Tripla semnificaţie a zilei de 9 mai

În evoluţia multimilenară a poporului român, evenimentele de la 9 mai 1877 şi 9 mai 1945, precum şi Ziua Europei se înscriu ca momente glorioase ale luptei românilor pentru libertate, unitate şi independenţă. Sărbătorirea zilei de 9 mai este pentru poporul nostru un prilej de îndreptare a gândurilor pline de recunoştinţă către generaţiile de luptători şi eroi pentru dreptate socială, libertate, unitate şi independenţă.

9 Mai 1877 – moment de cotitură în istoria poporului român

Apărarea independenţei şi a libertăţii patriei a reprezentat din totdeauna o valoare supremă pentru poporul nostru. Pentru aceasta, înaintaşii noştri au purtat grele bătălii începând din epoca veche, continuând cu epoca medie, modernă şi contemporană, împotriva năvălitorilor străini, a regatelor şi imperiilor vremii. Inaugurând epoca modernă, secolul revoluţiilor (1784-1878) a descătuşat energiile poporului român, asigurând depăşirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintând pe calea deschisă de răscoalele şi revoluţiile din 1784, 1821, 1848-1849, naţiunea română a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Ţara Românească (Muntenia şi Oltenia) şi a pus bazele statului modern, România, sub domnia lui Alexandru (după unele izvoare istorice, Alecsandru sau Alessadru) Ioan Cuza.

Urmărind cu atenţie ridicarea la luptă împotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice (Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria), precum și dorinţele revanșarde ale Rusiei ţariste, reprezentanţi ai guvernului României au avut o întrevedere cu  reprezentanţi ai guvernului Rusiei ţariste, la data de 29 septembrie / 11 octombrie 1876, la Livadia, în Crimeea. Partea română a acceptat, în principiu, pe baza unei convenţii care s-a semnat la data de 4/16 aprilie 1877, trecerea armatei ruse prin teritoriul României, spre Balcani, în cazul unui război ruso-otoman. Guvernul Rusiei se angaja să apere integritatea teritorială a ţării noastre şi să respecte drepturile şi rânduielile politice ale Statului Român.

Guvernul României a declarat mobilizarea generală, la data de 6/18 aprilie 1877, aducând sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 făceau parte din armata de operaţii. Conform înţelegerii, trupele române au ocupat poziţii de apărare pe Dunăre. La data de 10/22 aprilie 1877 relaţiile diplomatice dintre România şi Imperiului Otoman s-au întrerupt. În ziua de 11/23 aprilie 1877 armata Rusiei a trecut frontiera României și, la data de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. Armata turcă a  ripostat, la 21 aprilie / 3 mai, bombardând cu artileria oraşul Brăila, și apoi, la 26 aprilie / 8 mai, localităţile Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi. Concomitent, artileria română a răspuns agresiunii otomane, bombardând fortăreaţa Vidin.

În zilele de 28/29 aprilie / 10/11 mai, Parlamentul României a adoptat o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. După numeroase iniţiative economice, diplomatice şi de apărare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor a proclamat, la data de 9/17 mai 1877, printr-un act legitim de voinţă şi autodeterminare naţională, independenţa de stat a României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat în faţa adunării: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă”. O interpelare asemănătoare a venit şi de la Senat, în ziua de 10/22 mai, din partea senatorului Alexandru Orăscu, la care Mihail Kogălniceanu a dat un răspuns asemănător celui de la Cameră: „Declarăm dar, că de aici încolo ne aşteptăm la o viaţă independentă, la o viaţă de sine stătătoare…”.

Proclamarea independenţei a fost salutată cu entuziasm de toţi locuitorii ţării, dar şi de românii din provinciile istorice aflate încă sub dominaţie străină. Adeziunea largă, de masă, la actul din 9/21 mai 1877, care însemna realizarea unuia dintre idealurile urmărite prin secole de înaintaşi, a stat la temelia sprijinului neprecupeţit acordat de întreaga noastră naţiune oştirii române, angajate în războiul menit să consacre independenţa deplină a ţării. Din prima și până în ultima zi a confruntărilor, populaţia a contribuit masiv, prin ofrande în bani, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, medicamente, furaje şi alte bunuri, la înzestrarea, echiparea şi întreţinerea unităţilor operaţionale. Numeroşi locuitori s-au oferit să participe, ca voluntari, la marile bătălii desfăşurate în sudul Dunării. Toate aceste aspecte au conferit războiului din 1877-1878 un caracter popular şi naţional, asigurând oştirii, pe lângă sprijinul material, un însufleţitor suport moral.

După insuccesele armatei ruse, în cele două bătălii de la Plevna, din datele de 8/20 şi 18/30 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, a adresat o telegramă principelui Carol I, care se afla la Cartierul General al Armatei Române, stabilit în Poiana Mare, judeţul Dolj, cerându-i cu insistenţă să treacă armata română peste Dunăre, în Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unităţi ale armatei române – din care au făcut parte şi luptători din judeţele Fălciu, Tutova şi Vaslui, concentraţi în Regimentul 13 Dorobanţi Vaslui/Iaşi, Regimentul 12 Dorobanţi Tutova/Fălciu, Regimentul 6 Linie Tecuci, Regimentul 7 Linie Iaşi, Batalionul 3 Vânători de Câmp Galaţi, Regimentul 4 Vânători de Câmp Iaşi, Regimentul 7 Călăraşi Iaşi, Regimentul 8 Călăraşi Focşani şi alte unităţi militare – au trecut Dunărea şi au luat în primire podul de vase de la Zimnicea-Şiştov.

În ziua de 10/22 august 1877, unităţi ale armatei române din Divizia a 4-a română au primit „botezul focului” în faţa Plevnei. La data de 27 august / 8 septembrie 1877 s-a desfăşurat primul atac românesc al Regimentului 13 Dorobanţi Iaşi/Vaslui, în direcţia redutei Griviţa din sistemul de apărare al Plevnei, cucerindu-se o poziţie întărită în faţa redutei.

În ziua de 30 august / 11 septembrie 1877 (ziua onomastică al ţarului Rusiei, Alexandru), s-a desfăşurat a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari din timpul războiului. După o eroică încleştare, trupele române au ocupat puternica redută Griviţa 1. Au căzut în luptă aproape 800 de soldaţi, în frunte maiorul Gheorghe Şonţu, din Regimentul 10 Dorobanţi Putna/Vrancea, și căpitanul Valter Mărăcineanu, din București. Nereuşindu-se ocuparea cetății Plevna, s-a hotărât prelungirea asediului ei. Două detaşamente de luptători din armata română şi armata rusă au luptat pentru ocuparea Cetăţii Rahova, în zilele de 7/19-9/21 noiembrie 1877, întrerupându-se legăturile cu cetăţile Plevna şi Vidin. Detaşamentul format din ostaşi ruşi şi români era comandat de generalul rus Meyndorf şi detaşamentul format din ostaşi români a fost comandat de colonelul Slăniceanu. Dintre ofiţerii căzuţi în lupte trebuie evidențiați maiorii Constantin Ene, din Bacău, şi Dimitrie Giurăscu, din Piteşti. În ziua de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877 trupele române au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligându-l pe generalul Osman-paşa să capituleze, împreună cu cei 45.000 de ostaşi pe care îi conducea.

De la data de 1/13 decembrie 1877 trupele române s-au îndreptat spre cetatea medievală Vidin, cucerind, rând pe rând, avanposturile sale Smârdan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic şi, în final, Vidinul. În ziua de 23 ianuarie / 4 februarie 1878 s-a semnat armistiţiul în războiul ruso-româno-turc. Generalul Izet-paşa s-a predat trupelor române, împreună cu cei 10.000 de ostaşi turci, care s-au aflat în Vidin.

Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie / 3 martie 1878, de la San Ştefano, stipula recunoaşterea independenţei României, alături de acelea ale Serbiei şi Muntenegrului, precum şi autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul s-o schimbe „cu partea Basarabiei cedată României prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856, după războiul rus şi coaliţia europeană din anii 1853-1856”.

În perioada 1/12 iunie – 1/12 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul internaţional de la Berlin. Aici s-a recunoscut independenţa de stat a României şi drepturile ei asupra Dobrogei, teritoriu străvechi românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost încorporate din nou în cadrul Imperiului ţarist.

Armata Română a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viaţa lor actul independenţei de stat a României. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata română şi-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, care, de atunci, poartă numele de Calea Victoriei. În formaţia de defilare s-au aflat şi ostaşii bîrlădeni, huşeni şi vasluieni.

Moment de cotitură în istoria poporului român, proclamarea independenţei, consacrată pe câmpurile de bătălie şi apoi recunoscută pe plan internaţional, a deschis perspective favorabile dezvoltării în ritm susţinut a societăţii româneşti. Cucerirea independenţei a pregătit condiţiile pentru reîntregirea ţării, prin actul istoric al Marii Uniri din anul 1918.

 

9 mai 1945 – încheierea celui de al doilea război mondial în Europa

 

Către sfârşitul primei decade a lunii mai 1945, sutelor de mii de combatanţi din armatele  participante la bătălia pentru înfrângerea Germaniei, aflate în primele linii în Podişul Boemiei, pe Elba, în zonele Linz sau Graz, din zonele muntoase ale Austriei, le-a fost dat, în sfârşit, să trăiască momente înălţătoare prin liniştea bruscă, ieşită parcă din obişnuinţa omenească, apărută în urma încetării luptelor. În noaptea de 8 spre 9 mai, la ora 2:00, în cartierul berlinez Karlshorst, căpeteniile celui de-al treilea Reich au semnat actul capitulării necondiţionate în faţa reprezentanţilor principalelor puteri aliate. În mod oficial, cel de-al doilea război mondial în Europa luase sfârşit prin strălucita victorie a Naţiunilor Unite asupra Germaniei naziste. Pe cea mai mare parte a frontului au amuţit tunurile şi mitralierele, încetând exploziile infernale. Doar în sectoarele în care acţionau trupele sovietice şi române, în Podişul Boemiei, luptele au mai durat câteva zile, până la 12 mai, datorită refuzului grupării germane care activa în această zonă de a depune armele.

Marea victorie asupra fascismului a găsit armata română în prima linie, alături de celelalte forţe ale coaliţiei antihitleriste. Prin mobilizarea întregului său potenţial material şi uman, prin jertfele date pe câmpurile de luptă, poporul român şi-a înscris numele la loc de cinste în cronica războiului, el aducându-şi o contribuţie de preţ la salvarea civilizaţiei umane, grav ameninţate de puterea nazistă. Prin mutarea, aproape instantanee, cu câteva sute de km a frontului până către graniţele Bulgariei, Iugoslaviei şi Ungariei, Înaltul Comandament al Wehrmachtului s-a văzut nevoit să abandoneze spaţiul balcanic, Germania fiind ameninţată direct şi dinspre sud-est. Ostaşii români s-au bătut apoi cu îndârjire, în cooperare cu trupele sovietice din compunerea Fronturilor 2 şi 3 Ucrainean, pentru desăvârşirea eliberării teritoriului naţional de sub ocupaţia horthysto-hitleristă şi, mai departe, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, până la victoria finală. Suma totală a efectivelor române participante în luptele pentru înfrângerea fascismului a depăşit 540.000 de oameni, iar tributul de sânge plătit de cele două armate române (Armata 1-a şi Armata 4-a), care s-au găsit aproape tot timpul în ofensivă, mărind de regulă pierderile, s-a ridicat la aproape 170.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Ostaşii români s-au bătut cu trupele hitleriste şi horthyste timp de 265 de zile, din august 1944 și până în mai 1945, au luat pieptiş 20 de masive muntoase importante, au forţat 12 mari cursuri de ape, au eliberat 8717 localităţi şi alte puncte populate din România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, dintre care 53 de oraşe. Trupele române combatante au capturat aproximativ 120.000 de prizonieri şi au ucis în timpul luptelor circa 20.000 de militari. De asemenea, românii au distrus sau capturat însemnate cantităţi de muniţii, armament și tehnică de luptă. În total, Armata română a scos din luptă echivalentul din acea vreme a 14 divizii germane şi ungare. Faptele de arme, de cutezanţă, eroism şi pricepere ostăşească săvârşite de militarii români pe frontul antihitlerist au fost evidenţiate în numeroasele ordine de zi pe care le-au dat ministrul de război, precum și comandanţii de armate, de corpuri de armată şi de divizii în timpul acestui război.

Demn de subliniat este faptul că participarea României la înfrângerea inamicului s-a sprijinit exclusiv pe resursele economice şi financiare ale ţării, fapt aproape singular în rândurile statelor mijlocii şi mici, componente ale coaliţiei antihitleriste. Întreaga armată română care a acţionat pe frontul antifascist a fost înzestrată şi aprovizionată prin eforturile poporului român, cheltuielile economico-financiare ale statului în perioada războiului antihitlerist trecând cu mult peste un miliard de dolari, echivalent în valută raportat la anul 1938.

Acţiunea militară a României desfăşurată în cadrul coaliţiei antihitleriste a adus şi importante beneficii strategice şi operativ tactice, grăbind victoria asupra armatei naziste. Comparativ cu aportul altor state ale Naţiunilor Unite participante la război, contribuţia României la obţinerea marii biruinţe de la 9 mai 1945 se situează la loc de frunte, definit ca atare de unele personalităţi politice şi militare din ţările aliate.

Cu toate acestea, statutul internaţional al României la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost fixat în mod nedrept, prin aşa-zisa Convenţie de armistiţiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, şi prin „înţelegerile” convenite în capitala sovietică, în octombrie 1944, între Stalin şi Churchill, privind delimitarea sferelor de influenţă în Europa centrală, de est şi de sud.

La Paris, în pofida aportului ei considerabil – militar, economic şi uman – la marea victorie aliată din mai 1945, România a fost tratată ca un stat învins, clauzele teritoriale, politice, economice şi militare fiind oneroase. Tratatul de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947, nu a recunoscut cobeligeranţa ţării noastre din anii 1944-1945, fapt ce a constituit o mare nedreptate săvârşită faţă de poporul român.

Omagierea ostaşilor care şi-au dat viaţa pentru înfrângerea fascismului trezeşte cele mai alese sentimente în rândurile oştirii şi a populaţiei civile, care iartă, dar nu uită jertfele bunicilor şi părinţilor noştri pentru apărarea pământului strămoşesc.

9 mai – Ziua Europei

După încheierea celui de-al doilea război mondial, mai multe personalităţi marcante ale vieţii politice europene au fost preocupate de crearea unor instituţii pentru apărarea păcii şi prevenirea izbucnirii unor noi conflicte armate.

9 mai 1950 este considerată ziua de naştere a Uniunii Europene. Din iniţiativa lui Jean Monett, consilier pe probleme economice şi om politic francez şi a lui Robert Schuman, eminent jurist şi ministrul afacerilor externe al Franţei, în perioada 1948-1952, a fost prezentată Declarația Schuman, planul care propunea cancelarului Germaniei din perioada 1949-1963, Konrad Adenauer, exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.

În urma unor intense contacte diplomatice, la data de 18 aprilie 1951, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, a luat ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), formată din: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda.

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, creată ca organizaţie supranaţională, a devenit fundaţia pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), în urma semnării Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957.

Comunitatea Economică Europeană a fost redenumită ulterior Comunitatea Europeană (CE), prin încheierea Tratatului de la Mastricht (Olanda), semnat la data de 7 februarie 1992, care a pus bazele formale aleUniunii Europene (UE).

Ultima amendare a bazelor constituţionale ale Uniunii Europene a fost făcută prin Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.

Uniunea Europeană funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale, care iau decizii prin negociere între cele 28 de state membre.

România a aderat la principiile Uniunii Europene în anul 1995, iar la 25 aprilie 2005 statele membre i-au confirmat adeziunea, fiind primită, împreună cu Bulgaria, la 1 ianuarie 2007, în Uniunea Europeană.

 

 

col. (rtr.) Constantin CHIPER