazetă este pentru că asta ştiu să fac şi pentru că, din punctul meu de vedere, formularea limpede, dezinteresată, a derapajelor şi deficienţelor curente poate fi un început de soluţie sau, măcar, un început de luciditate. Nimeni nu se pricepe la toate. Dar toate lucrurile despre care scriu ne privesc, cred, pe toţi şi nu strică să fie consemnate, puse dinaintea sensibilităţii publice şi a unei eventuale receptivităţi instituţionale.
2. Să fac ceva. Aici lucrurile se complică. Suntem afectaţi cu toţii de un concept strâmb al „faptei“. Mai întâi, avem ideea că responsabil cu făcutul e strictamente guvernul. Or, guvernul nu poate face nimic fără concursul întregii comunităţi şi fără responsabilitatea participativă a fiecăruia dintre membrii ei. Nu poţi câştiga nici un război fără armată. În al doilea rând, părem a crede că fapta principală care ne incumbă tuturor e să comentăm fapta guvernamentală. Românul e doctor în ce trebuie să facă ceilalţi. Totodată, el le refuză celorlalţi dreptul de a se pronunţa în legătură cu ce face el. Cititorilor care îmi cer „să fac ceva“ (socotind, în mod naiv, că din poziţia în care mă aflu pot schimba miniştri, pot oferi slujbe, pot reforma instituţiile, pot da directive parlamentarilor sau preşedinţiei) sunt înclinat să le întorc întrebarea: Dumneavoastră ce faceţi? Ceea ce vi se cere nu e decât să faceţi ce ştiţi mai bine, să vă faceţi treaba conştiincios şi inteligent, să acordaţi mai mult timp şi mai multă atenţie prestaţiei proprii decât prestaţiei altora. Fapta proprie nu poate fi înlocuită printr-o exigenţă severă cu privire la faptele celorlalţi. Dacă ne-am strădui să demonstrăm, clipă de clipă, că suntem mai buni decât guvernul cu care ne-am pricopsit, guvernul s-ar ruşina, poate, într-un târziu, de nevrednicia sa. Deocamdată, el simte că poate da vina pe noi, tot astfel cum noi simţim că putem da vina pe el.
Cât despre mine, tot ce pot face la ora actuală e să scriu. Şi să cer cititorilor să treacă şi scrisul printre faptele de care avem nevoie.
Andrei Pleşu, Editorialist Dilema Veche
Sau poate e ceva mult mai banal la mijloc? Cum ar fi faptul ca suntem in perioada concediilor 🙂
In rest sunt deacord.
Am inceput sa am din nou semnal dar nu mai pot posta. Postarea nu se inregistreaza.
daca la referendum iese mai mult de 50% de populatie Varonen & brigada trebuie urgent sa-si faca bagajele , daca nu ceilalti sa faca urgent bagajele !
Aghiuţă
Am ieşit ieri în amiază să-mi măsor pasul,
să văd dacă am obosit de la-nceput de cale.
Încerc s-o fac trecând peste asfaltul topit
de arşiţa istovitoare crezând că voi găsi loc
teafăr sau cel puţin o mică trecătoare, dar
drumul transformat în ceaunul lui Michiduţă
clocotea bolborosind, şi eu, naivul de mine,
care credeam că dracii demult au plecat spre
răsărit de soare să-şi facă mendrele prea lor
obişnuinţă, mă trezisem la margine privind
cum un confrate de al meu istovit de puteri
se zbate între viaţă şi moarte să iasă la mal
fiind prins de smoala topită ca într-un cleşte.
– Ei frate! Îi strig, din milă, poate că îl ajut,
şi îi întind mâna, dar el, golanul, şmechereşte,
precum suntem noi moldovenii, într-o clipită
mă trage la el şi în doi începurăm să tropotim
în speranţa că vom putea cumva să ieşim.
– Ce fel de smoală au pus?! Întrebă amicul.
– Nu ştiu, dar nu mai bine era dacă încercam
eu să te trag la o margine, dar aşa …………
– Ei las-o mai moale! Dacă suntem fraţi,
atunci să fim până la capăt, altfel cum se poate,
tu pe mal, iar eu în ceaunul dracului mă înec.
Aşa şi nu am putut să-mi măsor pasul, dar,
am înţeles că noi, moldovenii, prea creduli,
nu ieşim uşor din ceaunul lui Michiduţă
atât timp cât îl avem printre noi pe, Aghiuţă.