Portalul TRIBUNA continuă proiectul „Ani de școală”. De această dată, vă propunem să cunoașteți experiența fostei președinte a Partidului Național Liberal (PNL), Vitalia Pavlicenco, actualmente membru al Consiliului Politic.
Am mers la şcoală prima dată… la școală în comuna Grinăuți, de lângă Bălți, eram foarte mărunțică, aveam doar 6 ani, dar citisem deja toate cărțile pentru copii de la biblioteca din sat. Am învățat buchiile datorită mamei, profesoară de română și de franceză, cu studii făcute la Iași, dar și datorită surorii Silvia, cu 5 ani mai mare decât mine. Când veneam acasă, băteam din picioare și nu mergeam imediat la masă, plângând că „nu dovedesc” (=nu reușesc) să-mi fac temele, pentru că îmi păreau multe și țineam să mi le fac impecabil. Am avut și primele „iubiri” – chiar față de fiul învățătoarei din clasele primare, dar și, apoi, față de un elev cu o mai proastă reușită… Eu, însă, am fost la școală mereu eminentă pe linie.
Cea mai frumoasă amintire din anii de școală este… despre când mergeam organizat cu școala la Teatrul dramatic din Bălți. De acolo am îndrăgit teatrul. Cei mai buni elevi au privit multe spectacole cu Mihai Volontir și cu echipa actorilor de excepție. De asemenea, eram o elevă și adolescentă activă, participam la olimpiade raionale pe obiecte, la întreceri sportive și de turism, la tabere de vară (la Șaptebani) și la prășit la kolhoz cu „brigada școlărească”, după care călătoream, ca și recompensă, spre Munții Carpați, iar – ca fiică de învățătoare, – am fost și în excursie la Leningrad și am cunoscut „nopțile albe” de pe acel meridian.
Cel mai greu în acea vreme, era… un fel de insuficiență de bani și lipsa tatălui. Pentru că am crescut fără tată, sesizam involuntar o discrepanță între cât de bine învățam și sentimentul că eram privată de bucuria unei familii pline, cu toate cele necesare. Eu îmi amintesc bine că nicidecum nu puteam înțelege de ce nu am un părinte, întrebând vecinele și rudele „de ce tatăl meu nu iese din mormânt, nu își spală ochii de țărână și nu vine la mine”… Mama mă ținea puțin mai din scurt – nu pot spune dacă mi-a prins bine sau nu acest fapt în viață… De aceea, poate, nu am simțit aprecierea pe care o așteptam de la mama. Bunica paternă era mila mea și a surorii. Când am crescut mare, am întrebat-o de ce a procedat așa și mama mi-a spus că se temea să „nu o apuc pe drumuri rele”…
Obiectul meu preferat… era, cred, istoria și chiar voiam să îmi urmez studiile la această facultate. Citeam mult, retrasă vara în fundul grădinii… Însă, ulterior, când mi-am continuat învățătura în alt sat, vecin, Pelinia, unde am continuat să învăț ca limbă străină franceza, deși acolo era de bază engleza și făceau chiar practica pedagogică studenții de la Institutul pedagogic „Alecu Russo” (acum – Universitatea) din Bălți, eu mi-am modificat dorința. Franceza era predată grinăuțenilor de un cunoscut profesor Petru Bacoș, iar eu îndrăgisem franceza de la școala din Grinăuți, unde m-a învățat mama, iar, ulterior, mi-a predat-o o fostă elevă a ei, Ecaterina Vangheli, absolventă a instituției menționate mai sus. Tot dânsa m-a pregătit pentru admitere la Facultate la Chișinău. Iar sfatul de a merge la Facultatea de Limbi Străine mi-a fost sugerată de profesorul de biologie, Mihai Mazur. Între altele, acum câțiva ani, am vizitat la Chișinău această familie de profesori, la fel am adus-o la noi acasă, pentru o întâlnire de suflet, pe profesoara de istorie și științe sociale, Olga Bacoș, soția profesorului de franceză. Ambii urmau la Bălți și studiile la fără frecvență, tatăl meu predând la școală istoria și matematicile. Un fapt absolut important pentru memoria mea este că, atunci când mama, cu studii la Iași, „a avut probleme”, pentru că vorbea „prea românește”, spunând „popor”, și nu „norod”, regimul încercând să o excludă din învățământ, Petru Bacoș de la Pelinia și-a riscat cariera (era șef de studii) și a apărat-o pe mama, deja rămasă fără soț, ucis bestial.
Profesori care și-au lăsat amprenta asupra mea… au fost mai mulți, dar era și unul mai tânăr, de fizică și matematică, venit proaspăt de pe băncile facultății, care era mai zâmbitor, mai glumeț, mai aproape de interesele vieții adolescentine… Toate fetele din clasele superioare erau cumva cu ochii după el. Am și o poză…
Școala m-a învățat… un lucru greu de înțeles, poate, dar care mi-a fost un fel de criteriu în viață: să fiu mai prietenă cu rebelii, șotioșii, recalcitranții, decât cu tocilarii. Eu eram fiică de învățători și asimilam totul ușor, dar în clasă nu erau cumva agreați cei care învățau „prea bine”, mai ales dacă unii mai erau și aroganți. Eu nu eram așa – eu prieteneam și jucam fotbal cu băieții, aveam și prietene bune, cu unele avem și bucuria de a ne vedea și revedea.
Anii de școală sau cei de studenție? Cred că e greu de spus. Au lăsat toate perioadele amprente. În copilărie, mama a fost a treia persoană care a cumpărat televizor în sat și urmăream emisiunile, inclusiv de sport, hochei și fotbal, care îmi plăceau, eu meșterindu-mi și patine cu sârmă, și o crosă, jucând cu băieții vecini pe drumurile înghețate. îmi amintesc și cum mergeam la lucru în kolhoz, la cules vișini sau prune, dar și noaptea după mere peste Răut. Sunt multe amintiri din anii copilăriei. Cât privește anii studenției, aceștia au avut farmecul lor, cunoscând și bucurii, și dezamăgiri, dar necedând în fața nedreptăților. Am avut un incident la școală, interpretat incorect de învățătoarea de limba rusă, colegă a mamei în colectivul pedagogic, dar și soția directorului (care nu cunoștea limba noastră). Atunci maică-mea a spus o frază, ce mi-a rămas impregnată în suflet și în caracter: „Vitalia luptă numai pentru dreptate!”. Și la facultate mai erau atitudini subiective, pe care eu, cu puterile mele studențești, le înfruntam. Apropo, înaintea examenului de admitere la Universitate, am fost la Teatrul de vară la concertul vestitei formații românești „Mondial”. Iar pentru că am intrat după susținerea unui singur examen la Facultate și eram medaliată cu aur, am fost desemnată șefa grupei (doar din fete), opunându-mă, în această calitate, unor abuzuri directe sau indirecte. Dar era greu să fiu timorată, pentru că învățam bine. Aveam și două prietene mai apropiate, firi mai libere și mai artistice, una venind din același raion cu regretatul Vlad Pohilă, și noi toți aveam și interese identitare, de neamul nostru românesc. A învățat cu noi în grupă și o tânără lituaniană, care a învățat limba română bine, iar apoi, după ani, am fost și la Vilnius, la Palanga în vizită, inclusiv cu soțul și fiica noastră. Iar în studenție – așa cum spuneam – sfidam constrângerile vremii. Citeam cărți românești, mergeam des la teatru, eu chiar sunt prezentă într-o scenă „de masă” în „Lăutarii” lui Emil Loteanu, filmată în hârtopul de la deal de satul nostru. Avem cu prietena mea și un actor „frate de cruce” și erau interesante discuțiile cu el – toate zbaterile tinerești, demonstrând că acest contact cu civilizațiile străine prin studii ne înaripa să dăm frâu liber spiritului, să avem interese dincolo de strictul cadru universitar. Stăteam zile întregi și la bibliotecă, ne plăcea să învățăm bine, dar să fim și recalcitranți la reflexele restrictive și percepționale ale sistemului. Am trecut și prin excluderea mea din „șefă a grupei”, pentru că, după ce am mers la nunta unei colege, nu am organizat a doua zi colegele pentru un „voskresnik” (zi de muncă voluntară în beneficiul societății). Fapt ce a făcut ca administrația Universității, „partkomul”, „mestkomul” ș.a. să îmi dea o „caracterizare” cu o frază, pe care nu o voi uita niciodată, când era să plec în calitate de soție în Cuba. Proaspătul meu soț (absolvent al Universității de stat „M.Lomonosov” de la Moscova), fusese trimis într-acolo de la Chișinău ca student bun și s-a întors ca profesor-hispanist de literatură, dar și interpret militar – precum a prevăzut catedra militară de acolo. De aceea, a fost trimis, ca supus militar (am publicat pe blogul meu inclusiv livretul său militar), în Cuba, luându-și și soția, adică pe mine cu el, însă administrația Universității a scris în caracterizare „No za poslednee vremea nabliudaiutsea elementî nedisțiplinirovannosti, za cito bâla otstranena ot doljnosti starostî” („ar în ultima vreme se constată elemente de indisciplină, fapt pentru care a fost demisă din funcția de șefă de grupă”). Și nu numai că nu ne-au putut împiedica să plecăm noi, tineri însurăței, în această deplasare militară obligatorie, de unde am venit acasă trei suflete, cu fiica Betty de 11 luni… Atunci când am solicitat recomandare pentru admiterea la doctorat, nu mi-au dat-o, deși am învățat mereu foarte bine. Am devenit, totuși, doctorandă și am susținut teza la istoria limbii fără niciun vot împotrivă, la fel ca și soțul meu… Curios interesul pentru un asemenea subiect de interviu: în această primăvară pandemică, văzând cât e de fragilă viața, am inițiat, instinctiv, adunarea virtuală a fostelor colege din „grupa a treia” și – cu oarecare eforturi – le-am găsit pe toate, împrăștiate inclusiv prin Lituania și Transcarpatia, Cahul și Edineț. Noi intenționam să ne întâlnim anul acesta la Chișinău, dar COVID-ul nu este prietenos cu „grupul de risc” al populației… Aș adăuga ceva – atunci când ni s-a remis diplomele de absolvire, o profesoară ne-a spus că Universitatea ne-a dat fundamentul, pe care noi trebuie să clădim toată viața cunoștințe și deprinderi profesionale prin eforturi autodidactice.
Dacă aș da timpul înapoi – în anii de școală sau de studenție, aș constata că multe mai pot fi spuse, dar ne exprimăm încântarea pentru momentele ce ne-au modelat bine caracterul și constatăm că ne-au prins bine și momentele negative, ce ne-au călit.
Sfatul meu pentru cei care sunt elevi și studenți în această perioadă … este să depună eforturi continue să se cultive, să învețe limbi străine, să încerce să cunoască istoria și să fie cetățeni activi în societate, să știe că trebuie să se opună când sunt nedreptățiți de către factorii decidenți și să se solidarizeze pentru a-și apăra drepturile. Să nu fie indiferenți și să nu creadă că nu-i privește ceva, dacă nu îi vizează direct. Pentru că mâine abuzul sau răul îi poate viza și pe ei.
Pentru conformitate: Andriana CHEPTINE
