Bd.Moscova sa devina Bd.Dumitru Matcovschi. Protipendada “maldav’neasca” se intoarce spre unionisti doar cind ii vede in sicriu

Sa vedem cit curaj va exista pentru ca aceasta propunere a Valentinei Manole, facuta la Marsul unionist din 28 iunie, sa devina decizie. Cum spunea cineva la Publika TV, se va gasi o straduta si pentru Matcovschi, ca sa ramina intacte cele Puskin si altele ca ele, numai sa nu deranjam „stapinul”.

Un Bd.Moscova in capitala noastra e prea mult pentru tara care nu-si retrage trupele de ocupatie, nu ne recunoaste independenta, mentine – in detrimentul vietii noastre – un regim separatist falimentar, devenind si noi falimentari din aceasta cauza, ba ne mai si ameninta cu un razboi. Nu conteaza unde a locuit Matcovshi, in care cartier administrativ, pentru ca el a locuit in inimile tuturor romanilor. Sa vedem daca primarul – fals european -, cam beteag la ale sale, care nu a facut uz de lege sa interzica batjocura de la 9 mai cu Rogozin, va avea curajul sa infrunte patronul rus sau al cui o mai fi si asta. Sa ne ierte Dumnezeu daca cineva a spus un neadevar, dar nu putem pune la indoiala probitatea celui ce a transmis ca un primar – arogant si desert -, ar fi raspuns, la rugamintea unora sa ii dea un apartament la un etaj mai jos lui Matcovschi, ce suferea continuu dupa accidentul aproape fatal de peste acum 20 de ani – ca, ma rog, din astia ca Matcovschi o fi multi si daca e sa le dai la toti apartamente, nu mai ai loc pe pamint…

Acum referitor la protipendada noastra ce imi repugna. Am avut acum acelasi dezgust ca si atunci cind a murit Grigore Vieru. Toata gasca asta de politiecini si asistentii lor, platiti de la stat – la Matcovschi, la fel ca si la Vieru, la fel ca si in cazurile ce vor urma – au in cap numai populismul, de aceeea merg sa se arate si ei la lume (ca si la biserica, de altfel) linga sicriu. Stiindu-se bine ca si Vieru, si Matcovschi au trait cu durerea nealinata pentru soarta romanilor basarabeni, avind in suflet cainta ca nu suntem un neam intreg si dorinta de a fi impreuna cu toti romanii, eu va intreb – voi, pragmaticii antiromani, ce cautati linga asemenea martiri romani unionisti? Raspunsul e simplu – ii agreati numai in sicriu.

Eu nu imi pot permite sa merg alaturi de atare farisei la asemenea procesiuni. Vineri, asa a vrut Domnul, noi, PNL, alti membri ai Consiliului Unirii, ne-am inceput actiunea consacrata tragicei date de 28 iunie 1940, exact la Academie, unde fusese depus corpul neinsufletit al poetului care a deplins continuu soarta Basarabiei. Astfel serviciul divin a fost si pentruMatcovschi. Nu pot spune ca a declarat sau revendicat sus si tare Matcovschi Unirea, dar tot ce a scris si propagat a insemnat refacerea unitatii nationale romanesti. Nu stiu ce relatii a avut cu Romania, cu Ambasada acesteia, dar a fost un roman pe fata, un curajos, un om cu gindul la neam, tara, limba, alfabet, la istoria adevarata si la un  viitor clar. Si, de aceea, un rebel neagreat in viata.

Si toata aceasta gasca fatarnica de politicieni, care au compromis tot ce e national, inclusiv dupa caderea (oare? a) comunistilor, merg la funeraliile romanilor luptatori doar pentru a se perinda in fata electoratului, pentru a nu pierde din voturi, pentru a arata ca si ei sunt cu acestia, dar NUMAI dupa ce mor si pentru NUMAI o zi. Stiind ca – de mine – au mai scapat de un ghimpe in coaste, care sa le spuna cine sunt ei, de fapt. Drept spune Traian Vasilcau ca a murit Dumitru Matcovschi de scirba. De scirba pentru tot ce a vazut, mai ales, dupa 1991. De scirba pentru ce a apucat sa vada si dupa 2009, cu fariseii pragmatici. Sa raspunda ei citi bani, “deturnati din coruptia maxima”, i-au dat lui Matcoschi sa-si editeze cartile…

Dumitru Matcovschi, mare fiind, iar eu – mica fiind -, prin rolurile noastre, ma tot suna si imi spunea cuvinte de apreciere si incurajare. Fiind deputat, dupa ce a auzit ca, in Parlament, am cerut accesul la orice dosar al meu de la SIS, primind raspuns oficial, sigilat ca nu exista nimic la KGB/SIS legat de numele meu, m-a rugat sa fac o interpelare si sa cer SIS-ului sa ii permita domniei sale accesul la propriul dosar. Am facut interpelarea, dar am primit refuz (il voi publica), spunindu-mi-se ca numai el personal are dreptul sa solicite acest acces. Insa paradoxul e ca, atunci cind l-a solicitat, nu i s-a dat un raspuns de acceptare a accesului la propriul dosar (de scriitor filat, desigur). Am inteles, astfel, ca Matcovschi a suferit din cauza interesului KGB-ului, poate a avut si suficienti turnatori. Matcovschi va ramine in amintirea si cartile noastre. Iar antiromanii cu doua fete vor fi blestemati.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Vitalia Pavlicenco

Traian Vasilcău

MATCOVSCHI A PLECAT DE SCÎRBĂ (I)

Poetul, de care nu ne vom despărți sîmbătă, a fost un spirit rar la români, adică un non-conformist.

Un luptător sinonim cu Dreptatea, jinduită veacuri  la rînd de basarabenii lui dragi.

Un om, contra căruia s-a pus tot KGB-ul  condus de Lavranciuk și toată partocrația comunistă a lui Grossu ca să-l distrugă și tot n-a reușit.

Matcovschi s-a dovedit a fi mai puternic decît ei și cu prețul vieții a învins, devenind deputat al poporului din URSS în defavoarea șefului de KGB amintit.

Conducerea de atunci s-a disculpat repede, dînd vina pe un oarecare șofer Struț, care  n-a mai făcut detenție, știți foarte bine de ce.

De vreo lună de zile și nopți cînd mă telefonează cineva îmi vine în gînd vorba poetului revoltat, care nu uita să mă încurajeze, să-mi propună sugestii, teme, dar și noi materiale  de-ale sale.

Da, da, materiale, domnii mei, fiindcă nonconformist fiind, Matcovschi de pe la 2008 nu prea avea unde să-și publice oful și dorul de Mărgioara lui, durută și basarabeană.

I-am găzduit și eu ce mi-a oferit, fiindcă revistele noastre nici după 2009 nu prea aveau voie de la mai marii clipei să-i tolereze revoltele interioare.

E din cale afară de rușinos să constat că pe timpul guvernării comuniste anticomunistul Matcovschi era publicat doar de procomunista “Moldova Suverană” și antiromâneasca de “Săptămîna”.

E din cale afară de rușinos să vă spun că în 2008, după ce s-a plîns tuturor președinților și prim-miniștrilor de plai că nu mai poate urca în baston și cu 11 operații chirurgicale suferite pînă la etajul 15 dintr-un bloc de la Porțile orașului Chișinău.

Mai ales cînd se defecta ascensorul…

Toți s-au făcut că plouă.

Numai Voronin l-a invitat în audiență.

Dar…neșansa lui Matcovschi a fost că  și-a uitat buletinul  la etajul 15, iar portarul imbecil s-a postat ca o stană de piatră în fața lui și i-a făcut semn să se ducă acasă după document.

De parcă chipul lui Matcovschi nu era suficient ca să-l recunoști, mai trebuia, oare, și ciudățenia aia de act de identitate?

Evident, de scîrbă, poetul a tunat și-a fulgerat de-a făcut țăndări tot comunismul din Sediul Președinției și, plecînd, n-a mai revenit niciodată.

Timpul a trecut, a venit la guvernare o Alianță proeuropeană, dar problemele poetului aceleași au rămas.

Titlul de cetățean de onoare  al capitalei i s-a acordat abia pe la 72 de ani, ordinul Steaua României–la 73 de ani, iar schimbul de apartament– niciodată !

Cu riscul de-a spune Adevărul, cel care umblă mereu cu capul spart, voi zice că unicul om ce l-a ajutat financiar  în ultimii ani de viață pentru montarea a două spectacole la Teatrul Național “Mihai Eminescu” și editarea mai multor cărți a fost Vladimir Plahotniuc.

Prin Fundația sa “Edelweiss”, acesta l-a ajutat  și  pe regretatul  Aureliu Busuioc, și pe regretata Maria Bieșu, și pe mulți-mulți  alții…

Acum, cred c-ați înțeles de ce am postat o fotografie a poetului cu Plahotniuc în materialul anterior.

Dacă era ajutat și de Filat, și de Ghimpu-procedam la fel.

…Medicii, sărmanii, sunt și ei oameni, și nu pot crea miracole, acolo, unde nu se poate.

Chiar neurochirurgul Iulian Glavan a spus că salvarea lui Matcovschi din anii 80 ai secolului XXI a fost o minune a lui Dumnezeu, iar acestea, minunile adică,  nu pot fi analizate din punct de vedere medical de către oamenii de știință.

M-a mirat azi insistența unui reporter de la Publika TV, care se străduia din răsputeri să afle de la neurochirurgul Stanislav Gro(a)pa despre cauza plecării din antumitate a poetului, dramaturgului, publicistului, textierului și omului de cultură, în general,  Dumitru Matcovschi.

În zadar se străduia savantul să ne convingă de faptul că ba un tumor cerebral, ba o tumoare cerebrală  ni l-a răpit pe artist.

În zadar veți crede că neaprecierea factorilor de decizie din republică  i-a oprit planarea sub cer.

Matcovschi a știut pe deplin “zborul înalt, dorul și plînsul”, dar și iubirea poporului, în acest sens el fiind cu adevărat un scriitor din popor și pentru popor, care și-a apărat, eminescienește vorbind, “sărăcia, și nevoile, și neamul”, a cărui lacrimă, pînă la urmă, a fost chiar el.

Astfel, trecut prin foc și prin sabie, furat și trădat mereu, Matcovschi a fost floarea ta de dor, Basarabie și lacrima neamului tău!

Aflați că Matcovschi n-a plecat din cauza niciunei boli vindecate de medici.

Matcovschi a murit numai și numai de Scîrbă, domnii mei.

Scîrbă s-a numit boala lui cea adevărată.

Scîrbă de invidia unora, scîrbă de indiferența altora, scîrbă de lașitatea intelectualilor, scîrbă de ticăloșirea  politicienilor și tot așa…

O scîrbă  mai putenică și decît KGB-ul sovietic.

O scîrbă mai abilă și decît Partidul Comunist al RSSM și-al URSS-ului.

O scîrbă care l-a și ucis de tot!

(Va urma)

MATCOVSCHI A PLECAT DE SCÎRBĂ (II)

Faptul că Dumitru Matcovschi și-a regizat plecarea la Domnul este adevărat.

Hotărîrea de a-i fi înmormîntat trupul în satul de unde a răsărit pe lume și fără mare pompă guvernamentală trebuie aplaudată în picioare, fiindcă așa trebuie să plece marii artiști–-cu smerenie și fără pretexte în plus pentru politicieni de a-și face PR și dintr-o procesiune  strict funerară.

Prin aceasta Matcovschi impune o lecție demnă de urmat, pentru artiști mai ales.

Gestul poetului e unul inimaginabil de frumos, demn de a fi inclus în Cartea Roșie a bunului-simț.

Să amintim cititorilor că și Grigore Vieru a lăsat testament ca să fie înhumat lîngă mama sa, Eudochia, la Pererita, sădindu-și alături  încă din timpul vieții terestre o cruce, pe care și-a inscripționat numele, prenumele, ziua, luna, anul nașterii și epitaful:” Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.

Altceva e că rudele au hotărît să nu-i respecte ultima dorință, îngropîndu-l cu mare fast guvernamental la Cimitirul Central.

Nu știu de ce, dar la noi lumea artistică, politică și de afaceri, inclusiv cea mafiotizată  se bate pentru a fi îngropată doar în acest țintirim, de parcă acel loc ți-ar reda imediat Eternitatea.

Să nu uităm că atunci cînd parcă-l uitase Guvernul și Chișinăul cei de la Vadu-Rașcov i-au inaugurat un muzeu și i-au organizat anual un festival internațional de poezie.

Pentru un ctitor al Reunirii asemenea fapte  au însemnat foarte mult.

Mesagerul devotat al dorului basarabean de Țară unică sub soare a fost, în mod clar, un mucenic al scrisului tăios ca o lamă de cuțit, dar și unduitor ca o salcie.

La masa de scris de la etajul 15 Matcovschi  a plîns de scîrba societății, dar și s-a înmiresmat de întrezărirea unui vis.

Care doar vis a rămas…

Neahtiat după case de lux și mașină la scară, acesta și cînd apărea la mitingurile de protest sau la Marile Adunări Naționale tot cu discursul scris înflăcăra sutele de mii de basarabeni adunați să-i audă îndemnul.

Scîrbit de ratările care-au venit peste noi, una după alta, din 1991 și pînă în 2013, poetul-tribun și-a dat seama dintr-odată că poezia și publicistica sa nonconformistă nu mai are trecere nici la sat, nici la Palat.

Matcovschi  s-a trezit peste noapte inutil.

Adică “Actorul a fost trimis în culise”, vorba lui Mihai Cimpoi.

Poet neordinar, unul inconfundabil pentru întreaga literatură română, Matcovschi rămîne ce-a fost: o figură intransigent luptătoare și emblematică pentru mișcarea de eliberare națională din Basarabia.

Deși n-a fost iubit  de politicieni(ei nu știu de dragoste, doar de interese, vorba lui Diakov),Matcovschi, în schimb  a fost adorat  de popor, fiind un adevărat și autentic scriitor al poporului său.

Puterea însă constituită în mare parte din țopîrlani de curte nici  n-avea cum să poarte de grijă prea mult unui scriitor  ce nu se putea conforma legilor nescrise al ei.

Nu putea și nici nu dorea!

Puterea era menită să nu uite doar de piticii culturali, premiați la tot pasul, chiar  înainte de-a fi fost născuți, cu toată opera lor neizvodită pînă azi.

Dar Matcovschi a scris în continuare și  n-a umblat după tinichele, ele au venit pentru el mai tîrziu, dar iubirea poporului nu l-a părăsit niciodată.

Pe un Artist hipersensibil, ce părea că poate  fi rănit cu o floare  și doborît de-o rafală de vînt.

Și, totuși, atît de vertical și  invincibil Artist!

(Va urma)

MATCOVSCHI A PLECAT DE SCÎRBĂ (III)

După Vatamanu, Lari, Vieru, Codru etc., iată că ne spune:„Adio” și Matcovschi.

Omul-baladă, omul-revoltă, omul-caracter, omul-dor a rămas doar un cîntec.

Iar cîntecul nu poate fi decît valoarea ființială a unui neam.

Matcovschi  în ultimii ani de libertate și independență a semiMoldovei  s-a simțit inutil.

Nu-l mai căuta nici un compozitor, nici un interpret, nici …nici…nici…

Poeziile lui însă precum au fost  așa și rămîneau: testamentare.

Fiecare poem matcovschian  durea și exprima  într-un mod original ultimul lui cuvînt, marele lui atu pînă la urmă fiind  urcarea de la masa de scris în altarul Muzicii.

A fost…

Odată…

O poveste…

Cu un poet care a înduioșat femeia, dar și mulțimi întregi.

Un poet, care a scris Imne și Blesteme, mai puține imne, mai multe  blesteme, și poate de aceea nici nu a fost  prea publicat în ultimii ani.

A nu fi publicat nu înseamnă, oare, a fi cenzurat?

În Absurdia ignoranța și fuga de intelectuali  e programul etern de guvernămînt.

Aici chiar dacă e zi de doliu drapelele nu au panglici negre și nu sunt coborîte în bernă nici la Chișinău, nici la Bălți și nici la  Comrat.

Aici cluburile de noapte nu și-au suspendat distracțiile cu votcă,țopăieli, muieri și tabaciok. Pentru ele decretul lui Timofti nu  are prerogative de ordin, ci de recomandare, așa precum și este în realitate.

Bairam absolut  legal, nu?

Lumea care nu l-a citit pe poet îl cred mare, chiar titan, dar depune flori la monumentul lui Pușkin, cocoțat în chiar  fața Aleii clasicilor literaturii române.

Lumea uită că Matcovschi a  lucrat  întru realizarea unui Ideal, chiar daca pare utopic pentru mulții români: Cel de reîntoarcere a fiilor risipitori la maica lor cea adevarată.

Nu vi se pare normal?

Dar faptul existenței în Chișinău de la 1991 a… numai două străzi purtînd numele calomniatorului Pușkin, adică strada Pușkin și Colina Pușkin?

Nu e nimic de cameleon aici, dle primar Chirtoacă?

Chiar e normal așa să fie,  mărite Ghimpu?

Patriotismul românesc se manifestă prin fapte sau doar prin vociferări jalnice în Parlament?

N-are cine  răspunde poetului.

Trădarea idealurilor sale de către exponenții Puterilor toate și a unei părți de societate e lucru evident într-un  teritoriu, unde cameleonismul a devenit demult politică de stat.

A căzut un copac, un pom al vieții, dar politicienii nu știu decît să se expună în fața televiziunilor drept cei mai mari prieteni ai celui dispărut.

De ce s-a temut Matcovschi de aia n-a scăpat.

De acei care  se întreceau la microfon  ca să-l asigure pe poet de nețărmurita lor dragoste din trecut, prezent și viitor, bineînțeles.

Mai nu cădeau în groapă, cu toate camerele de luat vederi după ei.

Matcovschi a hotărît din timp să-și rezolve într-un fel mîhnirea… sau scîrba… sau protestul față de unele structuri.

Astfel, conform testamentului său, poetul a sfidat politicienii și colegii din Uniunea scriitorilor, alegînd să poposească doar la Academie, la Biserică și în satul natal.

Dar cu guvernarea nu te pui nici viu fiind, nici neviu…

Și a fost ce și cum au dictat voievozii de paie ai Clipei!

…Recent am sfîrșit de scris piesa  de teatru “Cameleonii”.

Pe care nu știu cine va avea curajul s-o monteze.

Cameleon e și Timofti, cel care a semnat și necrologul lui Ivan Ivanovici Bodiul, satrapul ideologic al lui Matcovschi, și decretul zilei de doliu  întru memoria  poetului.

Adică cerberii  îl deplîng și-l onorează  pe călăul Bodiul, care l-a destituit pe poet  din post de la revista „Cultura”, i-a ars  o carte, i-a interzis unele piese,  dar o deplîng și-o onorează  și pe victima  Partidului Comunist al RSSM?

Adică Timofti, Filat, Voronin @Ko sunt și cu Dumnezeu și cu Mamona? Și cu Minciuna și cu Adevărul?

Și cu comunismul și cu ctitorii Reunirii de mîine?

Adică cei care nu-i răspundeau la telefon acum mai că nu-și dau viața în fața televiziunilor toate de dragul și dorul lui Matcovschi?

…Pentru Matcovschi acum a venit marea ușurare.

Cel, care n-a rîvnit clipa, nici ora plină de favoruri materiale, a mizat pe timpul fără durată.

A ales  ce este mai crunt și mai dureros–Adevărul întreg, care umblă mereu cu capul spart.

A ales să plece la Domnul, înfășurat în culorile drapelului românesc, scăpînd astfel de o scîrbă generală, constituită din ură, invidie, ploconire, minciună, corupție, dezmăț, lașitate, blasfemie, cameleonism și prostie.

A sperat să nu-i vadă lîngă el, la catafalc, pe cei care în timpul vieții sale terestre n-au urcat odată  măcar la etajul 15 să vadă cum o mai duce poetul.

Pe cei, care de dragul PR-ului sunt gata să zboare și pe lună, și pe soare, și pe stelele din zare.

Pe cei, care dacă n-ar fi existat televiziunile pe lume n-ar mai fi plîns în direct deasupra gropii sinonime cu  viitorul lor politic.

Pe cei de-s niște fluturi efemeri și nu cred că de mîine vor iubi și poeții, sau îi vor respecta, cel puțin, sau vor răspunde măcar la apelurile lor telefonice.

Și vor uita de politica lor duplicitară odată și pentru totdeauna!

Și nu vor mai împușca în cerul lui Dumnezeu, precum au făcut-o la sfîrșitul funeraliilor poetului.

Iar jertfa Matcovschi, în ziua făuririi pe nou a visului etern al românilor, pe  altarul Reunirii  va străluci  ca o izbîndă a noastră din veac în vecii!

(Sfîrșit)