Cetăţenia română pentru cetăţenii din Rep.Moldova?

http://www.acum.tv/articol/15432, de Alex.Timoschenko, 25.7.2010

Nu m-aş fi apucat să scriu aceste rînduri dacă nu mi-ar fi căzut în faţa ochilor un articol în numărul din 12 iulie al săptămînalului „Der Spiegel“ intitulat „Pe uşiţa din spate în ţara făgăduinţei“ („Hintertürchen ins Gelobte Land“) şi cu subtitlul explicativ „Paşapoarte UE pentru (Republica) Moldova“. Intr-o corespondenţă din Chişinău se menţionează că aproape un milion de moldoveni au intors deja spatele patriei lor, oferindu-şi serviciile în străinătate, cel mai des ilegal. Din cei 3,6 milioane de locuitori ai Republicii Moldova 120 000 posedă deja un paşaport românesc şi mai bine de încă 800 000 sunt pe lista de aşteptare. In plus, Preşedintele României a fost de acord ca numărul naturalizărilor acordate să depăşească cifra de 10.000 pe lună, în acest an. Concluzia reporterului de la „Spiegel“ este evidentă: în acest mod se pune în mişcare o lărgire „pe şest“ a Uniunii Europene – fără vreun referendum şi fără acordul vreunor foruri competente de la Bruxelles, Berlin sau Paris. „Moldovenii votează cu picioarele şi intră prin uşa din spate în UE, în paradisul economic“ (citat).

Reporterul nu este străin de istoria evenimentelor care au dus la apariţia celor două state de limbă română, amintind anexarea Basarabiei în 1940 ca urmare a pactului Hitler-Stalin din august 1939, dar şi faptul că România se eschivează pînă în ziua de azi să recunoască graniţa de pe Prut. Dar chiar dacă un unionist – l-am numit pe Mihai Ghimpu – se află la ora actuală la cîrma statului, aceeaşi idee fiind împărtăşită şi de Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului (şi totodată nepot al lui Ghimpu) ziaristul de la „Spiegel“ notează că totusi perspectiva unei eventuale unire cu România nu este prea atrăgătoare: după sondajele de opinie două treimi din locuitori doresc intrarea în Uniunea Europeană, în timp ce doar două procente „se consideră români“. Cei mai  mulţi ţintesc doar obţinerea unui document care să le permită să lucreze undeva în Unuinea Europeană– întocmai ca Denis Rotari, faianţar de meserie care abia aşteaptă să primească paşaportul românesc pentru a-şi căuta de lucru undeva între Roma şi Lisabona. („Cu paşaportul vreau să merg undeva în Occident; România nu mă atrage“ – citat din articol).

In final – notează „Spiegel“ – în martie 2011, când România va intra în spaţiul Schengen, sutele de mii de moldoveni titulari ai paşapoartelor româneşti vor putea să se deplaseze liber în UE.

Personal am primit de mai multe ori prin e-mail mesaje in care se stringeau semnaturi in favoarea acordarii cetateniei romane tuturor basarabenilor. Intrucit prin radacinile mele de familie ma simt legat de Basarabia (se vede si din numele meu) mi-am exprimat şi eu mai demult opinia în această chestiune. O chestiune ce ar trebui tratată cu mai multă atenţie: desigur că un stat are în atribuţiile sale şi acordarea cetăţeniei, dar în cazuri îndreptăţite. Or o legislatie corecta prevede in mod exact cazurile cu pricina.

Legea federala germană este un exemplu, paragraful 116 a al Constitutiei defineste întîi de toate „cine poate fi numit german“. In cazul cetăţenilor Republicii Moldova ne lovim insa din start de ambiguitati. Cine este „basarabean“? Locuitor in prezent al tinutului – care? Al Republicii Moldova? Al Basarabiei romanesti de la – să zicem – 1 iunie 1940? Cei născuti acolo? Si cîind? Dar cei născuti in Basarabia romaneasca si domiciliati in prezent pe toate meridianele fostei URSS?

In preumblarea mea prin Bolgrad – oraşul natal al părinţilor mei, în sudul Basarabiei (în prezent în „regiunea Odessa“ a Ucrainei) incercind sa reperez strazile pe care au locuit parintii mei, strada în care locuise familia mamei nici macar n-am reusit s-o gasesc deoarece cei mai „vechi“ in cartierul respectiv erau acolo … abia din anul 1946, fiind adusi din cele mai diferite colturi ale Ţării Sovietelor!

Asa cum – dupa cum am constatat cu totii – societatea romaneasca eliberata de comunism in decembrie 1989 nu mai semana cu cea din 1938 sau din 1945, nici societatea din fosta Basarabie – actuala Republică Moldova (eventual cu Basarabia de sud, aparţinîmd Ucrainei) nu mai seamănă cu societatea din 1940. Se mai indoieste cineva de acest lucru?

Am vazut ca numai 15 procente din locuitorii R.Moldova au votat la un moment dat pentru Unire. Chiar şi cu toate manipularile posibile, presupuse, reale, etc., cu o eroare de 100%, ajungem de la simplu la dublu, adica la numai 30%, deci departe de o majoritate care sa fie luata in consideratie. Ne place sau nu – aceasta este deci situatia care se ia in considerare, tinind seama de principiile democratiei (sa nu uitam ca votul in societatile libere nu este obligatoriu, ca in socialism!).

Se cunoaste pe de alta parte citi locuitori ai Republicii Moldova (nemaivorbind de sudul Basarabiei – sau de  Bucovina de nord) sunt ruşi sau de alte nationalitati din cuprinsul fostei URSS? Ce justificare ar avea aceştia ca sa obtina cetatenia română?

Şi ce ne facem cu cetatenii altor foste „republici unionale“ trimisi acolo (mai bine zis deportati) fara drept de a se intoarce in locurile natale? Si urmasii lor?  Sa nu uitam ca cei nascuti deja in alte parti – unde nu aveau dreptul sa afiseze originea romaneasca – ating acum virste de peste 60 de ani; iar urmasii lor daca au facut scoli, e putin probabil ca le-au urmat in limba română. Nici in Germania, daca cineva se duce si studiaza citeva semestre in Austria, nu simte neaparat nevoia sa ceara cetatenia austriaca – sau invers.

Si acum – poate chestiunea concreta, tinind de dreptul international: à propos de Germania (tara in care traiesc de 17 ani) sa nu se uite urmatorul lucru: nici Germania – ca de altfel nici o tara din lume – nu acorda cetatenia unor persoane care nu si-au stabilit domiciliul permanent pe teritoriul ei (cu atit mai putin s-ar pune problema de a acorda cetatenie „in bloc“, nediferentiat!). Soţia mea, care este de naţionalitate germană (recunoscuta ca atare de Constituţia RFG prin articolul 116 mai sus citat) nu a primit cetăţenia Republicii Federale Germania decit dupa ce a ales sa se stabileasca definitiv pe teritoriul acestei tari.

Si haideţi să fim drepti: daca România nu ar fi in UE ar mai fi atita imbulzeala la paşapoarte româneşti?

Deocamdată numai reprezentanţii unor partide de dreapta au atras atenţia forurilor UE faţă de acest fenomen. O declaraţie a unui deputat CDU din Germania citată de articolul din „Spiegel“ m-a făcut să zîmbesc: „Pentru Germania nu vedem deocamdată vreun motiv de îngrijorare – pe cei mai mulţi îi atrag îndeosebi Italia şi Spania“.

Simplă indiferenţă sau acceptarea tacită a unei imigraţii de forţă de muncă ieftină – dar mai calificată şi mai integrabilă decît cea de pe alte continente – cu avantaje pentru economiile occidentale?