Declaratia PNL in legatura cu vizita Patriarhului Rus in RM si invitatie la o conferinta de presa
Partidul National Liberal urmareste cu ingrijorare extinderea nestingherita a influentei ruse, lucru care se intimpla, de obicei, cind la guvernare vin forte neafiliate, la prima vedere, cu cele comuniste proruse. In fata fricii ca sa nu apara, in societatea moldoveneasca, o stare de spirit favorabila reintregirii poporului roman si integrarii acestei palme de pamint romanesc in familia euratlantica, autoritatile ruse actioneaza ori pe cai directe, cum ar fi santajul economic, ori pe cai indirecte, cum ar fi si dominarea prin ortodoxie. Vizita IPS Kirill, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, se inscrie in acest obiectiv rus antiromanesc si antioccidental.
Pozitia PNL este ca autoritatile Republicii Moldova, daca se pretind neprorusesti, ar trebui sa depuna toate eforturile pentru a obtine acceptul Mitropoliei moldovenesti, acum proruse, de a incepe desprinderea sa canonica de Patriarhia Rusa si de a deveni, in prima etapa, autocefala, prin dialog si solicitare de sprijin de la factorii bisericesti ortodocsi.
De asemenea, PNL considera ca este necesar ca actuala Putere sa isi exprime ingrijorarea in legatura cu vizita Patriarhului rus in planul comportamentului sau ca putere dominanta in plan religios asupra credinciosilor din statul nostru. Autoritatile noastre, prin televiziuni si prin acceptul fetelor bisericesti, trebuie sa ii obisnuiasca pe cetateni, macar acum, sa inceapa a vedea altfel lucrurile si in privinta necesitatii supunerii canonice a Bisericii R.Moldova Patriarhiei Romane. Poate, cu o perioada tranzitorie de autocefalie, care intirzie si din cauza ca Biserica moldoveneasca prorusa s-a implicat condamnabil politic in favoarea fortelor politice proruse, comitind pina si sacrilegiul de a chema la vot populatia pentru comunistiii ce au facut in regimul sovietic grajduri pentru vite din lacasele sfinte.
Partidul National Liberal ii indeamna pe liderii politici din arcul guvernamental sa nu se intilneasca in calitate de supusi cu Patriarhul rus, iar daca nu au taria si verticalitatea aceasta, sa explice Patriarhului sa nu se vada aici stapin si sa analizeze initierea procesului de desprindere a Bisericii moldovenesti de Patriarhia rusa.
Fara demnitate nu poate exista nici o Independenta a statului, cu care se lauda politicienii pragmatici. Republica Moldova ramine inca dependenta in toate planurile de Rusia si speranta intelectualilor, a oamenilor cu verticalitate si demnitate nationala ca va incepe desprinderea de orbita rusa a fost inselata. Dar oricind lucrurile pot sa inceapa a se schimba.
Partidul National Liberal, Chisinau, 6 octombrie 2011
Cum poate un ateu convins sa ceara desprinderea de BORus sau chiar sa sustina BOR sau autocefalia?!
http://voxreport.unimedia.md/2011/10/07/taranu-nu-exista-alta-perspectiva-decat-unirea-butnaru-unirea-prin-ue-e-o-minciuna/
ȚĂRANU: Nu există altă perspectivă decât unirea
BUTNARU: Unirea prin UE e o minciună,
publicat de Stela Popa la 7 Octombrie 2011
La cei 21 de ani de la reunificarea Germaniei, in presa de la Chisinau apar tot mai multe voci care vorbesc despre o posibila reunificare a R. Moldova cu Romania. Petru Bogatu, Constantin Tanase, Anatol Taranu sau Val Butnaru sunt cateva dintre acestea. Asadar, cu ocazia zilei de 3 octombrie, am invitat miercuri, la ora 20.00, in studioul de la MAI APROAPE DE EUROPA (in reluare sambata la 14.10), de la Radio Arena FM pe istoricul si politologul Anatol Țăranu, fost deputat, semnatar al Declaratiei de independenta a Republicii Moldova si dramaturgul, jurnalistul si presedintele Jurnal Trust Media, Val Butnaru. Pornim discutia de la articolul „Avem „țară”. Ce facem cu ea?” semnat de catre Val Butnaru in Jurnal de Chisinau. In acel articol ziaristul lansa ideea – Republica Moldova, regiunea Sud-Est a României.
Emisiunea poate fi ascultată pe http://www.arenafm.md ( AICI). Auditie placuta.
Mai jos gasiti insa o descifrare a celor mai importante idei enuntate de interlocutorii mei in editia din aceasta saptamana.
„Societatea moldovenească este ca un copil mutilat de la început”
Val Butnaru: „Cea mai mare problema este ca intreaga clasa politica, analistii ziaristii, scriitorii, toata lumea aceasta care pretinde a fi ganditoare nu a fost in stare sa elaboreze o idee, una singra in jurul careia sa unifice intreaga populatie, care sa devina cel putin o forta motrice si care in 20 de ani ar fi putut sa schimbe mentalitati. (…) Constatam ca toata retorica pro-europeana sunt doar slogane electorale, vorbe goale si, in opinia mea, finalitatea integrarii RM in UE, in faza in care se prezinta acum, este o mare minciuna.”
Anatol Țăranu: „Diverse popoare au de parcurs o cale diversa in istorie. Noi, moldovenii, ne deosebim de nemti in sensul ca am avut istoria noastra. As vrea sa fi avut in trecutul nostru exemple si experiente pe care le au nemtii, dar, din pacate, nu am avut acest lucru. Societatea moldoveneasca este astazi una foarte fragila, este, de fapt, ca un copil care la inceputuri a fost mutilat. Problemele societatii noastre, in primul rand a romanilor-moldoveni din RM, este identitatea perimata care nu ne permite sa ne ridicam la nivelul unui popor care isi constientizeaza pe deplin interesul major. (…) E o facatura aceasta integrare europeana. (min. 6.50) Ne mintim noi insine frumos. (…)
Noi, moldovenii din RM suntem faramitati, fragmentati ca mentalitate si ca spirit. (min 08.15) Minoritatile care stau alaturi de noi si constituie aceasta societate sunt foarte puternice. Uneori le subestimam influenta”.
„Unirea prin UE, despre care vorbesc politicienii, este o minciună, o cacealma”
Val Butnaru: „In RM este ideea unionismului. Dar nu a fost elaborata si expusa pe intelesul populatiei, cum ar trebui sa fie. Ea animă, va anima si va domina inca mintile mult timp”.
Anatol Țăranu: „Ea creste!”
Val Butnaru: „Unionismul nu se mai poate intampla ca in 1991. Rusia cu intregul ei potential se va impotrivi asa cum se impotriveste acum unei apropieri de Romania. Unirea trebuie sa se produca altfel. Trebuie produse alte instrumente, alte modalitati. Unirea prin UE, despre care vorbesc politicienii, este o minciuna, o cacealma. (min. 9.50) Poate se va intampla, dar peste 50-60 de ani”.
Anatol Țăranu: „Politicienii, de obicei, cand folosesc fraze pompoase fac lucrul acesta pentru a–si realiza niste interese. Politicienii sunt animale politce. Iar animalele traiesc la nivel de instinct. (min. 10.50)
Cand vorbim despre unire acest lucru trebuie constientizat nu numai de clasa politica. Asta e in ultimul moment. Trebuie sa ajungi pana la acest moment. Societata trebuie pregatita.
Trendul unionismului este ascendent. Anual din RM pleaca cca 5000 de tineri la studii in Romania.
De fapt, nu exista o alta perspectiva decat unirea. Problema este cand se va efectua ea. (min 12.46)
O singura sansa, o singura posibilitate ca unirea sa se realizeze dupa modelul anului 1918 este ca RM sa cada in hău. (min. 13.44) Sa se declanseze o criza atat de profunda si atat de dramatica, de tragica, ca oamenii sa spuna: „Nu, mai mult nu mai dorim acest lucru! Este unica iesire din aceasta situatie (inclusiv minoritatile nationale sa o spuna). Mai rau nu mai poate fi! Salvarea e sa ne unim”. Dar cheia problemei ramane Rusia”. (min. 14.10).
„România este condamnată să ne vrea”
Cat despre teama politicienilor cand vine vorba de un asemenea subiect, Val Butnaru spune: „Am propus un lucru gandidu-ma si la confortul lor. Isi vor pastra functiile.Va fi un miniparlament, un miniguvern. Va fi o forma de autoguvernare. Oamenii vor gestiona propriul buget. Va exista si un buget central. Ne integram in acest fel intr-o structura economica foarte bine definita”.
Anatol Țăranu: „Romania este condamnata sa ne vrea. Pentru ca sangele apa nu se face. (…) Acum problema este cum se va face? Haideti sa creem un sistem economic care le va permite oamenilor sa inteleaga cel mai simplu – prin stomac (n.n. – adica realizarea unirii). Problema este in ce masura Romania este pregatita sa preia astazi R. Moldova. (min. 19.40). Romania nu e pur si simplu Romania, ci este deja parte a Europei Unite care are un potential NATO si european. Romania in acest sens reprezinta o supraputere mondiala (min.19.55) Aici, intre Romania si R. Moldova, este un loc bolnav al Europei. Aceasta maladie trebuie sa fie tratata. Si interesul acesta nu este numai al romanilor, dar al europenilor per ansamblu. (…) Europa politica nu este nimic altceva decat un mare proiect geopolitic, iar asemenea proiecte supravietuiesc atat timp cat au capacitatea de a se extinde. (min. 20.48) (…) Daca am fi capabili sa creem un sistem economic unic al RM si Romaniei, atunci foarte multe probleme s-ar rezolva de la sine, inclusiv a ajutoarelor care ar putea sa vina din partea UE.(min. 21.20)
Transnistria rămâne decuplată, dar nu cedată!
Despre problema transnistreana care ar putea fi un impediment, Val Butnaru explica: „Transnistria nu trebuie cedata. In primul rand pentru ca nicio tara nu cedeaza vreun teritoriu. Si doi, fiindca sa nu permitem Rusiei sa se consolideze definitiv si sa creeze acolo acel cap de pod care ar fi un pericol real pentru UE (…) Acest teritoriu trebuie izolat si sa se lucreze inca nu stiu cate decenii pana lumea de acolo va intelege ca nu are alt viitor” (min. 24.50).
Anatol Țăranu: „Nu cred ca Transnistria poate fi un impediment (n.n. – pentru unirea cu Romania). Transnistria juridic ramane parte a teritoriului national. Ea pur si simplu ramane decuplata pentru nu stiu cat – 50 sau 120 de ani. Nu uitati ca Transnistria nu e populata de o etnie, sau de un popor. (min. 26.50) Noi nu putem sa cedam, asta ar insemna sa tradam pe fratii nostri de dincolo.
„RM este o făcătură”. „Nu suntem capabili să ducem după noi minoritățile naționale”
Anatol Țăranu: „Stiti de ce despre RM se vorbeste ca despre un stat falit? Pentru ca nu exista un popor lider (min. 31.40) , care este capabil sa duca dupa sine minoritatile nationale. Acest popor care este majoritar este dus, merge dupa minoritatile nationale si nu invers. Si atat timp cat aceasta nu se va schimba, nu va exista stat in adevaratul sens al cuvantului (min. 31.55). RM nu e un stat european in sensul autentic al acestui cuvant. RM este o facatura, cel putin deocamdata (32.06)”.
Val Butnaru: „Mie imi place sintagma lansata de Anatol Taranu – nationalismul luminat, care este ceea de ce are nevoie omul. (…) Noi ne-am propus sa vorbim astazi in perspectiva. Si daca o facem, convingerea mea este ca indiferent de toata balacareala care se intampla in viata politica de aici unirea se va produce, intr-o forma sau alta, indiferent care ar fi ea. Mai mult chiar, cred ca in urmatorii 6 ani trebuie sa se limpezeasca apele. Peste 6 ani se implinesc 100 de ani de la unirea Basarabiei cu Romania. De obicei, ciclurile istorice se cam invart in jurul acestor date. Ele au si o putere de simbol foarte mare. Si stiti bine ca uneori simbolul poate deveni si o realitate. Deci, ceva trebuie sa se intample. Cred ca se vor pune in miscare foarte multe sfere ale societatii civile.”
AIE se autodistruge, dar vor apărea alții
Anatol Țăranu: „Nu cred ca din cauza razboiului fratricid, intestinal din interiorul AIE trebuie sa pierdem perspectiva. Ei vor pleca. Se distrug pe ei insisi. Dar asta nu inseamna ca nu vor aparea alti politicieni.(…) Vorbesc acum ca un istoric: pentru mine este evident ca viitorul apartine unei uniuni, unei uniri intre RM si Romania. (min. 36.40) Formula, forma concreta va fi gasita. Nu asta conteaza, ci rezultatul va fi acesta. Problema este cat de repede se va face si care va fi viteza acestui proces. (min. 36.50) Pentru noi ar fi important sa fie cat mai repede fiindca aceasta ar insemna ca RM se va preface intr-un stat european. Si daca viteza aceasta va stagna, asta inseamna ca noi vom continua sa ramanem in aceasta zona gri, sa ramanem in urma proceselor generale lancezind in aceasta saracie. Inclusiv a saraciei spirituale. (min. 37.10).”
Lecția „Germaniei Mari”
Anatol Țăranu: „Tolstoi spunea „Fiecare familie nenorocita este nenorocita in felul sau, iar fiecare familie fericita este fericirea comuna”. Deci, pentru mine unirea Germaniei inseamna un exemplu, un model. As vrea ca si noi romanii sa fim fericiti asa cum sunt germanii”.
Val Butnaru: „Germania a demonstrat ca nu exista alta cale de dezvoltare a popoarelor care au fost vitregite de-a lungul istoriei. Nu suntem noi singurii, sunt si alte popoare. Deci, toti cei care sunt inca separati, se vor uni. Asta a demonstrat Germania”.
Pt Altfel
Nu stim, ca nu sintem atei. Dumneata, ca ateu, stii?
de ce nu-i întrebaţi şi pe românii de la vest de Prut ce părere au despre unire,asta desigur după ce sunt puşi în temă cu opţiunea est-moldovenilor care văd unirea ca o soluţie de rezervă,în caz de criză!.Cred că ar fi interesant de aflat şi sunt convins că s-ar limpezi apele de-o parte şi de alta a Prutului.Nu credeţi!
FELICITARI, STELA POPA , pentru articol…/am citit pe forumul asta /, publicat de BOGDAN…
Dupa ce pleaca Michiduta Kiril, Chirtoaca ar trebui sa umple cu aghiasma cisternele masinilor care spala strazile orasului si sa stropeasca o saptamana locurile unde a pursit delegatia Dracului Pukin
Pentru a avea rezultatele dorite,cu parere de rau, ne lipseste o tactica.Nu e cea mai buna varianta,la parera mea,cînd „deschidem carțile” înnainte de vreme.
Pt luca
Nu va pare ca, de fapt, Chirtoaca nici nu trebuia sa accepte aceasta venire si sa-si expuna public pozitia? Sau vrea voturi cu orice pret?
Pt Petru
Nu impratsim punctul de vedere sa stam, dorind voturi, cu capul in nisip sau sa ne ascundem in tufari. PNL vrea sa fie votat pentru pozitie si actiune, nu pentru mutenie si inactiune. Votati-i pe altii pentru lipsa de pozitie.
Pt NINA GONTA
Ris ai fost, ris ai ramas. Asa ca nu ti se da limba sa recunosti ca tot mai multi se alatura mesajului corect al PNL legat de necesitatea Unirii cu Romania, ci umbli cu felicitari pt altii pe blogul meu? Sa iti fie rusine ca nu ai elementar curaj sa iti depasesti orgoliile.
1993, Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist catre Sactitatea Sa Patriarhul Alexei
“Sanctitatea Voastră,
Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,
Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.
Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.
Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.
Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.
Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.
În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.
Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.
După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.
Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.
Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.
Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.
În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).
În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.
Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.
Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.
Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.
Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.
De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.
În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti”.
În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.
Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.
Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.
Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.
Prevederile canonului 16 ale aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.
La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.
În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.
Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.
Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.
De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.
Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.
În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.
Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,
† TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”
Cred că aceasta este una din putinele poziții logice și demne de la Chișinău.
aceasta uniune euro-asiatica de care vorbesc unii nu are sorti de izbinda … sa fim seriosi . e o gugumanie lansata mai mult ca amenintare la adresa ue … “aveti grija voi europenilor , ca daca nu dansati dupa cum cintam noi de la moscova , mergem spre china ” … in realitate lui putin ii este frica de china, care intr-o alianta economica ruso-chineza ar inghiti cu totul o economie rusa slab dezvoltata , ramasa in urma si bazata masiv doar pe exportul de petrol si gaze … daca mai adaugam si scaderea populatiei , rusia se va trezi imbratisata de un colos economic , demografic si militar asa cum o pasare firava ar fi incolacita de un mare sarpe boa … incet-incet china va prelua rolul de lider al acestei aliante euroasiatice iar rusia va fi impinsa tot mai in spate . daca rusii vor sa-si faca sepuku-harakiri nu au decit … dar sa nu traga si moldova in aventura lor sinucigasa …
referitor la vizita conducatorului bisericii ruse in moldova … greu de inteles cum unii se mai lasa condusi de o biserica crestina [ daca e crestina ] care a aparut la citeva secole dupa ce neamul nostru era deja crestinat … cu adevarat penibil ! e ca si cum biserica ortodoxa greaca ar fi subordonata moscovei … o adevarata rusine …
Originile si implicatia ortodoxiei in istoria poporului roman
Poporul roman s-a nascut crestin. Mai mult, crestinismul pe teritoriul romanesc este de origine apostolica. Cu aceste doua afirmatii putin se definesc doua din coordonatele fundamentale ale vietii religioase a romanilor, cu adanci implicatii si cu semnificatii deosebite in Istoria poporului nostru. In istoria raspandirii credintei crestine observam ca majoritatea popoarelor care au adoptat aceasta credinta au facut aceasta intr-un anumit stadiu al evolutiei lor, unele dintre ele chiar la maturitate si, de aceea, vorbim in aceste cazuri de o data precisa a increstinarii unuia sau a altuia din aceste popoare. In aceste cazuri, elementul crestin s-a altoit pe un trunchi inca plin de seva si sinteza s-a inchegat destul de greu, in viata spirituala a unor astfel de popoare supravietuind elemente precrestine alaturi de cele crestine, intr-o simbioza specifica poporului respectiv. Istoria spiritualitatii unui astfel de popor este determinata in buna masura de momentul si intensitatea increstinarii sale. Spre a exemplifica, sa ne gandim la increstinarea popoarelor slave.
Aproape toate popoarele din aceasta grupa s-au increstinat la o anumita data, intr-un anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se si deosebesc in functie de momentul increstinarii fiecaruia, cu toate implicatiile acestuia: originea si traditia misiunii crestine sub actiunea careia se produce increstinarea, fapt ce determina apartenenta poporului respectiv la o anumita grupa de popoare crestine, apoi intensitatea procesului de increstinare, asimilarea acestui element in viata spirituala a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria crestinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi intelese decat raportandu-le la inceputurile crestinismului din istoria poporului respectiv.
In istoria crestinismului intalnim si cazuri de popoare care nu s-au increstinat la o anumita data, ci s-au format din elemente deja crestine. In aceste cazuri, popoarele respective au asimilat in etnogeneza lor, odata cu alte elemente, si elementul crestin, fara insa ca acesta sa fi fost determinant in etnogeneza lor. Sa luam in acest caz exemplul poporului francez, care s-a nascut din elemente crestine, Galia fiind una dintre cele mai intens increstinate provincii ale Imperiului de Apus, cu mult inainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, desi crestinismul a jucat un rol major in istoria acestui popor, totusi acest element nu a constituit, in mod obligatoriu, o nota distinctiva a poporului francez fata de popoarele vecine.
Spre deosebire de aceste tipuri de increstinare, poporul roman a cunoscut credinta crestina prin alte mjloace si anume prin insusi procesul sau de formare. Increstinarea poporului roman a fost un proces desfasurat concomitent cu etnogeneza sa, tot asa cum invers, etnogeneza poporului roman a fost un proces ce s-a definit si prin increstinarea elementelor din care s-a plamadit acest popor. Etnogeneza poporului roman s-a inchegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent si impletit cu procesul increstinarii acestei populatii. Geto-dacii romanizati si increstinati au dat nastere romanilor. Din aceasta perspectiva elementul crestin se afirma drept unul din elementele constitutive ale etnosului romanesc.
Mai mult, raspandirea crestinismului in spatiul carpato-danubian-pontic s-a facut in limba latina, astfel ca noua credinta a devenit unul din factorii principali ai promovarii elementelor romane printre geto-daci. Factorul crestin apare in procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un rol atat de determinant, incat se ridica la o insemnatate egala cu aceea a romanitatii noastre insasi, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre”. Profilul etnic propriu al poporului roman este asigurat tocmai de aceste doua elemente ale etnogenezei sale: romanitatea si crestinismul. Iar legatura dintre aceste doua elemente este data in specificitatea acestui proces, caci misionarii crestini oficiali sau ocazionali au folosit in spatiul carpato-danubiano-pontic limba latina vulgara, inteleasa de oamenii de rand din acest spatiu si aceasta se va constitui intr-o limba de-sine-statatoare. Limba latina crestina folosita in acest spatiu, inca din primele veacuri ale erei crestine, este o limba aici creata, independent de evolutia limbii latine crestine oficiale. Terminologia crestina in limba romana este specifica acestui teritoriu, specifica evolutiei cultural-lingvistice urmata de daco-romani, ceea ce arata ca niciodata romanii nu au depins in nici o forma de Roma crestina.
Credinta crestina in limba latina proprie, primita inca dintru inceputuri si transmisa din generatie in generatie, a devenit la romani „lege stramoseasca”, prin care romanii considerau ca se disting de alte popoare si ele crestine, dar de o alta „lege”, de o alta traditie. Crestinismul romanesc se constituie astfel intr-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii si continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubian-pontic.
Credinta crestina este predicata pe teritoriul romanesc inca din epoca apostolica. Potrivit unei traditii consemnata in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), cel mai mare istoric din veacurile primare, Sfantul Apostol Andrei a propovaduit si in Dacia Pontica, viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea de azi). „Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru – scria el – s-au imprastiat peste tot pamantul locuit, Toma, dupa spusele Traditiei, a luat (spre evanghelizare) tara partilor, Andrei Scitia, Ioan Asia, unde si-a petrecut toata viata pana ce a murit in Efes; Petru a predicat iudeilor imprastiati in Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia si Asia… Ce sa mai spun de Pavel care, dupa ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim pana in partile Iliriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt spuse intocmai de Origen, in cartea a treia a Comentariilor sale la Facere (Hist, eccl. III, 1; 1-3).
Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie (sec. VIII), in „Viata Sfantului Apostol Andrei”, afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. De asemenea, in Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se precizeaza ca Sfantul Andrei „a predicat in Pont, Tracia si Scythia”. Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). In schimb, Epifanie monahul spune ca Sfantul Apostol Andrei a propovaduit in provinciile din nordul Asiei Mici, in Tracia si Moesia, hirotonind ca episcop la Odyssos pe Apion. Traditia ca Sfantul Andrei a predicat si in provinciile din nordul Asiei Mici si in Tracia a fost consemnata prima oara la noi de mitropolitul Dosoftei in Vietile sfintilor pe luna noiembrie, ziua 30.
Mult mai tarziu, istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia., Galatia si Bitinia), in „pustiurile scitice” care puteau fi situate in Scythia Maior (in nordul Marii Negre), adica in sudul Rusiei, dar si in Scythia Minor (Dacia Pontica). Dupa ce a predicat in cetatile de aici, din Scythia Minor, locuite de greci, romani si geto-daci, s-a indreptat spre sud, ajungand in orasul Patras, in Grecia, unde a murit ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Chiar daca am intelege prin Scitia din textul lui Eusebiu nordul Marii Negre (asa numita Scitia Mare), Sfantul Apostol Andrei tot ar fi trecut prin Dobrogea, caci, plecand spre sud, calea i-ar fi fost mult mai lesnicioasa de aici, pe tarmul apusean al Marii Negre, decat sa-i faca inconjurul tocmai prin Caucaz.
In sprijinul evanghelizarii Daciei Pontice de catre Sfantul Apostol Andrei vin si unele colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca si unele toponimice (pestera Sfantului Andrei, paraiasul Sfantului Andrei s. a.). Inseamna ca o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mantuitorului Iisus Hristos, Sfantul Apostol Andrei. El va fi asezat episcopi si in cetatile Pontului Euxin, in speta in Tomis, asa cum au facut Sfantul Pavel si ceilalti Apostoli, dupa cum relateaza cartea Faptelor Apostolilor.
Primele actiuni misionare de raspandire a credintei crestine in spatiul danubiano-pontic s-au desfasurat, deci, chiar in epoca apostolica. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, aceasta activitate misionara s-a intensificat prin colonisti, prin ostasii crestini din armata romana, prin sclavi, prin negustori si, in secolul al IV-lea, prin captivi crestini adusi de goti din sudul Dunarii la nordul fluviului.
Raspandirea crestinismului la geto daci inca din primele trei secole ale erei crestine este atestata de unele marturii literare, cum este cea provenita de la Tertulian (240), care in lucrarea sa intitulata „impotriva ideilor”, afirma ca „Hristos stapaneste si in tinuturile sarmatilor, dacilor, germanilor si scitilor”. O alta categorie de marturii privind vechimea crestinismului pe teritoriul Patriei noastre o constituie terminologia crestina latina, folosita in acest spatiu. In acest sens amintim urmatorii termeni: Dumnezeu, cruce, inger, sfant, botez, biserica, altar, tampla, duminica, sarbatoare. Craciun, Paste, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecatura, rugaciune, inchinare, caslegi, carnelegi, lege, credinta. Zau, raposat, priveghi, mormant, cimitir, martor, urare, juramant, binecuvantare, blestem, pacat, pagan, drac etc.
Cei mai multi din acesti termeni se refera la secolul al IV-lea, perioada decisiva a increstinarii provinciilor danubiano-pontice. Majoritatea acestor termeni sunt de natura populara, derivand din limba vorbita curent in provinciile romanitatii orientale si oglindind realitati si evolutii de sensuri din aria acestor provincii. Multi dintre acesti termeni, pastrati numai in limba romana, reprezinta creatii specifice ale romanitatii dacice.
In sfarsit, cea mai importanta categorie de marturii privind vechimea, raspandirea si continuitatea crestinismului la daco-romani sunt de natura arheologica. Alaturi de numarul mare de inscriptii crestine, marturiile arheologice sporite considerabil in urma cercetarilor din ultimele decenii, atesta patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian-pontic inca din primele trei secole si intensificarea acestui proces incepand din veacul al IV-lea. Sa amintim in acest sens: donariul de la Biertan (sec. IV), cu inscriptia : Ego Zenovius votum posui; gema de la Potaissa (Turda), (sec. IV), cu inscriptia paleocrestina Ihtis; altarul de la Cluj-Napoca (inceputul secolului IV), cu inscriptia adausa: sttl (sit tibi terra le-vis – sa-ti fie tarana usoara); Biserica crestina de la Slaveni-Olt (secolul IV) s. m. a..
Intensitatea vietii crestine la Dunarea de Jos in secolele III si IV este documentata mai ales prin mentionarea multor martiri din aceasta zona, care nu pregetau sa-si dea viata pentru credinta lor in fata persecutiilor, sustinute fie de unii imparati romani, fie de catre gotii pagani, care au stapanit in secolul al IV-lea o parte din teritoriul geto-dacilor. Dintre sfintii martiri care au patimit la Dunarea de Jos in secolele III-IV mentionam: Pasicrate, Valention, Iuliu Veteranul, Nicandru si Marcian, Preotul Montanus si sotia sa Maxima, Episcopul Irineu, Dasie, Epictet si Astion, Emilian de Durostorum, Donat Diaconul, Romul Preotul, Silvan, Venust, Hermes, Lup, Ermil Diaconul, Stratonie Temnicerul, Claudiu, Castor, Sempronian si Nilcostrat.
Dintre martirii crestini mentionati pe teritoriul Patriei noastre o semnificatie deosebita o au sfintii: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filipos, prin faptul ca in anul 1971 au fost descoperite moastele lor intr-o cripta de la Niculitei, judetul Tulcea si depuse cu mare cinste la Manastirea Cocosu din apropiere.
Alaturi de acesti martiri amintim si pe Sfantul Sava Gotul (12 aprilie 372), martirizat in timpul persecutiei initiate de Athanaric al gotilor. In legatura cu martiriul Sfantului Sava, care era de origine din Asia Mica, este mentionat si numele preotului Sansala, in zona raului Buzau, fapt ce atesta prezenta unei vieti crestine organizate la nordul Dunarii in secolul al IV-lea.
De altfel, prima organizatie bisericeasca pe pamant romaneasc, este atestata inca de la sfarsitul secolului al III-lea, fiind vorba de Episcopia Tomisului. Aceasta isi avea resedinta in cetatea Tomis, Constanta de astazi, si foarte curand a ajuns sa dispuna de statutul de autocefalie, in sensul ca intaistatatorul ei, desi nu avea rang mitropolitan, nu depindea de o alta mitropolie, ci direct de Patriarhia de Constantinopol. Episcopia Tomisului exercita jurisdictia peste intreaga Scythie Minor si se crede ca si peste crestinii aflati la nordul Dunarii, adica in sudul Moldovei si estul Munteniei. De la anul 451 Episcopia Tomisului a fost ridicata la rang de arhiepiscopie, iar in secolul al VI-lea ocupa locul al II-lea in randul Arhiepiscopiilor autocefale ale Patriarhiei Ecumenice. In acelasi secol al VI-lea a purtat si titlul de mitropolie si avea in dependenta 14 scaune episcopale aflate pe teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Dintre episcopii si apoi arhiepiscopii de Tomis amintim pe: Evanghelius la sfarsitul secolului III; apoi Efrem, Titus, Bretanion, Terentius si Teotim I in secolul IV; Timotei, Alexandru si Teotim II in secolul V, Paternus care se intituleaza „episcopus metropolitanus” si Valentinian in secolul al VI-lea.
O alta dimensiune a crestinismului daco-roman in secolele IV-VI o constituie inflorirea unei culturi teologice inalte de limba latina la Dunarea de Jos. Acest fapt, care dovedeste in plus intesitatea si vechimea vietii crestine in aceasta zona, este evidentiat prin operele unor scriitori bisericesti de aici, chiar daca unii dintre ei si-au scris lucrarile pe alte meleaguri. Ioan Casian si Dionisie Exiguul, ca sa-i amintim pe cei mai reprezentativi, desi au activat in Italia si Galia, erau de origine din Scitia Minor si depuneau marturie despre tinuta vietii religioase crestine din aceasta zona.
Avand in vedere aceste aspecte ale raspandirii crestinismului si ale formarii primelor organizatii bisericesti pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, pe care le-am schitat mai sus, ne putem totusi face cat de cat o imagine despre procesul de romanizare a populatiei geto-dacice stimulat considerabil de crestinism, ca si acela al raspandirii crestinismului prin elemente romane specifice acestei zone.
Urmarea acestui proces a fost nasterea poporului roman, ca popor latin si crestin de traditie rasariteana. Atat romanizarea populatiei geto-dace, cat si increstinarea ei au fost atat de intense si unitare pe intreg spatiul locuit odinioara de geto-daci, incat migratia popoarelor, venite in valuri peste pamantul daco-roman, n-a putut opri si nici afecta grav formarea poporului roman ca popor latin si crestin. Migratia popoarelor a adus cu sine multe prejudicii populatiei bastinase si a dus la incetinirea procesului istoric de dezvoltare complexa a acestor populatii, dar n-a putut disloca si nici influenta formarea, continuitatea si afirmarea poporului roman in acest spatiu.
Beneficiind de o civilizatie superioara, populatia autohtona romanizata si increstinata a exercitat o puternica influenta, cel putin asupra unora dintre populatiile migratoare care, pe teritoriul de astazi al Romaniei si cu concursul populatiei bastinase, au venit in contact direct cu crestinismul, fapt care avea sa insemne un moment hotarator in evolutia lor istorica. Opera lui Ulfila ( 383), de origine din Asia Mica, cel care a predicat la nordul Dunarii in limbile greaca, geta si latina, in acelasi timp traducand Biblia in limba gotilor, nu poate fi conceputa separat de mediul cultural din Campia Dunarii si de contributia hotaratoare a elementului autohton latin.
Din aceasta perioada a secolelor V-XII s-au descoperit o serie intreaga de marturii arheologice ca: vase de lut avand incizat semnul crucii (Botosana-Suceava; Sipote-Suceava, Horga-Vaslui, Murgeni-Vaslui, Bacau); tipare sau matrite de os pentru confectionarea unor obiecte de cult crestine (Botosana-Suceava, Secuieni-Neamt, Danesti-Vaslui); vase de lut lucrate la roata cu semne de cruci (jud. Vaslui); doua cruciulite de plumb (Hlincea-Iasi) si una din roca vulcanica (Dodesti-Vaslui); trei inele de bronz, avand incizate simboluri crestine (Stoicani-Galati) ; doua cruci-relicvar din bronz (Adjud-Vrancea); un capac de cadelnita lucrat din bronz, de provenienta bizantina (Cosna-Suceava); o cruce pectorala din bronz (Campulung-Museel); mai multe cruci de bronz (Eratei-Medias) s. a. Aceste marturii dovedesc cu prisosinta continuitatea vietii crestine si intensitatea s-a religioasa in randul populatiei bastinase a protoromanilor si apoi a romanilor.
Patriarhia Moscovei între ignoranţă şi perfidie imperială
Interviu cu Vlad Cubreacov
– Domnule Cubreacov, discutam despre Declaraţia Patriarhiei Moscovei din 26 martie 2008. Să revenim la aspectele istorice ale problemei. Deci, ce susţine Patriarhia Moscovei pe plan istoric?
Strămoşii noştri, ai românilor, sunt creştinaţi încă din epoca apostolică, dinainte chiar de întemeierea Constantinopolului sau cu vreo 8-9 secole înaintea creştinării ruşilor kieveni
– Primele încercări de argumentare istorică apar în paragraful 16 din cele 91 ale Declaraţiei. Voi începe prin a le da dreptate autorilor Declaraţiei atunci când vin cu unele precizări deosebit de utile şi instructive pentru noi. Există câteva paragrafe în Declaraţia Patriarhiei Moscovei care, oricât ar părea de paradoxal, corespund adevărului istoric, aceste paragrafe însă constituie excepţii rare printre cele 91, câte cuprinde documentul analizat. Probabil că doar perioada istorică prea îndepărtată a determinat eliminarea notei polemice din aceste câteva paragrafe vrednice de luat în seamă. Mai întâi, Patriarhia Moscovei arată că strămoşii românilor au primit creştinismul de expresie latină de la Roma şi nu pe cel de expresie greacă de la Constantinopol, ceea ce este adevărat. Citez: „§ 18. Este cunoscut că sămânţa creştinismului a ajuns în văile Dunării odată cu coloniştii romani din secolele IIII. Despre acesta ne mărturiseşte Tertullian în tratatul „Contra iudeilor”, pomenindu-i pe „dacii convertiţi la creştinism”. Despre acelaşi lucru vorbesc şi mormintele martirilor creştini care s-au săvârşit în timpul domniei împăraţilor Traian (98-117) şi Diocleţian (284-305). § 19. Provincia Dacia, cuprinzând şi zona pontică a interfluviului pruto-nistrean (doar parţial situată pe teritoriul actualei Republici Moldova), făcea parte din regiunea Illirica, de aceea episcopii ei s-au aflat până în secolul V sub oblăduirea arhiepiscopului de Sirmium supus jurisdicţiei Romei. După distrugerea Sirmiumului de către huni, regiunea bisericească Dacia a intrat sub oblăduirea arhiepiscopului de Salonic supus când Romei, când Constantinopolului. Odată cu înfiinţarea în secolul VI de către împăratul Iustinian I în oraşul său natal – Iusiniana prima – a unui centru administrativ-bisericesc, acestuia i-a fost supusă şi Dacia alături de alte câteva provincii. § 20. Abia în secolul VIII Biserica Daciei a fost pusă de către împăratul Leon Isaurianul sub deplina jurisdicţie a Constantinopolului. Însă regiunea pontică a interfluviului pruto-nistrean, începând cu secolul IV, nu mai făcea parte administrativ din Dacia. § 21. Opinia oficială a Bisericii Române în această chestiune a fost formulată astfel în unul din actele ei sinodale din anul 1882: „Românii au primit învăţătura creştină şi botezul, precum şi pe primii lor episcopi nu de la Constantinopol. Încreştinarea românilor este mai veche chiar decât Constantinopolul. Ţara românească a avut de la bun început o Biserică neatârnată, şi doar către sfârşitul secolului XIV Constantinopolul face prima încercare de a supune principatele române jurisdicţiei sale” (traducerea pasajului şi retroversiunea ultimului citat ne aparţine – n.n.). Ce trebuie să înţelegem din aceste 4 paragrafe ale Declaraţiei ruse? Primo: Strămoşii noştri, ai românilor, inclusiv cei din întreaga Moldovă istorică, adică şi din „regiunea pontică a interfluviului pruto-nistrean”, – noi am adăuga şi a intrefluviului bugo-nistrean, între Marea Neagră şi limesul roman, dar şi de dincolo de ea – sunt creştinaţi încă din epoca apostolică, dinainte chiar de întemeierea Constantinopolului sau cu vreo 8-9 secole înaintea creştinării ruşilor kieveni. O tradiţie creştinească străromână de opt-nouă sute de ani până la creştinarea primului strămoş al ruşilor de azi înseamnă enorm, şi anulează în sine orice pretenţie de dominaţie bisericească rusă asupra neamului nostru. Secundo: Argumentele invocate în 1882 de către înaintaşii noştri în faţa Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol în favoarea neatârnării administrative şi autocefaliei bisericeşti a românilor sunt astăzi valabile şi în faţa Patriarhiei Moscovei, care doreşte să stăpânească administrativ peste o parte a neamului românesc, care îşi are propria Biserică, autocefală, de origine apostolică, cu vechime venerabilă şi continuitate în spaţiul de etnogeneză al neamului pe care îl păstoreşte. Tertio: Patriarhia Moscovei poate să spună uneori, întâmplător sau nu, şi adevărul.
– Să vedem cât adevăr se cuprinde în alte paragrafe ale Declaraţiei moscovite…
– Mai departe vin abordările speculative, cu sau fără temei istoric. Adevărul e că Patriarhia Moscovei nu e suficient de sigură în ceea ce afirmă. Haideţi să citim mai departe: „§ 22. Cât priveşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru (vedeţi cum este substituită noţiunea de Moldova cu teritoriul dintre Prut şi Nistru? – n.n.), populat la începuturile erei creştine de geto-daci şi de urmaşii sciţilor, acesta nu a făcut parte niciodată din nici una dintre provinciile Imperiului Roman şi a fost supusă unei minime înrâuriri romane”. Şi îndată macazul este schimbat: „Cu toate acestea putem presupune că prima vestire despre Hristos a ajuns, din Dacia, în secolele I-III şi în aceste locuri”.
– Ce vrea să spună, de fapt, Patriarhia Moscovei în acest paragraf?
– Vorbind de perioada antică şi a primului mileniu în general, Patriarhia Moscovei decupează dintr-o dată „teritoriul dintre Prut şi Nistru” (nu invers, dintre Nistru şi Prut, din perspectivă rusă normală, ţinând cont de geografie) din spaţiul etnogenetic al poporului român. Acest fapt vine dintr-o permanentă nevoie a ruşilor de justificare în faţa românilor moldoveni, vine din obsesia rusească pe care eu o numesc OBSESIA 1812 şi despre care merită să vorbim separat cu altă ocazie. Revenind la epoca antică, trebuie să arătăm că nu a existat distinct nici un fel de entitate politică, administrativă sau de alt ordin care să coincidă cu jumătatea Principatului românesc al Moldovei ocupată de Rusia în 1812, ca să putem vorbi asemeni celor de la Patriarhia Moscovei despre „teritoriul dintre Prut şi Nistru” cu referire la primul mileniu şi la epoca de formare a poporului român mai cu seamă. Cât priveşte însă prezenţa romană în sudul Basarabiei şi al Transnistriei, trebuie să spunem că aceasta se confirmă prin limesul roman marcat de fortificaţiile de pământ numite Valuri. Primul este Valul lui Traian, care străbate Basarabia de la Leova până la Copanca, Ştefan Vodă şi mai departe în Transnistria, iar al doilea este Valul lui Traian de la Vadul lui Isac, Cahul până la lacul Sasâc, mai jos de Tatarbunar. În Transnistria, limesul roman era marcat de un alt Val al lui Traian, ale cărui vestigii se întind pe linia actualelor localităţi Ustie-Kulcievţi-Iaromirka-Satanov-Skalat. Se mai ştie că aşa-numitele „frontiere invizibile” ale Imperiului Roman permiteau controlul populaţiilor învecinate, inclusiv al dacilor liberi din spaţiul Moldovei şi Transnistriei, ceea ce a favorizat sinteza daco-romană şi în aceste regiuni. Istoricii ucraineni arată că mai multe cohorte ale militarilor romani au fost prezente cel puţin în zona unor localităţi ca Borşcev, Kameneţ şi Zaleşcikov, nemaivorbind de prezenţa romană de pe litoralul basarabean şi transnistrean al Mării Negre.
Creştinismul a prins rădăcină în regiunile noastre, într-un proces lent dar organic de creştinare de jos în sus, nu invers cum a fost cazul tuturor slavilor sau al maghiarilor
– Patriarhia Moscovei sugerează, de asemenea, că poporul nostru se putea forma strict în limitele administrative ale provinciilor romane…
– Ceea ce este fals, pentru că influenţele romane au fost puternice în Dacia şi până la războiul daco-roman din 105-106, iar alte teritorii locuite astăzi de români şi populate în trecut de daco-geţi sau traci, în general, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, au făcut parte administrativ din alte provincii romane decât Dacia. Dacă aruncăm o privire asupra hărţii Imperiului Roman, observăm că vatra de formare a poporului român a fost cuprinsă, pe lângă provincia Dacia, şi de provinciile Moesia Superior şi Moesia Inferior, cucerite de Roma înaintea Daciei. Sudul Basarabiei şi al Transnistriei făceau parte din Moesia Inferior. Marea greşeală a Patriarhiei Moscovei este că, obişnuită, în general, să vorbească mai mult de graniţe şi teritorii decât despre oameni, scapă din atenţie un detaliu important, dar nesemnificativ doar la prima vedere. Şi anume că Dacia a fost ultima provincie cucerită de Roma, în anul 106 sub împăratul Traian, şi prima provincie pierdută de Roma, în anul 275 sub împăratul Aurelian, deci reprezintă un spaţiu în care prezenţa administrativă romană a fost cea mai scurtă ca durată comparativ cu oricare altă parte a Imperiului Roman. În plus, perioada celor 169 de ani de administraţie romană în Dacia coincide cu perioada persecuţiilor împotriva creştinilor. Şi totuşi, în pofida acestor două fapte creştinismul a prins rădăcină în regiunile noastre, într-un proces lent, dar organic de creştinare de jos în sus, nu invers, cum a fost cazul tuturor slavilor sau al maghiarilor.
Românii sunt singurul popor din Europa care au temeiuri serioase să susţină că unul din factorii spirituali ai etnogenezei lor a fost creştinismul, acest factor determinând caracterul poporului nostru, distinct de toţi barbarii care ne-au invadat, printre aceştia fiind şi slavii
– Unii vorbesc despre asemănarea în acest sens a românilor cu evreii, care, dacă îşi pierd credinţa îşi pierd şi naţionalitatea, pentru că între aceste două titluri de identitate există o legătură organică. Să revenim însă la firul istoric…
– Perioada romanizării peninsulei Balcanice şi a Daciei se suprapune în mare parte cu cea a răspândirii creştinismului. Românii sunt singurul popor din Europa care au temeiuri serioase să susţină că unul din factorii spirituali ai etnogenezei lor a fost creştinismul, acest factor determinând caracterul poporului nostru, distinct de toţi barbarii care ne-au invadat, printre aceştia fiind şi slavii. Creştinismul a fixat şi consolidat mentalitatea romanică a neamului nostru. În lume există puţine popoare care au factorul religios ca factor etnogenetic. Romanitatea şi creştinismul nostru sunt atât de intim şi strâns legate între ele, încât vechimea şi continuitatea noastră ca neam se sprijină de la început şi până acum mai cu seamă şi întâi de toate pe creştinism. Ca neam ne-am născut creştini, iar ca români nu avem o istorie precreştină, cum au alte neamuri, printre care şi ruşii. Există probe suficiente, de natură arheologică, agiografică, paleografică, filologică şi chiar scripturistică care ne permit să afirmăm aceasta. Cum civilizaţia romană şi limba latină pătrunseseră în Dacia, ieşită de sub controlul Romei în anul 275, foarte mulţi dintre creştinii persecutaţi sălbatic s-au îndreptat din toate colţurile Imperiului către Dacia pentru a scăpa de prigoană. Chiar dacă aceşti creştini erau foarte diferiţi ca origine etnică şi limbă maternă, singura limbă în care puteau comunica înde ei şi cu populaţia locală era latina populară, un fel de lingua franca a epocii respective şi încă mult după aceea, până când această latină carpato-balcanică se va individualiza către ceea ce numim limba străromână sau româna timpurie. Aşa se explică paradoxul că romanizarea Daciei s-a intensificat şi nu a scăzut odată cu retragerea administraţiei romane, cum îşi închipuie Patriarhia Moscovei, iar fermentul creştin şi-a accelerat efectele în plămădirea aluatului din care suntem făcuţi ca neam.
– Bine, dar Patriarhia Moscovei nu are fermitatea să nege pătrunderea creştinismului în zona dacilor liberi chiar de la început…
– Presupunerea Patriarhiei Moscovei că „prima vestire despre Hristos a ajuns, din Dacia, în secolele I-III şi în aceste locuri” este valabilă, cu precizarea că vestirea creştinismului a venit la dacii şi geţii liberi nu doar din provincia romană Dacia, dar şi din alte provincii ale tracilor romanizaţi sau în proces de romanizare, cum am arătat mai sus. Un alt detaliu pe care îl putem aduce în atenţie este că, în general, prima vestire a Evangheliei în Europa a fost făcută de Sfântul Apostol Pavel, singurul cetăţean roman dintre Apostoli, şi că această vestire s-a făcut anume în limba latină, în anul 51 după Hristos, în Peninsula Balcanică, în provincia romană Macedonia din spaţiul tracic romanizat, iar localitatea acestei prime vestiri se numeşte Veria, astăzi un orăşel aromân de lângă Tesalonic. Această vestire s-a produs în timpul celei de a doua călătorii misionare a Apostolului Neamurilor, cum este numit adesea Sfântul Pavel, după decizia primului sinod apostolic din anul 50, de la Ierusalim, sinod care a eliberat creştinismul de servitutea legii mozaice şi a asigurat propovăduirea sa universală. După Veria, unde a fost întemeiată prima biserică creştină din Europa, au urmat Tesalonicul şi Filipi. Pentru orice minte rusească în care este adânc fixat un an concret, şi anume 988, ca moment al creştinării poporului său este greu să înţeleagă etnogeneza noastră şi să o raporteze la o altă geografie decât cea reflectată de hărţile militare întocmite la Moscova, iar după caz şi la Petersburg.
Vatra de formare şi afirmare a neamului nostru ca neam creştin de limbă latină este foarte vastă – de la Marea Adriatică la Marea Neagră, din Munţii Carpaţi până în Macedonia, Pind şi Tesalia – şi nu corespunde limitelor administrative mai vechi sau mai noi de care se leagă absolut desuet Patriarhia Moscovei, pentru a-şi justifica stăpânirea peste românii ortodocşi din jumătatea înstrăinată a Moldovei
– Veria este astăzi în Grecia şi se numeşte oficial Beroia, pare-mi-se, după o formă adaptată fonetic la particularităţile limbii greceşti, chiar dacă localitatea, reşedinţă mitropolitană, este populată de aromâni…
– Într-adevăr. Veria este primul punct care nu trebuie să lipsească de pe nici o hartă istorică a creştinismului de limbă latină, în general, şi a celui de limbă română, în particular. Ca să sărim puţin peste timp, se cuvine să arătăm că rar dintre noi cine cunoaşte, iar autorii Declaraţiei Patriarhiei Moscovei mă îndoiesc să fi ştiut vreodată, că primele formaţiuni statale româneşti atestate istoric şi bine conturate nu sunt Muntenia şi Moldova şi nici principatele intracarpatice găsite de maghiari la venirea lor, ci nişte principate sau ducate româneşti din sudul Dunării, din peninsula Balcanică. Cronicarii bizantini atestă existenţa unor formaţiuni prestatale şi statale româneşti numite Românii. Cea mai importantă dintre aceste Românii din Peninsula Balcanică este atestată între anii 980 şi 1259 chiar în locurile de propovăduire ale Sfântului Apostol Pavel, cuprinzând şi Veria. Aceste Vlăhii au existat sute de ani înainte de a fi menţionate în cronici. Bizantinii îi spuneau Elladi Vlahia, Megali Vlahia sau pur şi simplu Vlahia, adică Ţară a Românilor, pe care o vedeau distinctă de ceea ce, în general, se numea „regiones Graecorum” sau părţile greceşti. După cum ne mărturiseşte chiar un important cercetător rus, şi anume academicianul Evgheni Evsignevici Golubinski (1834 – 1912) în lucrarea sa „Ocerk istorii Pravoslavnâh Ţerkvei” („Schiţă a istoriei Bisericilor Ortodoxe”), apărută la Moscova în anul 1871, documentul împăratului Vasile al II-lea Bulgaricidul din anul 1019 privind drepturile Arhiepiscopiei de Orhida atestă includerea acestei Românii Mari (Megali Vlahia) în jurisdicţia respectivei eparhii. O menţiune anterioară a românilor, din 980, îi aparţine, de asemenea, împăratului Vasile al II-lea Bulgaricidul şi este cuprinsă într-un decret imperial cu privire la Vlăhiile balcanice. Se mai ştie bunăoară şi faptul că multe dintre satele româneşti din nordul Traciei, conduse de celnici, au fost închinate, în perioade diferite, mănăstirilor din Muntele Athos, dovadă fiind mai multe documente şi cronici bizantine. A devenit un loc comun să menţionăm expresia străromână Torna, torna, fratre! atestată de cronicile bizantine ca fiind rostită în 587, „în limba părintească”, de către un soldat în timpul unei incursiuni contra avarilor din munţii Haemus (Balcani). Aceste câteva simple exemple ne dovedesc că vatra de formare şi afirmare a neamului nostru ca neam creştin de limbă latină este foarte vastă – de la Marea Adriatică la Marea Neagră, din Munţii Carpaţi până în Macedonia, Pind şi Tesalia – şi nu corespunde limitelor administrative mai vechi sau mai noi de care se leagă absolut desuet Patriarhia Moscovei, pentru a-şi justifica stăpânirea peste românii ortodocşi din jumătatea înstrăinată a Moldovei.
Ilustrarea vieţii creştine neîntrerupte pe teritoriul nostru etnogenetic probează că românii nu s-au retras niciodată din istorie şi că organizatoric comunitatea săteascăşi parohia creştină au asigurat continuitatea etnicăşi au fost autoritatea care a ţinut locul statului, până la constituirea acestuia
– Se cunoaşte că în sudul Basarabiei şi Dobrogea – fosta Scytia Minor – Cuvântul Evangheliei a fost propovăduit, chiar în a doua jumătate a secolului I, de către Sfântul Apostol Andrei…
– Aşa este. Unii cercetători arată că şi un alt discipol şi urmaş al Sfântului Apostol Andrei, şi anume Filip, dintre cei 70, de asemenea a predicat Cuvântul Evangheliei în părţile noastre. Sămânţa creştinismului nu a întârziat să dea rod pe acest sol misionat de la bun început. Şi ne stau dovadă câteva lucruri: mărturiile scrise ale timpului sau cele ulterioare, tradiţia populară, terminologia noastră creştină de bază, martirologiile din perioada marii persecuţii sub împăratul Diocleţian (284-305), vestigiile paleocreştine şi ruinele multiplelor bazilici, precum şi formele de organizare bisericească din primele secole ale creştinismului din această parte a spaţiului nostru etnogenetic. Chiar din timpul perioadei romane în această regiune existau centre episcopale conduse de ierarhi de limbă latină şi un cler destul de numeros. Astfel, episcopia Tomisului (Constanţa) fusese înfiinţată încă în ultima parte a secolului III, având jurisdicţie canonică pe ambele maluri ale Dunării, iar în secolul V devenise arhiepiscopie autocefală şi mitropolie constituită din 14 episcopii cu o intensă activitate misionară în limba latină, mai ales la nord de Dunăre, inclusiv în Basarabia. Mulţi dintre conducătorii acestor episcopii sunt cunoscuţi cu numele şi au participat la unele dintre Sinoadele ecumenice, pe când ruşii încă nu cunoscuseră civilizaţia şi nici botezul creştin, iar Moscova nu exista pe faţa pământului. În altă zonă importantă pentru etnogeneza românească, la sud de Dunăre, au existat viaţă bisericească străromână şi românească bine organizată, existând alte 15 episcopii atât în sudul, cât şi în nordul Dunării, în Banat, Transilvania şi Timoc. Din nucleele solide ale creştinismului de expresie latină din regiunea Dunării de Jos, din provinciile romane Sciţia Mică, Mesia Superioară, Mesia Inferioară, dar şi din Dacia Felix, creştinismul de limbă latină a iradiat în restul teritoriului dacic necuprins de Imperiul Roman. Orice urmă creştină din spaţiul nostru etnogenetic datată cu primul mileniu poate fi atribuită doar românilor autohtoni şi probează continuitatea neamului nostru, combătând concomitent şi diversele teorii străine ale vacuumului istoric, ale mileniului negru sau ale anexării unor teritorii, cum e şi cazul răşluirii Basarabiei la 1812. Ilustrarea vieţii creştine neîntrerupte pe teritoriul nostru etnogenetic probează că românii nu s-au retras niciodată din istorie şi că organizatoric comunitatea sătească şi parohia creştină au asigurat continuitatea etnică şi au fost autoritatea care a ţinut locul statului, până la constituirea acestuia. Doar vremurile neaşezate din cauza multiplelor puhoaie de străini care au invadat succesiv spaţiul nostru nu a permis transmiterea unor mărturii scrise, adică indirecte despre continuitatea noastră de neam şi credinţă. Dar probele directe, printre care întâi de toate limba română şi tradiţia populară, ni le oferă din plin.
– Putem admite că populaţia traco-daco-romană creştinată a favorizat şi creştinarea altor popoare?
– Românii ca neam născut creştin a pregătit terenul pentru încreştinarea mai multor popoare barbare stabilite la sud sau la nord de Dunăre în urma mai multor invazii. Dintre cei care nu s-au topit în masa etnică străromână şi românească trebuie să-i amintim pe goţii, care se creştinează în zona sudului Moldovei şi nord-estului Munteniei sub episcopul Ulfila, dar şi pe slavi, maghiari. Patriarhia Moscovei susţine în paragraful 23 al Declaraţiei sale că „În perioada dintre secolele IV şi X în etnogeneza interfluviului (sic! Această obsesie imperială de a vedea teritorii şi nu oameni, şi încă teritorii configurate după criteriul anexării din 1812! – n.n.) pruto-nistrean participarea de bază au avut-o triburile păgâne ale slavilor, germanicilor, hunilor şi avarilor. Ca urmare, urmele timpurii ale creştinismului au fost aproape şterse în această regiune.” Afirmaţia că românii dintre Prut şi Nistru ar proveni de la slavi, germanici, huni şi avari ar fi doar amuzantă, dacă nu ar fi aberantă. Iar ideea evaporării creştinismului este la fel de aberantă şi ascunde intenţia Patriarhiei Moscovei de a nega continuitatea noastră de neam şi credinţă. Este adevărat, că autorii declaraţiei îşi iau o minimă doză de prudenţă şi, ca în poanta cu crocodilii care zboară, dar la înălţimi totuşi mai mici, folosesc adverbul „aproape”. Autorii Declaraţiei recurg la ideea de „ştergere” a urmelor creştine la români pentru că au nevoie să sară peste timp, până în zorii înfiinţării Principatului românesc al Moldovei, ca, iarăşi prin metoda speculativă, să pretindă drepturi de jurisdicţie canonică pentru Patriarhia Moscovei asupra întregii Moldove. Şi asta din cauza faptului că Patriarhia Moscovei are nevoie să sugereze că ar fi fost un factor creştin civilizator în raport cu noi. Gândindu-mă la o perioadă cu mult mai târzie, îmi vin în memorie viersurile lui Puşkin, care, dintr-un reflex imperialist, identifica Basarabia cu o pustietate: „Cu lira nordică dând glas pustietăţii, am poposit aci”.
Patriarhia Moscovei între ignoranţă şi perfidie imperială (II continuare)
– Ce s-a întâmplat pe plan bisericesc în momentul organizării Principatului Moldovei ca stat?
– Principatul Românesc al Moldovei s-a închegat într-un spaţiu care fusese supus invaziilor repetate. Năvălitorii, printre care Patriarhia Moscovei uită să-i menţioneze pe bulgari, unguri, pecenegi, uzi şi cumani, au avut un impact minor asupra fizionomiei spirituale şi a identităţii românilor, întrucât în secolul VIII, etnogeneza românilor practic se încheiase.
Din secolul VIII creştinii români din spaţiul nostru etnogenetic au fost trecuţi din jurisdicţia Romei vechi în cea a Romei noi, adică a Constantinopolului. Istoriografia secolelor VIII-XII nu este foarte generoasă în a ne oferi date despre organizarea bisericească a românilor, dar există suficiente temeiuri să susţinem că jurisdicţia Patriarhiei de Consntantinopol a fost exercitată neîntrerupt asupra creştinilor români de la nord şi de la sud de Dunăre. Documentele din Arhivele catolice de la Roma menţionează în anul 1234 existenţa la sud şi la răsărit de munţii Carpaţi a unor episcopi români de rit ortodox, fără a preciza vechimea lor, care putem presupune că era destul de mare. Ceea ce ştim sigur e că jurisdicţia canonică în acest spaţiu îi aparţinea Patriarhiei de Constantinopol. În paragraful 24 al Declaraţiei sale, Patriarhia Moscovei afirmă că „În secolele XII-XIII de la Nistru până la Dunăre şi Siret s-au aflat sub controlul knezatului Halici, parte a Rusiei. În acea perioadă asupra respectivului teritoriu se răspândea în mod firesc jurisdicţia Bisericii Ruse, care se afla atunci în componenţa Patriarhiei de Constantinopol.” Vai câtă viclenie, de care doar Patriarhia Moscovei e capabilă, pentru a justifica raptul canonic din 1812!
– Într-adevăr, sună cam ciudat acest citat… Să ne lămurim asupra lui…
– Patriarhia Moscovei pune totuşi puţină prudenţă şi de această dată în afirmaţiile ei vădit mincinoase şi vorbeşte doar de „controlul knezatului Halici, parte a Rusiei”, nu de o administrare directă, pentru că principatul de Halici, cuprinzând populaţie slavă, dar şi românească într-o proporţie considerabilă, nu a înglobat teritoriul Moldovei şi nu există nici un fel de dovezi care să confirme „jurisdicţia Bisericii Ruse” asupra Moldovei măcar din simplul fapt că o „Biserică Rusă” cu jurisdicţie proprie nu exista încă. De aceea autorii Declaraţiei vin îndată cu precizarea prudentă „care se afla atunci în componenţa Patriarhiei de Constantinopol”. Problema e că „Biserica Rusă”, inexistentă la acea vreme ca entitate distinctă, era reprezentată de mitropolia Kievului, egală, separată şi deosebită de mitropolia de Halici, ambele mitropolii fiind subordonate direct Patriarhiei de Constantinopol. Patriarhia Moscovei continuă: „În secolul XV interfluviul pruto-nistrean devine parte a Principatului Moldovei. Către acea vreme moldovenii aveau deja Biserica lor. Primii episcopi al Bisericii Moldovei – Iosif şi Meletie – au fost hirotoniţi în 1371 (sau 1373), la cererea domnitorului Laţcu, de către mitropolitul Antonie de Halici. În anul 1387, cu binecuvântarea mitropolitului Antonie, succesorul lui Laţco, domnitorul Petru I Muşat l-a desemnat pe episcopul Iosif drept cap al Bisericii Moldovei”. Singurul lucru care este adevărat în acest paragraf (25) este hirotonirea de către mitropolitul de Halici a celor doi episcopi români, contrar dispoziţiilor şi voinţei Bisericii Mame, Patriarhia de Constantinopol. Există documente care atestă faptul că cei doi episcopi, ca şi întregul cler şi popor de sub ascultarea lor doar din Ţara de Sus, deci din partea de nord a Moldovei numită atunci de greci şi Rusovlahia, adică Ţara românească de lângă ruşi, au fost anatemizaţi, pentru nesupunere şi neascultare, de către Patriarhul de Constantinopol Antonie al IV-lea, ca urmare a acuzaţiilor mitropolitului legitim al Ţării de Jos, numită atunci de greci şi Maurovlahia, adică Ţara românească neagră, adică de la nord de Muntenia (Ungrovlahia) sau din nordul Mării Negre, întrucât grecii, ca şi alte popoare, foloseau culorile pentru desemnarea punctelor cardinale. Acel mitropolit legitim al Maurovlahiei se numea Ieremia şi era hirotonit la Constantinopol special pentru Moldova pontică până în cursul mijlociu al Nistrului, ceea ce acoperea circa 2/3 din spaţiul carpato-nistrean. Predecesorul lui Ieremia în scaunul Maurovlahiei a fost mitropolitul Teodosie. Puţină lume ştie că în Moldova au existat mult timp două mitropolii şi că din cauza acestui fapt s-a iscat un mare litigiu cu Patriarhia din Constantinopol. Mitropolia de Halici, controlată de regii Poloniei, din care kenzatul Halici făcea parte, a profitat de acest conflict. După unirea celor două mitropolii din cuprinsul Moldovei, ţara a început să fie numită de Patriarhia de Constantinopol Moldovlahia, adică Ţara românească a Moldovei. Pentru a înţelege mai bine cele întâmplate, trebuie să ţinem cont că la acea vreme, Patriarhia ecumenică dorea integrarea mitropoliei de Halici în mitropolia Maurovlahiei, pentru a evita presiunile făcute de regele Vladislav Jagello al Poloniei de a-l confirma ca mitropolit de Halici pe un oarecare episcop Ioan de Luţk, obedient intereselor polone. Aceste intenţii consunau cu dorinţa mitropolitului de Kiev, Ciprian, de a desfiinţa mitropolia de Halici, în general, şi de a-i anexa teritoriul populat atât de slavi, cât şi de români. Deci, contextul politic, presiunile polone, necesitatea afirmării Moldovei ca stat şi interesele Kievului au fost factori nelipsiţi în această ecuaţie pe marginea căreia speculează acum Patriarhia Moscovei.
– Este foarte interesant ceea ce spuneţi…
– E nevoie să precizăm că mitropolia de Halici fusese reactivată de Patriarhia Ecumenică în anul 1370 ca urmare a cererii regelui Kazimir al III-lea al Poloniei, care, ştiind că în cuprinsul Galiţiei exista o numeroasă populaţie românească, urmărea folosirea Ortodoxiei pentru extinderea controlului polonez asupra Moldovei. Primul mitropolit al reactivatei mitropolii de Halici a fost acest Antonie, despre care ne vorbeşte acum Patriarhia Moscovei. Toţi medievaliştii români, dar şi cei ruşi sunt unanimi în părerea că nu există nici o acoperire documentară care să ateste vreo episcopie dintre Carpaţi şi Nistru ca sufragană a mitropoliei de Halici. Hirotonirea ca episcopi pentru Ţara de Sus a românilor Iosif şi Meletie nu confirmă decât faptul că Domnii Ţării de Sus, antrenaţi apropo şi în proiecte de legitimare catolică a ţării, prin înfiinţarea unei episcopii catolice în capitala Siret, urmăreau scopuri politice, printre care cel de căpătâi era emanciparea şi consolidarea Moldovei de Sus ca formaţiune statală românească.
– Avem de a face cu un adevărat diferend geopolitic şi geospiritual, dacă ţinem cont că Principatul Moldovei este cronologic ultimul stat născut în Europa orientală a evului mediu.
– Pentru a înţelege mai bine esenţa acestui diferend geospolitic şi geospiritual, vă invit să vedem ce le scria celor doi episcopi din Ţara de Sus, Iosif şi Meletie, la 3 mai 1395, Patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolului, care era şi Patriarhul mitropolitului de Halici: „Voi, episcopilor mincinoşi din Rusovlahia (Ţara de Sus – n.n.), tu Iosif şi tu Meletie. Ştiţi bine că smerenia noastră în mare grabă v-a scris şi v-a scos din funcţie şi v-a afurisit, ca pe nişte oameni nedrepţi şi călcători de lege şi care vă petreceţi viaţa în afara dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, căci aţi furat Biserica la care nu aveaţi nici un drept, şi o stăpâniţi şi l-aţi izgonit pe mitropolitul cel binecuvântat de către mine şi care avea dreptul la ea; mai aud că sunteţi şi bătrâni şi deloc nu vă temeţi de moarte, şi vreţi să vă duceţi şi să fiţi pedepsiţi în acel iad fără sfârşit, care nu se termină niciodată. De acolo a venit aici şi protopopul Petru, fiu iubit întru Duhul Sfânt al smereniei noastre, şi mult m-a rugat el să vă iert, dar eu nicidecum nu l-am ascultat, ci i-am zis că pe oamenii nedrepţi şi călcători de lege nu ne îngăduie nici canoanele să-i iertăm. Acei oameni sunteţi chiar voi, şi foarte neruşinaţi încă, fiindcă de când v-a afurisit mitropolitul vostru săvârşiţi iarăşi slujbe; chiar dacă n-aţi mai avea alt cusur, numai acesta singur e în măsură să vă facă mult rău. Deci de aceea vă scriu vouă că am încredinţat această Biserică a mea protopopului, pentru ca să facă el cele câte le spun canoanele mele; căci e om cuminte, bine crescut şi bun, şi l-am primit eu pe el. Iar vouă vă scriu încă o dată că dacă nu plecaţi din această Biserică, eu vă ţin drept scoşi din demnitate, şi afurisiţi, ca pe nişte oameni călcători de lege şi răi, hoţi, adulteri şi tâlhari. Deci dacă vreţi să vă aflaţi mântuirea, să veniţi aici ca să fiţi judecaţi în chip canonic de către Marele Sinod pentru cele ce aţi greşit, pentru a nu vă pierde sufletul. Căci nu există nici un alt lucru care să ajute sufletul vostru, decât numai acela de va veni aici.” Patriarhul Antonie al IV-lea i-a trimis în aceeaşi zi o scrisoare şi domnitorului Ştefan I din Ţara de Sus, precum şi o altă scrisoare pastorală întregului cler şi credincioşilor din această parte a Moldovei de Sus. Lui Ştefan Vodă I al Ţării de Sus Patriarhul ecumenic îi scria între altele: „Preanobile, preaviteaz şi preînţelept mare voievod şi singur stăpânitor al Rusovlahiei, întru Sfântul Duh fiu iubit al smereniei noastre, chir Ştefan, har, pace, milă şi binecuvântare de la Dumnezeu atotputernicul cere smerenia noastră în rugăciunile ei pentru nobleţea ta. Preacucernicul protopop Petru a adus smereniei noastre scrisorile nobleţei tale şi ne-a rugat şi el foarte mult ca să-i binecuvântăm pe episcopi şi să le dăm lor învoire în ţara ta. Iar noi, din dragoste pentru nobleţea ta am fi dat curs cererii tale dacă ai fi solicitat sau alt lucru neoprit de către sfintele canoane, dar ca să-i lăsăm pe episcopi acolo să hirotonească şi să slujească, în nici un chip nu vrem să facem asta, pentru că Dumnezeu şi smerenia noastră îi consideră pe aceşti nebinecuvântaţi drept hoţi, adulteri şi tâlhari, fiindcă au furat Biserica Rusovlahiei împotriva consimţământului Sfântului şi Marelui Sinod; iar dacă îndeplinesc ceva acolo, este spre vătămarea sufletelor voastre şi spre destrămarea ţării voastre, căci Dumnezeu are multă mânie pe aceştia: dacă vrei deci ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine, să te binecuvânteze şi să fie de ajutor poporului şi ţării sale, izgoneşte-i pe aceştia de acolo, şi atunci te voi avea şi eu, Patriarhul ecumenic, iertat întru Sfântul Duh şi binecuvântat împreună cu tot poporul şi ţara ta, precum şi cu toţi morţii tăi. Cât despre Biserica mea care se află acolo în ţara ta, am binevoit să-l fac pe protopopul chir Petru exarh şi în numele smereniei noastre să îndeplinească acesta toate cele bisericeşti, ci el deloc n-a primit, ba chiar l-am constrâns la aceasta, dar nici măcar n-a vrut să audă; am vrut chiar să-i iau preoţia şi să-l ţin ca nebinecuvântat, şi din această cauză a fost constrâns să mă asculte şi a luat o scrisoare de la mine, ca să ţie el această Biserică în numele smereniei noastre. Să aibă deci şi de la nobleţea ta dragoste, cinstire şi ajutor spre a-i izgoni pe falşii episcopi, şi când se va face voia lui Dumnezeu precum scriem noi, atunci ne vom gândi să facem acolo mitropolit şi cu voia ta, pentru a-i binecuvânta şi sfinţi pe toţi, întrucât acela va să vină acolo împreună cu sfintele canoane şi cu tradiţiile apostolice, şi va să aibă binecuvântarea Marelui Sinod. Rugăciunea şi binecuvântarea mea să fie cu nobleţea ta şi cu tot poporul tău”. Întrucât litigiul a durat, în septembrie 1395, Patriarhul ecumenic l-a trimis pe mitropolitul de Mitylene într-o misiune specială de cercetare a situaţiei la faţa locului, iar în ianuarie 1397 l-a trimis în inspecţie, în Moldova şi Galiţia, pe arhiepiscopul Mihail de Betleem. Situaţia Bisericească din Ţara de Jos şi Ţara de Sus ale Moldovei au făcut şi obiectul corespondenţei Patriarhului ecumenic cu mitropolitul Ciprian al Kievului, Patriarhul Constantinopolului insistând asupra restabilirii canonicităţii şi aducerii episcopilor români Iosif şi Meletie sub ascultarea Marii Biserici de Răsărit, neglijată din raţiunile politice ale momentului în favoarea mitropoliei de Halici, reactivată la cererea polonezilor şi controlată de aceştia. S-a păstrat şi o scrisoare în care Biserica Ţării de Sus este pomenită pentru ultima oară, ca a „Rusovlahiei”, de către Patriarhul ecumenic Matei al Constantinopolului. Aceasta datează din 9 mai 1401, era adresată mitropolitului din Muntenia şi arăta o schimbare de atitudine faţă de situaţia din Moldova septentrională, ai cărei preoţi nu erau trimişi spre a fi hirotoniţi mitropolitului necanonic de Halici.
– Cum s-a încheiat acest litigiu care nu viza Basarabia aparte şi nici nu implica Patriarhia Moscovei sau „Biserica Rusă” pentru că aceasta încă nu exista, după cum aţi menţionat?
– Litigiul s-a încheiat la 26 iulie 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun la Suceava, fără vreo contribuţie rusească sau moscovită. Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol iertându-l pe episcopul Iosif şi recunoscându-l ca mitropolit al întregii Moldove, entitate bisericească autonomă care a depăşit schisma, fiind subordonată direct Patriarhiei ecumenice, ca şi mitropolia Munteniei. Împărţirea Ţării Moldovei însă în două unităţi distincte s-a mai păstrat încă un timp. Se ştie că Ilieş, unul din fiii lui Alexandru cel Bun, a domnit la Suceava, în Ţara de Sus, şi deţinea puterea supremă, iar fratele său Ştefan a stăpânit Ţara de Jos, având reşedinţa la Vaslui. În Ţara de Sus, centrele eparhiale erau Suceava şi Rădăuţii, iar în Ţara de Jos – Romanul, din vechime era Cetatea Albă, iar mai târziu avea să devină şi Huşiul. De remarcat că, pe fundalul rivalităţilor politice polono-maghiare, una din consecinţele pozitive ale acestui litigiu cu Patriarhia de Constantinopol a fost şi scoaterea Bisericii din Maramureş de sub controlul mitropoliei de Halici şi instituirea unui Exarhat românesc autonom pentru toată regiunea, în persoana stareţilor mănăstirii Peri, devenită stavropighie patriarhală. Ieromonahul Pahomie este primul dintre Exarhii patriarhali ai Maramureşului şi a obţinut această calitate în anul 1391, pe când domneau ca voievozi fraţii români Baliţă şi Dragoş. Exarhatul de la Peri şi-a exercitat autoritatea bisericească asupra românilor din ţinuturile Maramureşului, Sălajului, Ardudului, Ugocei, Beregului, Ciceului, Unguraşului, Văii Beretăului în Bihor. S-a ajuns până într-acolo încât Patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolului le-a acordat voievozilor Baliţă şi Dragoş dreptul de a-l alege pe următorul mitropolit de Halici în cazul vacantării scaunului mitropopolitan. Dincolo de raţiunile politice, această decizie se baza pe faptul că mitropolia de Halici avea în cuprinsul său o numeroasă populaţie românească. Nu m-ar mira acum ca Patriarhia Moscovei să revendice, pe motiv de succesoare (absolut îndoielnică – n.n.) a mitropoliei de Halici, şi drept de jurisdicţie canonică asupra Maramureşului, Sălajului şi Bihorului, pentru că îi cam stă în obicei.
– Acum lucrurile sunt clare. Ar mai fi ceva de precizat?
– E bine să precizăm că pe durata acestui litigiu este atestată documentar o prezenţă masivă a românilor dincolo de Nistru, în Podolia. Aceşti români, numiţi de slavi volohi şi bolohoveni, îşi aveau propriii lor voievozii locali. Cronicile ruseşti (bunăoară „Hronika Bâhivţa”) arată că după moartea principelui lituanian Juri Koriatovici, otrăvit de căpeteniile românilor podoleni în 1375, Domnitorul Ţării de Sus, Petru I Muşat, a mers la consângenii săi de peste Nistru pentru a le fi Domn. Există temeiuri serioase să afirmăm că voievodul Ţării de Sus a exercitat mai mulţi ani nu doar controlul politic şi militar al românilor transnistreni, dar şi o administrare efectivă asupra regiunii. Este de presupus că şi bisericeşte aceşti români transnistreni, care apropo vorbesc până astăzi un grai de tip maramureşean, erau supuşi Bisericii din Moldova de Sus. Cronicile ruseşti ne vorbesc chiar despre o întâlnire în Podolia Mică (Ţara Bolohovenilor) a voievodului Petru I Muşat şi a ţareviciului moscovit Vasili Dmitrievici, fiul lui Dimitrie Donskoi care mersese în anul 1386 „în Podolia la volohi (în alte surse: la volohii mari – n.n.), la Petru Voievod”. Dacă Biserica Rusă tot abordează această perioadă pentru a-şi justifica abuziva şi necanonica sa jurisdicţie de astăzi asupra românilor basarabeni, nu văd, cu titlu de glumă, bineînţeles, de ce Biserica Română nu s-ar interesa de aceeaşi epocă pentru a-şi reface o jurisdicţie cu vechime venerabilă la o populaţie românească autohtonă care există acolo neîntrerupt.
– Deci, Podolia învecinată Moldovei a fost circumscrisă politic, militar şi bisericeşte spaţiului românesc…
– În alte perioade a depins direct de Moldova şi Pocuţia, partea de sud a fostului principat de Halici, cuprinsă între râurile Prut şi Ceremuş, cu centrul la Colomeea. Pocuţia fusese cedată Moldovei de către regele polonez Vladislav Jogielo, care a gajat-o contra unui împrumut din partea domnitorului Petru I Muşat. Cum regii polonezi nu şi-ai onorat niciodată obligaţiile financiare, Pocuţia a fost disputată îndelung între Moldova şi Polonia, iar în 1498 este cucerită militar şi anexată Moldovei de către Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pocuţia a făcut din nou parte administrativ şi bisericeşte din Moldova până în 1531 sub domnia lui Petru Rareş.
Duminică, 9 octombrie, începând cu ora 10.30 va fi organizată o acțiune de protest împotriva venirii patriarhului Kiril în Republica Moldova. Acțiunea va avea loc în faţa bibliotecii municipale B.P. Haşdeu, vizavi de monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău.
Protestul vizează susținerea evidentă a patriarhului moscovit față de regimul separatist de la Tiraspol și declarațiile lui care au proclamat statul independent Republica Moldova ca parte a Sfintei Rusii.
EVENIMENT INEDIT LA CHISINAU.
14-16 octombrie la Hotelul Codru va avea loc prima Saptamana Sociala Catolica care va aborda tema eradicarii saraciei in RM, cu participarea multor persoane importande din Italia, reprezentanti UE, episcopi catolici etc.
La conferintele din aceasta saptamana vor vorbi specialisti, experti… este invitata toata lumea dornica de dialog constructiv.
Iata un interviu cu episcopul Anton Cosa, publicat azi:
http://www.agensir.it/pls/sir/v3_s2doc_b2.europa?tema=Sir+Europa+english&argomento=dettaglio&id_oggetto=225984&id_session=5922979&password=mmssssjjwwxxttghpqijkl45CEaa0000
MOLDOVA
Close to the last
On the eve of the first Social Week
To „tune in” in order to identify „our commitment for the coming years”. This is the purpose of the first Social Week of Moldovan Catholics according to Msgr. Anton Cosa, bishop of Chisinau, where the Week will be held October 11 to 14. „The courage of growing with the last” is the theme of the days. A few days before the opening of the Social Week, SIR Europe had a dialogue with bishop Cosa.
It’s the first time that the Moldovan Church celebrates the social Week: what are your expectations?
„As we near the day that marks the celebration of the Patron Saint of the Diocese – Mother of the Good Counsel, October 14 – and we approach the anniversary of the institutional presence of the Catholic Church in Moldova, we decided it was important to reflect, as a community, on our true commitment in this land, on the things we have accomplished and on what remains to be done. Over the past decades we have witnessed major events, which comprise not only the fall of a political system but also closer ties with Europe, migration flows, an impoverished social fabric and the rarefaction of those values that we hold dear as Catholics, notably faith, the family, the youth, the respect of life, child education. We felt the need to tune in to Church Magisterium, to Catholics committed in their faith, to wise educators, so as to identify our commitment for the coming years in the light of the Gospel”.
Growing near the last: why was this theme chosen?
„Moldova is a poor country. As recorded and described in international statistics, it is the poorest country in this area of the world. This is confirmed by the reality of every day life, which reminds us of our duty to be near the forlorn, most of whom are old people and youths. Our commitment to be near the ‘last’ brings us wherever there is the need of God’s love, that loves, serves, listens heals and fulfils the beautiful miracles of charity. In Moldova poverty is the loneliness of old people and of emigrants’ offspring. The last are the women, young women most of the time, who are exploited and subjected to violence. The last are ill people who don’t have the possibility of accessing treatment. The last are alcoholists and inmates detained in run-down prison compounds. The last are those craving for materialism, those who forgot God. We want them to know that the Gospel and charity are the solutions to such human misery”.
What is the social reality of the country?
„Owing to legal and illegal migration, 25% of the population has left, and now there are approximately 3.800.000 inhabitants. 36% of all resident population lament a condition of poverty, while only 12% enjoy comfortable living conditions. The rest live in a scarcely situation, especially thanks to the remittance of migrants, that account for most of the GDP. Moldova has no resources and it thrives on agriculture and on the tertiary sector. The latest elections, held in 2008, called into question the communist government with the affirmation of a centre-left coalition, which hasn’t yet reached an agreement on the name of the candidate to national presidency. There remains the difficult situation of the separatist territory of Transnistria, whose solution, despite the ongoing negotiations, is still far away. In fact, this Country feels projected towards Europe, it borders with Romania, but it also has close geographic, economic and cultural bonds with Russia”.
Could you tell us about the religious dimension? Does the aftermath of the Communist period still linger on?
„93% of the overall population belong to Christian Orthodox tradition, most of them are close to Moscow’s Patriarchate, while a minority identify with the Patriarchate of Budapest. Catholics are amount to less than 1%, followed by Jews, Protestants from different areas, and a very few Muslims. In the Communist years a large part of the population turned atheist, even those from practising Catholic households, such as those with Polish background. Communism has always instilled in the population a strong diffidence, that often grew into an opposition against all forms of religious expression, and the traces of that behaviour linger on also nowadays”.
To what extent does the Catholic presence in Moldova have an impact on society?
„Catholics have always been there. The Church once also had a lot of property, which was requisitioned by the regimes. Today we hope that at least part of that property will be returned, as Pope Benedict XVI recalled upon receiving the credentials of the new Moldovan Ambassador to the Holy See. It is a valuable presence, as is valuable the commitment in the works of charity and social services. To this contribute the parishes, the religious communities, and most of all, the Church carries out her commitment with her works for the population as a whole, that is greatly comforted by the charity of a Church that is close to the forlorn”.
intruziunea barbara si salbatica a bisericii ortodoxe ruse in moldova nu face altceva decit sa slabeasca unitatea si fratia ortodoxa in lume si sa indeparteze enoriasii ortodocsi de credinta lor spre alte culte – catolicism , protestantism si neo-protestantism … biserica ortodoxa [ ? ] rusa contribuie in fapt la destabilizarea ortodocsismului in moldova si nu la intarirea lui …
De ce Mihailov? De fapt, este Gundyev. Dar ce mai conteaza? Tot un RUS, care ne domina in continuare.
Pt Ionel
Ascultati conferinta de presa si vedeti ce spune dna Can, reproducind dintr-o carte pregatita de cercetatori si aparuta la Paris, este numele de KGB al lui KIrill.
Patriarhul nu este monarhul
publicat de Ion Mischevca la 9 Octombrie 2011 • Vizita ÎPF Patriarh Kiril în Moldova este un subiect delicat. Unii i-au atribuit doar conotaţii politice, alţii doar religioase, dar aceasta reprezintă, totuşi, o ocazie de reîntărire a “poziţiilor” Bisericii Ortodoxe Ruse pe teritoriul Republicii Moldova.
Întrebarea care macină este legată de oportunitatea acestei vizite şi de necesitatea “întăririi” acestor “poziţii”. Nu vreau să insist asupra avionului personal din dotarea BORu, cu care a aterizat patriarhul pe aeroportul din Chişinău, nici asupra scenei improvizate din faţa catedralei metropolitane, unde sanctitatea sa parcă nu a oficiat slujba divină, ci un spectacol (mai indicat era în incinta Bisericii) şi nici măcar nu vreau să mă refer la cromatica verde care a împânzit zona din parcul Catedralei “Adormirea Maicii Domnului” (cu toate că verdele este culoarea islamului, pe când a Bisericii creştin-ortodoxe, adică ale celei de tip bizantin, culorile sunt galben-negru).
Ceea ce mă preocupă ţine de desfăşurarea evenimentului în sine, de servitutea de care au dat dovadă prelaţii Mitropoliei (Întregii!) Moldove. Mi se pare un detaliu esenţial, în condiţiile în care, în Biserica Ortodoxă, toţi arhiereii, indiferent de titlul purtat – patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop – trebuie să se considere egali. De aici îmi apare nedumerirea: câtă autoritate şi câtă autocefalie mai poate avea Mitropolia Moldovei, dacă şi cu această ocazie şi-a manifestat obedienţa?
Al doilea aspect ţine tocmai de această relaţie de “subordonare”. Altfel spus, dacă există Partriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în frunte cu ÎPF Bartolomeu, considerat primus inter pares dintre toţi partiarhii, de ce Mitropolitul Vladimir a căutat şi încă mai caută să intre în graţiile Patriarhului de la Moscova? De ce acesta nu demonstrează o aceeaşi receptivitate faţă de BOR, faţă de Patriarhul Daniil? Mai ales că toate Bisericile Ortodoxe se află într-o comuniune euharistică, iar apropierea lingvistică a majorităţii populaţiei (deci şi a enoriaşilor) de Patriarhia Română este evidentă.
Al treilea aspect este legat de statutul BORu. În articolul publicat de Vlad Cubreacov http://cubreacov.wordpress.com/2011/09/06/recursul-patriarhiei-moscovei-la-etnolingvistica-sau-manipularea-prin-limbaj-ca-procedeu-de-mentinere-a-puterii-canonice/ Statutul Patriarhiei Moscovei prevede (art.1) că “Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională“. Terminologia utilizată nu ţine nici măcar de tradiţia dogmatică, potrivit căreia Biserica Creştină este una “universală” (adică toţi sunt egali în faţa Domnului). Admitem că “universal” se traduce din greaca veche drept “katolikos”, ceea ce ar “ştirbi” din diferenţele dintre catolici şi ortodocşi (fapt indezirabil, se pare, în rândul clerului rus), dar subliniem următoarele: căderea Constantinopolului în 1453 şi eşecul unirii (în cadrul Conciliului de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439) au dus la cristalizarea Bisericilor Creştin-ortodoxe naţionale, precum cea sârbă, greacă, română, bulgară etc. În asemenea situaţie, spaţiul canonic rusesc nu poate include Republica Moldova, din simplul considerent că majoritatea cetăţenilor RM sunt, volens-nolens, aderenţii unei alte Biserici Ortodoxe – cea Română. Şi acest moment nu ţine de un capriciu geopolitic, ci de o realitate istorică, demonstrabilă prin faptul că până la 1812, în Basarabia exista de 400 de ani o Mitropolie a Moldovei (a se vedea: http://www.istoria.md/articol/68/Mitropolia_Moldovei___%C3%AEntemeierea), iar în perioada interbelică, după obţinerea rangului de Patriarhie de către BOR (1924), Mitropolia Basarabiei a revenit în albia sa.
În fine, percepţia unei părţi a populaţiei relevă faptul că Patriarhul Kiril pare să se fi erijat în postura de monarh. Or, inexistenţa unui împărat al creştinilor înseamnă şi inexistenţa unui patriarh al tuturor credincioşilor în Isus Hristos, căci în Bizanţ, biserica şi monarhia erau indivizibile.
În loc de P.S.: “Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Evanghelia după Ioan, 16.33).
Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională“… sa fim seriosi . „căderea Constantinopolului în 1453 şi eşecul unirii (în cadrul Conciliului de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439) au dus la cristalizarea Bisericilor Creştin-ortodoxe naţionale, precum cea sârbă, greacă, română, bulgară etc. În asemenea situaţie, spaţiul canonic rusesc nu poate include Republica Moldova, din simplul considerent că majoritatea cetăţenilor RM sunt, volens-nolens, aderenţii unei alte Biserici Ortodoxe – cea Română.” acest kaghebist cu ifose de mare patriarh aspira in fapt la un statut de …papa universal al ortodocsilor cum e papa conducatorul bisericii catolice . noi ortodocsii nu avem decit pe linie morala in frunte pe ÎPF Bartolomeu de Constantinopole , considerat primus inter pares dintre toţi partiarhii ortodocsi . se pare ca kiril ar vrea sa-i ia locul de intiietate lui Bartolomeu si chiar mai mult …
cartea de istorie spune :”cel care avea să se ocupe oficial de problema înfiinţării unei mitropolii autohtone a fost domnitorul Petru I Muşat (1375-1391). Precizăm mai întâi că problema începuturilor mitropoliei Moldovei a frământat mulţi istorici şi certitudinea a venit abia în urma descoperirii unui Manual de cancelarie bizantin, intitulat Ectesis nea –Εκθεσις νεα, în anul 1969 . Ultimul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a pr. prof. Mircea Păcurariu, exploatând această descoperire, consemnează: „potrivit ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat fiinţă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar pentru prima oară într-un Manual de cancelarie bizantin, intitulat Εκθεσις νεα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381-1386, deci în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) şi a patriarhului ecumenic Nil (1379-1388)” …deci inca din inceputurile crestinismului in moldova ortodocsii apatineau de Patriarhia ecumenica de la Constantinopole … si atunci ce cauta acest popa de la moscova in moldova cind rusii au fost increstinati sute si sute de ani mai tirziu ?
Un expert britanic cere SUA sa reactioneze fata de crimele comise de regimul lui Putin….
xxxxxxxxxxxxxxxxxx
Британский эксперт призвал США отреагировать, наконец, на преступления режима Путина
Время публикации: 9 октября 2011 г., 12:25
Известный британский эксперт по России, бывший московский корреспондент лондонского политического еженедельника «Экономист» Эдвард Лукас призвал запад предпринять шаги, чтобы, наконец, покончить с кровавым путинским режимом в России.
Лукас — автор известной книги «Новая Холодная Война: как Кремль угрожает России и западу (The New Cold War: How the Kremlin Menaces Both Russia and the West), вышедшей в издательстве Bloomsbury. Он также был общим консультантом по России британской полиции, расследовавшей в 2006–2007 гг. отравление тербандой ФСБ России по приказу Путина русского беженца Александра Литвиненко в Лондоне.
В своей рецензии в газете «Обзервер» на книгу о России («Мафиозное государство») высланного ФСБ в мае 2011 из Москвы за правду британского журналиста «Гардиан» Люка Хардинга, Лукас с частности вспоминает преступления русской тербанды ФСБ в то время, когда он работал в Москве…
De ce adica, numai PNL este impotriva vizitei lui Kiril? Multi sunt impotriva acestei vizite, eu tot nu sunt incantata, dupa cum si multi altii. Nu e bine sa se implice biserica in politica.
Si in deosebi – aia ruseasca, pentru ca si asa Russia prea mult isi ia fata de Moldova. Numai Kiril ne mai lipsea acum…
Dar decorarile alea prostesti – chiar culmea.
Doresc sa incep a informa real si cu maximum de adevar fara nici o exajerare doar despre o parte a activitatii de spionaj a URSS impotriva Romaniei……Gratie a unor imprejurari nefericite am fost si eu implicat direct in aceasta activitate ilegala si criminala…Dumnezeu imi este martor asa a fost sa fie…veti inteleje mai spre urma,de ce..Dupa evadarea in America a jeneralului PACEPA seful serviciului de informatii externe al Romaniei dictatorul Nicolae Ceausescu a devenit destul de suspicios si dur…Sau inrautatit considerabil relatiile la nivel international cu tarile progresiste pe de o parte iar pe de o parte si cu URSS PE DE O ALTA PARTE..Relatii relativ bune au ramas doar cu tarile arabe cu rejim dictatorial in primul rind…..Libiia,Iran.Ejipt.Aljer.Siriia….cu China etcetera…Dec rejimul dictatorial comunist din Romaniia intretinea legaturi bune doar cu rejimuri asemanatoare….Deoarece Cremlinul a considerat intotdeauna Romaniia sfera de interes rusesc destul de important,de fapt socoate si in prezent si desigur va socoti in continuare…a hotarit sa preia controlul asupra Romaniei care la pierdut partial…Cu ajutorul URSS in Romaniia a fost adus la putere pe baionetele sovietice un rejim dictatorial insetat de sinje si putere,harparet si mincinos de ingeta apele….Apropo unul dintre sefii sigurantei comuniste din Romaniia care sa evidentiiat prin cruzimea sa si injeniozitatea sa DE INVENTII a METODELOR DE TORTURA sub numele de familie NICOLISCHI care de fapt a furat acasta identitate este un evreu orijinar din Chisinau…..Oricum mam abatut putin de la tema…Cremlinul nu a putut erta Romaniei pozitiia sa privind interventiia militara a Tratatului de la Varsoviia in Chehoslovaciia,din Romaniia datorita unor imprejurari fericite au plecat trupele sovietice…..Devenind destul de suspicios si neincrezator fata de tot ce era sovietic si teminduse de inlaturarea sa de la putere prin interventiia Cremlinului a luat deciziia de ai inlatura din fortele armate pe toti ofiterii care si au facut studiile in URSS,sau inasprit drastic replesaliile securitatii care si pina acuma erau dure impotriva opozantilor…..De fapt dictatorul avea neincredere si fata insasi de securitate….Activitatea serviciilor de informatii straine pe teritoriul Romaniei sa diminuat drastic din cauza dificultatilor grave de ordin tehnic,toti strainii erau supusi unor presiuni strasnice si spionati nonstip…In fata Cremlinului rejimul comunist dictatorial din Romaniia sa discreditat ori vorbind in termeni popular sa curvit,deaceea Moscova sa hotarit sa faca ordine in haremul sau….Dar acest lucru era extrem de dificil de facut din urmatoarele motive….Romaniia era un stat din lagarul socialist,stat membru al tratatului de la Varsoviia,membru al CAER a Consiliului de Ajutor Economic Recproc,etcetera….Dec o interventie militara directa a URSS in Romaniia la acel moment era exclusa……Pur si simplu era necesara culejerea de informatii,adica simplu vorbind era intesificarea activitatii de spionaj impotriva Romaniei si asteptarea unui moment prielnic pentru preluarea controlului a Moscovei asupra Romaniei……Era clar ca biroul politic al URSS in frunte cu Leonid Brejnev nu ar fi sanctionat activitatea de spionaj impotriva Romaniei in primul rind deoarece conform articolelor 62 si 70 ai Codului Penal al URSS spionajul impotriva tarilor membre a Tratatului militar de la Varsoviia erau considerate ca spionaj impotriva URSS….PUTETI VERIFICA in cartea OTVESTVENNOSTI ZA GOSUDARSTVENNIE PRESTUPLENIIA COMENTARII…izdatelistvo iuridicescaia literatura 1988 god…unde este scrisa negru pe alb de doctori in stiinte juridice rusi acest lucru…puteti gasi in biblioteca de stat Vasile ALEXANDRI ACASTA CARTE SI sa va convinjeti personal…Nemaivorbind de articolelele corespunzatoare din CONSTITUTIIA URSS…Aceasta problema a fost rezolvata fara probleme na svoi strah i risc la collegiia CGB luna noiembrie anul 1979 sub semanatura presedintelui CGB a tovarasului IURIE ANDROPOV impreuna cu alte persoane cu inalte functii de raspundere printre care si generalul de armata VALERIE MATROSOV
VALERIE MATROSOV comandantul trupelor de graniceri ai CGB.Cu seful mAi concret comandantul trupelor de graniceri mam cunoscut personal in unitatea militara 2187 a CGB DISLOCATA IN ORASUL BREST….in Detasamentul de Graniceri in numele lui FELICS DZERJINSCHI..lA BREST comandantul trupelor de granicer jeneralul de armata VALERIE MATROSOV venea deseori sa vineze in vestita Belovejscaia Puscia o rezervatiie naturala renumita in intreaga Europa..El avea acolo un fost coleg de clasa Valerie Andrienco un simplu starsii praporscic,ce detinea functiia de tehnician armurier…doresc sa adaug ca eu fiihd militar in termen am terminat scoala de armurieri si am primit o specialitate militara ca maistru armurier de categoriia 2….Dec cu tehnicianul armurier Valerie Andrienco eu aveam relatiile de serviciu directe ba o sa va spun fara rusine ca ma trata aproape ca pe un fiu,el era vaduv pe vremea aceea avea doar un fiu cu care ne intilneam si chiar prieteneam….Cu virsta el era cu 2 ani mai mic decit despre mine si mai tirziu sia pierdut trajic viata intrun accident rutier…dumnezeu sa il odihneasca in pace ca buna persoana mai era…Recurg la aceste detalii minore pentru a va lamiri in ce imprejurari lam cunoscut pe comandantul trupelor de graniceri CGB a URSS GENERALUL DE ARMATA VALERIU MATROSOV……MAMA lui Valerie Matrosov era o invatatoare din rejiunea Smolensc,dec generalul de armata era prieten cu starsii praporscic Andrienco prieten la catarama din copilarie este foarte clar..Pur si simplu iam insotit de vreo citeva ori la vinatoare le pregateam armele ,le curatem etcetera….Plus unul din ofiterii serviciilor de contrainformatii care ne proteja era din orasul Chisinau si dec aveam recomandarile cele mai mari care miau permis accesul la taina de stat de categoriia 1 si activitatea in serviciul de informatii……..Dec in decembrie 1979 in unitatea militara 2124 a CGB dislocata in orasul Chisinau a trupelor de graniceri pe strada Petricani pe linga sectiia de informatiie a fost formata punctul operativ al sectiei de informatii care se ocupa in excluvitate cu strinjerea de informatii despre Romaniia cu caracter militar,economic,politic,social…..ce era adus urjent la cunostinta conducerii CGB URSS…..DESIGUR ca acest serviciu a fost inzestrat cu cea mai performanta tehnica necesara pentru activitatea de spionaj SI anume video,foto…de interceptare a convorbirilor telefonice,telegraf,radio…. in termeni tehnici vorbind priem i deshifrovca electromagnitnih izlucenii na teritorii Ruminii I dalneisaiia ih rascodirovca……….