Ca în fiece an, după 1987, cînd mama mea, Agafia Vangheli, a trecut în lumea celor drepţi, din greşeala unor medici nedrepţi, am fost şi astăzi – cu rudele cele mai apropiate – la mormîntul ei şi la mormîntul nepotului Victoraş (purtînd numele mic al tatălui meu, care „a fost trecut”, şi el, în lumea celor drepţi cu patru luni înainte de naşterea mea). Multă lume, mult transport, fiecare merge să îşi facă datoria faţă de dispăruţii lui. Este dureros să vezi unele morminte neîngrijite. Poate vom ajunge şi noi să existe servicii municipale să aibă grijă şi de asemenea morminte, părăsite. Azi ne-au părut mai curate aleile dintre pătratele unde se odihnesc pe veci osemintele celor scumpi. Deşi mai vin unii, în abia această zi, cu grebla, sapa, dar şi cu sticla de băutură, ca să pîngărească liniştea unei majorităţi româneşti foarte cuminţi şi răbdătoare… Despre viaţa tragică a părinţilor mei se poate citi aici: http://www.pavlicenco.md/2009/01/20/in-cautarea-parintilor%E2%80%A6/
Am decis sa reproduc şi nişte fragmente definitorii pentru sufletul românului… Nu ştiu cîţi dintre cititorii articolului vor avea răbdarea să citească aceste fragmente integral, vă asigur, însă, că, la capătul lor, unii vor gîndi profund altfel… Încercaţi… „Arta conversaţiei” este unul dintre romanele mele preferate.
„Eu n-aş pleca niciodată din ţară. Eu sunt abia a doua generaţie-ncălţată, cum să plec eu aşa departe? Dacă n-ar fi venit războiul, aş mai fi avut poate şi astăzi bunici la ţară, un unchi preot şi-altul învăţător, tot la ţară, un neam întreg la ţară. Pavele, tu, care eşti copil de ţărani, ai să-nţelegi ce-ţi spun eu acum. O durere-a vieţii mele, ceva ce simt şi nu spun nimănui, e că nu mai am pe nimeni în satele de unde-mi trag obîrşia. Nişte morminte-n cimitir, la care-abia de-ajung, o dată pe an, s-aprind o lumînare. Sunt sigură că fetele mele n-au s-o mai aprindă nici pe asta. Şi mă duc doar la cimitir la Cernaţi, la neamul Mamei; la bieţii mei bunici din Moldova n-am ajuns niciodată, nici măcar nu ştiu unde e satul lor. Nici Mama nu i-a cunoscut, dar ea cu Tata mergeau în fiecare an la mormintele lor. Eu n-am fost niciodată şi poate că n-am s-ajung niciodată la mormintele lor.
– Pentru ei n-are nici o importanţă…
– Pentru mine are importanţă; pentru mine, nu pentru ei. Mormintele sunt puntea spirituală dintre cei vii şi trecut. Sunt rădăcinile continuităţii noastre spirituale. Cinstindu-i pe morţi, pe tine te cinsteşti, ideea perpetuării acestei cinstiri. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi, adaug eu, te vor cinsti fiii tăi. La toate sărbătorile, cimitirele noastre sunt pline. O pală de vînt a eternităţii bate-atunci în sufletul nostru.”
„Cînd aşezări întregi erau arse, pustiite, omului nu-i mai rămînea decît să-şi plîngă amărăciunea în faţa unui mormînt şi tot acolo s-azvîrle sămînţa unei flori, sămînţa speranţei că şi pe mormîntul lui avea cineva să verse-o lacrimă şi să răsădească o floare, îi rămînea speranţa că nu e totul zadarnic. O brumă de speranţă. Oare-n faţa cîtor morminte, a cîtor vetre arse, a cîtor ogoare pîrjolite o fi stat românul pînă să se prelingă din el bocetul, ca un fir de apă ce urcă din adîncuri spre faţa pămîntului, fiindcă acolo nu mai încape?” – se gîndi Sînziana.”
Pavel se gîndea la mormintele fără semn peste care călcăm în fiecare zi. Morminte cărora nu mai fusese vreme să le pună cineva semn, pe care tot vremea să-l şteargă. Se gîndi la ţăranii de-acum două mii de ani de prin locurile lui, din Apuseni, peste care năvălise un împărat mare de la Roma, un împărat mare ca toţi împăraţii. Cît or fi plîns ţăranii aceia. Venise un împărat mare, dintr-o ţară-n care trăiau poeţi, gînditori, constructori, dar ţăranii aceia n-aveau cum şi nici cînd să afle de poeţi, de gînditori, de constructori; la ei, n-ajungeau decît legiunile şi caii. Mai-marii ţăranilor îşi luaseră viaţa. Omul de rînd nu-şi ia viaţa. Supravieţuieşte înfrîngerilor, catastrofelor. Duce viaţa mai departe. Veniseră-apoi cînd unii, cînd alţii; iar morminte, cîmpii de morminte, iar lacrimi, iar sămînţă de flori şi de speranţă. Pe urmă, iar venise-un împărat, mare şi-acela… Cîte morminte, cîte morminte… Toată ţara un cîmp de flori ar trebui să fie pentru cîte oase-odihnesc în ea.”
„Şi-oi fi pe sub pămînturi domn / al oaselor ce drepte dorm”. Cîte oase, oare, s-or fi-ngropat la noi în ţarină pînă să răsară din ele vorbele astea?!”
„- Unor oameni le e sortit să plîngă-n viaţă mai mult decît altora. Şi unor popoare le e sortit să plîngă mai mult decît altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren, nici în autobuz, nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobuz, mai ales cînd stau lîngă cineva mai bătrîn, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu pînă şi reţete de mîncare, de prăjituri. M-am gîndit la-nceput că deosebirea asta dintre noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decît faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii — albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochii care nu te văd. În nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă gîndesc că ceva mai adînc decît temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia noastră de a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care o caută pe a celui de lîngă noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită.
Am fost si eu astazi la cimitir. Cred ca nici acolo majoritatea nu este coplesita de acest adevar descris de Ileana Lupescu.
„…unii vor gîndi profund altfel…” Din pacate oamenii uita sa mediteze asupra trecutului stramosilor. Sa nu uitam ca cine uita trecutul nu are viitor…
Iar eu voi pleca astăzi la mormintele părinţilor mei, adică luni, că aşa e obiceiul la noi.
Îmi aduc aminte cum mergeam cu mama la cimitir la mormintele buneilor, prin anii 70-80, pe ascuns, să nu ne vadă de la şcoală cineva, sau cineva de la comsomol, că apoi aveam probleme la şcoala.
Şi totuşi obiceiurile creştineşti datorită mamei , nu erau ignorate nici pe timpurile celea, cînd într-o oarecare măsură erau interzise.
Şi-mi aduc aminte cîte emoţii aveam, şi cu cîtă sinceritate şi dragoste faţă de cei răposaţi mergeau pe atunci acei cîţiva creştini la cimitir, pentru a sărbători PAŞTELE BlAGINILOR.
Astăzi vom merge şi noi, ca în fiecare an, la cimitir.
Dar nu pe ascuns , ci liber.
Parcă ar trebui să ne bucurăm, că avem aşa posibilitate, şi în comparaţie cu anii 70-80 cimitirul se umple cu lume, care vine să-i comemoreze pe cei apropiaţi.
Însă mă frămîntă ceva în suflet, cînd mă gîndesc, că majoritatea cetăţenilor merg la cimitir, dar nu cunosc însemnătatea acestui eveniment.
Şi în loc în acea zi să meargă la biserică, să participe la slujba dedicată celor blajini, apoi să meargă la cimitir, săi comemoreze pe cei răposaţi, dînd şi ceva de pomană unui sărac, un ou roşu, o felie de cozonac de sufletul răposatului, majoritatea merg la cimitir cu cadouri , mîncare şi băutură transformînd paştele blajinilor într-o sărbătoarea a celor vii, care cadonează la mormîntul celui răposat ce-i doreşte prin cap.
Am auzit că deacu se cadonează chiar şi frigidere, maşini de spălat şi altele, şi făcîndu-şi datroria părăsesc urgent cimitirul pentru a continua acasă cheful cu băutură şi mîncare.
Nu vreau să citesc cuiva lecţii, că şi noi nu vom merge cu mîna goală la cimitir, dar ceva mă apasă pe suflet, că nu facem aşa cum şi-ar fi dorit cei pe care mergem să-i vizităm.
Şi-mi aduc aminte iarăţi de anii 70, cît de sincer şi creştineşte se mergea pe atunci la cimitir cu un ou şi un păhar cu vin, şi cît de primit era cînd se apropia un sărac şi-i înmînai un ou sau o felie de cozonac.
Iar acum lumea merge la cimitir şi fac schimb de cadouri, cu gîndul să nu rîmînă careva obijduit.
Mama ne învăţa aşa, că acea pomană e primită, dacă vine de la suflet şi-i înmînată celui mai sărac , care cere ceva, sau chiar dacă nu cere, şi dacă acea pomană constă dintr-un ou roşu, o bomboană sau o felie de cozonac.
Dar fala pe care se stărue unii să o demonstreze venind la cimitir cu fel de fel de cadouri scumpe, de parcă vin la cumetrie, nu sunt primite şi contravin obiceiurilor creştineşti.
M-aşi adresa la toţi creştinii, ca înainte de a merge la cimitir, să mergă mai întîi la biserică şi să facă cunoştinţă cu tradiţiile creştineşti pe care preotul la fiecare slujbă se stărue să-i familiarizeze pe cei prezenţi, care cu părere de rău sunt foarte puţini în ziua paştelui blajinilor, slujitorii bisericeşti fiind nevoiţi să meargă ei la cimitir.
Poate e timpul să cunoască fiecare , care e scopul acestei sărbători, şi în ce constă această sărbătoare.
Nu întîmplător în zilele de paşti se întîmplă atîtea tragedii de au ajuns să se împuşte ziua în ameaza mare.
Toată ziua de azi s-a vorbit de acele tragice evenimente din ultemile zile, şi nu am privit nici o emisiune organizată de vre-un canal TV în care să fie invitaţi preoţi pentru a-i mai familiariza cu tradiţiile creştineşti pe cei ce vor să meargă la cimitir.
Straniu lucru, de parcă am fi prin anii 60-70.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei răposaţi.
HRISTOS A ÎNVIAT.
Pt Mihai Morteanu
Aveti perfecta dreptate. Eu am vrut sa scriu si despre faptul ca la „noile” televiziuni aparute acum in RM – ca d ecele vechi nu mai spun – nu s-a spus, de asemenea, despre Pasti, despre Pstile Blajinilor, in special, sa ii mai invete pe cei din noua generatie si pe cei mai alogeni cum sa faca si sa se poarte in aceste zile, sa nu ne pingareasca linistea si reculegerea sufleteasca. Aici sint multe de spus si e pacat ca nu conteaza ele pentru televiziunile „noastre”.
Cu ani in urma am nimerit in Franta,la Marsel und la 2 noembrie se sarbatorea ZIUA MEMORIEI ,am asistat la o sabatoare de o mare valoare educativa,in comparatie cu PIANCILE care se petrec la noi la Pastele Blajinelor.Din copilarie ma framinta un lucru – CUM SE POATE SA MANINCI SI SA BIEI PE MORMINTE.Vizitele la cimitire in primul rind ar trebui sa fie ca o reculegere de amintiri de cei care sunt acolo inmormintati,aici nu poate sa fie veselie
ci numai tristete.Ca si francezii am putea dupa vizita raposatilor,inafara cimitirelor sa oferim celor saraci pomeni,iar dupa asta sa ne amintim de cei plecati in lumea de veci si cu un pahar de vin rosu.Asta nici intrun caz nu insemna sa bem pina la poticneala,sa in unele cazuri ciar sa si adoarma pe morminte.
Astfel de lucruri se pot intimpla numai la cei care cred in religia pravoslava.
plecarea la cimitir si pomenirea, readucerea aminte de cei raposati e o ora educativa cu un rezultat de 100 procente pentru generatia tinara. Aceasta ar trebui sa se intimple de la o virsta mica ca sa fie cultivata in suflet acea dragoste si mindrie fata de cei ce s au gindit la prezentul nostru.Am avut norocul sa fiu counterpart a uniu voluntar din SUA si am fost uimita ca stia arborele genealogic la 5 chiar si la 6 generatie si vorbea cu mndrie despre ei. Aceasta a fost un imbold ca sa imi intrebi parintii(caci buneii nu mai sunt,Dumnezeu sa i odihneasca) despre strbunei si la rindul meu am surprinsa ca tatal meu stia doar pina la generatia 3 si am fost surprinsa de acele radacini de oameni intelectuali cum ar fi , Baraboi, Badarai Miciutschi(in senat rominiei)doar ca cineva spunea cine nu si aminteste de trecut nu are viitor. Pastele Blajinilor e un moment cind iti pui la rindul tau intrebare – dar la mine, la mormintul meu cine va veni?sigur te framinta mai multe ginduri dar ramine vesnic in sufletul .Asa i cercul vietii ii pomenesti, te pomenesc
Ai sris foarte frumos, Aliona!
Socant!
Adriana Ochisan cinta manele.